Tradus şi revizuit de ier

46. Dispoziţiile privind transportul persoanelor private de libertate în vigoare la vremea respectivă sunt descrise în cauza Ali împotriva României (nr. 20307/01, pct. 46, 9 noiembrie 2010). Instrucţiunile nr. 901/1999 ale Ministerului de Interne privind organizarea şi funcţionarea centrelor de arestare preventivă aflate în subordinea Ministerului de Interne prevedeau că toate persoanele private de libertate poartă cătuşe pe durata transportului. Instrucţiunile nu au fost publicate în Monitorul Oficial.

47. La 22 iulie 2003, Direcţia Generală a Penitenciarelor a emis Ordinul nr. 3.996 privind modul în care deţinuţii sunt aduşi în faţa instanţelor. Ordinul nu a fost publicat în Monitorul Oficial, dar a fost distribuit administraţiilor din sistemul penitenciar naţional pe căi ierarhice.

Conform ordinului, de regulă:

„Persoanele private de libertate escortate la instanţe sau în alte locuri publice (clădiri publice, spitale, clinici, laboratoare de medicină legală etc.) vor purta ţinută civilă specială, concepută specific (pentru folosire în instanţă), care nu va avea niciun semn distinctiv. Persoanele condamnate şi persoanele aflate în curs de judecată în privinţa cărora statul sau instanţa a solicitat expres să compară în îmbrăcăminte civilă proprie fac excepţie de la această regulă […]

Mijloacele de imobilizare se folosesc atunci când persoana deţinută este transferată de la vehiculul cu care este transportată la camera de arest şi de la camera de arest la boxa martorilor din sala de judecată. Mijloacele de imobilizare se îndepărtează în vederea audierii […]”

48. La 19 aprilie 2004, Direcţia Generală a Penitenciarelor a emis Ordinul nr. 2.846 privind ţinutele care trebuie asigurate persoanelor private de libertate pentru a fi aduse în faţa instanţelor. Ordinul nu a fost publicat în Monitorul Oficial, dar a fost distribuit administraţiilor din sistemul penitenciar naţional pe căi ierarhice.

Conform ordinului, de regulă:

„[...]

Ţinuta «blue-jeans» se foloseşte exclusiv pentru deţinuţii aflaţi în curs de urmărire penală sau de judecată în cazul în care trebuie aduşi în faţa instanţelor […]”

49. La 23 iunie 2004, Direcţia Generală a Penitenciarelor a emis Ordinul nr. 3.609 privind, inter alia, ţinutele care trebuie asigurate persoanelor private de libertate pentru a fi aduse în faţa instanţelor. Ordinul nu a fost publicat în Monitorul Oficial, dar a fost distribuit administraţiilor din sistemul penitenciar naţional pe căi ierarhice.

Conform ordinului, de regulă:

„[…] Persoanele private de libertate care încă nu au fost condamnate sunt aduse în faţa instanţelor în îmbrăcămintea proprie dacă aceasta este decentă, corespunzătoare, curată şi adecvată pentru acea dată din an.

Persoanele private de libertate care încă nu au fost condamnate şi care nu dispun de îmbrăcăminte personală sau care nu au o îmbrăcăminte decentă, corespunzătoare, curată şi adecvată pentru acea dată din an sunt aduse în faţa instanţelor în ţinuta «blue-jeans».

...

Prevederile prezentului ordin întră în vigoare la data de 19 iulie 2004 […]”

50. Constatările relevante şi recomandările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”) sunt descrise în Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007) şi Artimenco împotriva României (nr. 12535/04, pct. 22-23, 30 iunie 2009).

51. Art. 141 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevede că încheierile prin care se dispune prelungirea arestării preventive pot fi atacate cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul se trimite la instanţa de apel în termen de 24 de ore, iar recursul se examinează în termen de 3 zile.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie

52. Invocând art. 3 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că a fost supus la tratamente inumane şi degradante din cauză că în Penitenciarul Oradea a fost deţinut în camere mici şi umede, fără lumină naturală sau aer curat, ceea ce i-a afectat respiraţia. Invocând art. 3 şi 6 din Convenţie, reclamantul s-a plâns totodată că a fost supus la tratamente degradante şi că i-a fost încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie deoarece a fost obligat să poarte cătuşe şi uniformă de penitenciar de câteva ori când a fost adus în faţa instanţelor în cadrul audierilor desfăşurate în cursul urmăririi penale începute împotriva sa.

53. Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea pe care le-o atribuie reclamantul sau guvernul. De exemplu, în temeiul principiului jura novit curia, Curtea a examinat din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care părţile nu l-au invocat. Un capăt de cerere se caracterizează şi prin faptele pretinse, nu doar prin temeiurile legale sau argumentele invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, seria A nr. 172, pct. 29; Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 I; Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, 1 martie 2001, pct. 167; şi Eugenia Lazăr împotriva României, nr. 32146/05, 16 februarie 2010, pct. 60).

54. Având în vedere faptele invocate în prezenta cerere, Curtea consideră că acele capete de cerere formulate de reclamant cu privire la purtarea cătuşelor şi a uniformei de penitenciar în faţa instanţelor interne, comunicată Guvernului pârât în temeiul art. 3 din Convenţie, trebuie examinate exclusiv în raport cu articolul menţionat. Dispoziţiile relevante ale articolului sunt redactate după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Capătul de cerere referitor la condiţiile materiale de detenţie a reclamantului

1. Cu privire la admisibilitate

a) Neepuizarea căilor de atac interne

i) Argumentele părţilor

55. Guvernul a ridicat o excepţie preliminară de neepuizare a căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu s-a plâns autorităţilor de condiţiile sale de detenţie fie în baza OUG nr. 56/2003, fie a Legii nr. 275/2006, adoptate ulterior. De asemenea, Guvernul a precizat că reclamantul avea posibilitatea de a introduce, în temeiul art. 998 şi 999 din vechiul Cod Civil, o acţiune civilă în despăgubire pentru prejudiciul pretins. Guvernul a susţinut că respectivele căi de atac erau efective, având în vedere jurisprudenţa consacrată deja de acestea în cauze anterioare precum, inter alia, Leontiuc împotriva României (nr. 44302/10, 4 decembrie 2012).

56. De asemenea, potrivit Guvernului, Curtea a recunoscut, implicit, că o acţiune civilă în despăgubire constituie o cale de atac efectivă în decizia Stan împotriva României [(dec.), nr. 6936/03, 20 mai 2008].

57. Reclamantul nu a prezentat observaţii în această privinţă.

ii) Motivarea Curţii

58. Curtea observă că reclamantul se referă în capătul de cerere la condiţiile materiale de detenţie şi, în special, la camerele mici, umede şi lipsite de lumină naturală şi aer curat. În această privinţă, Curtea observă că, în cererile recente introduse împotriva României având ca obiect plângeri similare, a constatat deja că, având în vedere natura specifică a acestui tip de plângere, acţiunile în justiţie menţionate de Guvern, inclusiv acţiunea civilă în despăgubiri, nu constituie căi de atac efective (a se vedea Eugen Gabriel Radu împotriva României, nr. 3036/04, pct. 23, 13 octombrie 2009; Iamandi împotriva României, nr. 25867/03, pct. 49, 1 iunie 2010; Lăutaru împotriva României, nr. 13099/04, pct. 84, 18 octombrie 2011; şi Leontiuc, citată anterior, pct. 49).

59. Curtea concluzionează aşadar că jurisprudenţa invocată de Guvern nu demonstrează modul în care acţiunile în justiţie propuse de Guvern i-ar fi putut oferi reclamantului o cale de atac imediată şi efectivă în ce priveşte plângerea sa (a se vedea, mutatis mutandis, Marian Stoicescu împotriva României, nr. 12934/02, pct. 19, 16 iulie 2009).

60. Prin urmare, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la condiţiile materiale de detenţie din Penitenciarul Oradea.

b) Termenul de 6 luni

i) Argumentele părţilor

61. Guvernul a informat Curtea că, în intervalele 2 februarie - 16 martie 2004 şi 27 februarie - 11 aprilie 2006, reclamantul a fost mutat de la Penitenciarul Oradea la Penitenciarul Jilava pentru a compărea în faţa instanţelor care l-au citat.

62. Reclamantul nu a contrazis argumentele Guvernului.

ii) Motivarea Curţii

63. Curtea observă, în măsura în care informaţiile prezentate de Guvern pot fi considerate ca ridicând o excepţie preliminară pentru depăşirea termenului de 6 luni sau ca susţinând că circumstanţele sale nu constituiau o situaţie continuă, că a examinat deja această problemă în cauze similare (a se vedea Seleznev împotriva Rusiei, nr. 15591/03, pct. 35, 26 iunie 2008). În baza jurisprudenţei relevante, Curtea a stabilit că nu va considera condiţiile de detenţie ca o situaţie continuă în cazul în care capătul de cerere se referă la un eveniment, tratament sau regim de detenţie specific, aferent unei perioade de detenţie stabilite. Pe de altă parte, situaţia va fi considerată continuă în cazul în care capătul de cerere se referă la probleme generale şi condiţii de detenţie care rămân asemănătoare, deşi persoana privată de libertate a fost transferată (ibid., pct. 36).

64. Curtea observă, în prezenta cauză, că reclamantul s-a plâns de condiţiile de detenţie din Penitenciarul Oradea. Aceasta mai observă că, la 2 februarie 2004 şi 27 februarie 2006, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Jilava, unde a stat circa o lună şi 2 săptămâni de fiecare dată (până la 16 martie 2004 şi, respectiv, 11 aprilie 2006). Acesta nu s-a plâns de condiţiile materiale de detenţie din Penitenciarul Jilava. Cu toate acestea, având în vedere durata detenţiei reclamantului în Penitenciarul Oradea, durata relativ scurtă a detenţiei reclamantului în Penitenciarul Jilava şi faptul că acesta s-a întors la Penitenciarul Oradea de fiecare dată, Curtea nu poate ajunge la concluzia că transferurile acestuia din 2 februarie 2004 şi 27 februarie 2006 i-au adus schimbări semnificative în condiţiile de detenţie sau că, în consecinţă, nu exista o situaţie continuă (a se vedea, mutatis mutandis, Eugen Gabriel Radu, citată anterior, pct. 24).

65. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară şi pretenţia Guvernului.

66. În ultimul rând, Curtea reţine că acest capăt de cerere referitor la condiţiile materiale de detenţie din Penitenciarul Oradea nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

a) Argumentele părţilor

67. Reclamantul a afirmat că au fost necorespunzătoare condiţiile sale de detenţie.

68. Guvernul a afirmat că toate camerele în care a stat reclamantul erau dotate cu ferestre şi, în consecinţă, acesta avusese acces la lumină naturală şi aer curat. Mai mult, numărul persoanelor cazate în acele camere nu a depăşit niciodată numărul paturilor disponibile, şi anume 8 paturi în camerele cu suprafaţa de 16,60 mp şi 20 de paturi în camerele cu suprafaţa cuprinsă între 29,29 şi 41,47 mp.

b) Motivarea Curţii

i) Principii relevante

69. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 3 din Convenţie, statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, că modul şi metoda de executare a măsurii nu o supun stresului sau unor greutăţi de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, date fiind nevoile practice ale detenţiei, sănătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate în mod adecvat [a se vedea Valašinas împotriva Lituaniei, nr. 44558/98, pct. 102, CEDO 2001 VIII şi Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000 XI].

70. Lipsa acută a spaţiului în camerele penitenciarului reprezintă un factor semnificativ ce trebuie luat în considerare atunci când se stabileşte dacă acele condiţii de detenţie descrise au fost „degradante” în sensul art. 3 (a se vedea Karalevičius împotriva Lituaniei, nr. 53254/99, 7 aprilie 2005).

71. În cauze anterioare, Curtea a constatat că supraaglomerarea era suficient de gravă încât să justifice în sine constatarea încălcării art. 3 din Convenţie (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 97 şi urm., CEDO 2002-VI; Ciorap împotriva Moldovei, nr. 12066/02, pct. 70, 19 iunie 2007; Lind împotriva Rusiei, nr. 25664/05, pct. 59, 6 decembrie 2007; Kantyrev împotriva Rusiei, nr. 37213/02, pct. 50-51, 21 iunie 2007; Brânduşe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 50, 7 aprilie 2009; Petrea, citată anterior, pct. 49-50; Răcăreanu împotriva României, nr. 14262/03, pct. 49 52, 1 iunie 2010; şi Ali, citată anterior, pct. 83).

72. Curtea observă că procedurile în temeiul Convenţiei, precum prezenta cerere, nu se pretează întotdeauna unei aplicări stricte a principiului affirmanti incumbit probatio (sarcina probei revine celui care afirmă) deoarece, în anumite cazuri, numai Guvernul pârât are acces la informaţiile care pot confirma sau infirma respectivele afirmaţii. Neprezentarea acestor informaţii de către Guvern, fără o justificare suficientă, poate conduce la anumite concluzii în ceea ce priveşte temeinicia afirmaţiilor reclamantului (a se vedea Kokoshkina împotriva Rusiei, nr. 2052/08, pct. 59, 28 mai 2009; şi Lăutaru, citată anterior, pct. 96).

ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză

73. Curtea a constatat frecvent o încălcare a art. 3 din Convenţie mai ales în legătură cu lipsa de spaţiu personal alocat persoanelor private de libertate [a se vedea, printre alte hotărâri, Coman împotriva României, nr. 34619/04, pct. 59, 26 octombrie 2010; Lăutaru, citată anterior, pct. 102; şi Onaca împotriva României, nr. 22661/06, pct. 41, 13 martie 2012].

74. În prezenta speţă, Guvernul nu a prezentat argumente care să permită Curţii să ajungă la o concluzie diferită.

75. Deşi Curtea a acceptat ca fiind corect indicele de ocupare furnizat de Guvern, aceasta observă că spaţiul locuibil al reclamantului în perioada petrecută în Penitenciarul Oradea era cuprins între 1,5 şi 2,1 mp şi, prin urmare, a fost în mod constant inferior suprafeţei minime de 4 mp, recomandate de CPT pentru camerele ocupate de mai multe persoane private de libertate.

76. De asemenea, Curtea observă că descrierea condiţiilor de aglomerare din timpul detenţiei, realizată de reclamant, corespunde constatărilor făcute în raportul CPT cu privire la penitenciarele din România (a se vedea supra, pct. 50).

77. Deşi, în cazul de faţă, nu există niciun indiciu că a existat o intenţie clară de a-l umili sau înjosi pe reclamant, Curtea concluzionează că suferinţa cauzată de condiţiile de înghesuială din timpul detenţiei sale a depăşit nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi a atins nivelul tratamentului degradant prevăzut la art. 3.

Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Oradea.

78. Având în vedere aceste constatări, Curtea nu consideră necesar să examineze celelalte capete de cerere privind condiţiile materiale de detenţie a reclamantului.

B. Capătul de cerere referitor la purtarea cătuşelor şi a uniformei de penitenciar în faţa instanţelor interne

Cu privire la admisibilitate

a) Argumentele părţilor

79. În argumentele lor referitoare la excepţiile preliminare ridicate cu privire la condiţiile materiale de detenţie a reclamantului, Guvernul a afirmat, inter alia, că reclamantul nu a introdus, în temeiul art. 998 şi 999 din vechiul Cod Civil al României, o acţiune civilă împotriva administraţiei Penitenciarului Oradea ca să primească despăgubire pentru modul nepotrivit în care a fost transportat de la un penitenciar la altul. Acesta susţinea că autorităţile judiciare competente, în special instanţele interne, ar fi putut să examineze pretenţiile acestuia şi să îi acorde despăgubiri.

80. Mai mult, referitor la capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la purtarea cătuşelor atunci când a fost adus în faţa instanţelor, Guvernul a afirmat că legislaţia internă în vigoare la vremea respectivă prevedea că se foloseau mijloace de imobilizare numai pe durata transportării deţinuţilor la sala de judecată. Mijloacele de imobilizare trebuiau îndepărtate în vederea audierii. Faptul că reclamantul nu a sesizat această problemă instanţelor interne constituie o dovadă că, în cazul său, administraţia penitenciarului a respectat cu atenţie normele privind imobilizarea.

81. De asemenea, Guvernul a afirmat că legislaţia internă relevantă cu privire la purtarea uniformelor de penitenciar s-a modificat în mod repetat în timpul detenţiei reclamantului şi că persoanele private de libertate erau escortate în locurile publice fie în ţinută proprie, fie în ţinuta asigurată de administraţia penitenciarului, care nu prezenta niciun semn distinctiv. În plus, reclamantul a primit în câteva rânduri obiecte de îmbrăcăminte personală, trimise de rudele sale.

82. Reclamantul nu a prezentat observaţii în această privinţă.

b) Motivarea Curţii

i) Principii relevante

83. Chiar şi în ipoteza că argumentele Guvernului privind acţiunea civilă în despăgubire pe care reclamantul o avea la dispoziţie în legătură cu capătul de cerere referitor la purtarea cătuşelor şi a uniformei de penitenciar în faţa instanţelor interne ar putea fi considerate ca o excepţie preliminară de neepuizare a căilor de atac interne, Curtea nu consideră necesară examinarea excepţiei deoarece apreciază oricum că acest capăt de cerere este inadmisibil din următoarele motive.

84. Curtea observă că art. 3 din Convenţie interzice în termeni absoluţi tortura, precum şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, indiferent de conduita victimei. Pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate, evaluarea acestuia depinzând de toate circumstanţele cauzei precum durata tratamentului, efectele fizice sau psihice ale acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria A nr. 25).

85. Mai mult, pentru a aprecia dacă o pedeapsă sau un tratament are caracter „degradant” în sensul art. 3, Curtea ţine seama dacă scopul acestuia este de a umili şi înjosi persoana respectivă şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, i-a afectat negativ personalitatea într-un mod incompatibil cu art. 3 (a se vedea Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, pct. 22, seria A nr. 58). În acest context, caracterul public al pedepsei sau tratamentului poate constitui un factor relevant. Totodată, ar trebui reţinut că lipsa caracterului public nu împiedică obligatoriu încadrarea unei anumite pedepse în categoria respectivă: poate fi suficient ca victima să se considere umilită după părerea sa, chiar dacă nu şi după părerea altora (a se vedea Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 32, seria A nr. 26).

86. Curtea reaminteşte că folosirea cătuşelor sau a altor mijloace de imobilizare nu ridică în general o problemă care intră sub incidenţa art. 3 din Convenţie în cazul în care măsura se impune în legătură cu o privare de libertate legală şi nu implică folosirea forţei sau expunerea în public peste nivelul considerat necesar într-un mod rezonabil. În această privinţă, este important să se ia în considerare, de exemplu, riscul ca o persoană să se sustragă ori să cauzeze vătămări sau daune (a se vedea Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 56, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 VIII, şi Mathew împotriva Ţărilor de Jos, nr. 24919/03, pct. 180, CEDO 2005 IX). Cu toate acestea, modul în care reclamantului i se aplică asemenea măsuri nu ar trebui să depăşească pragul nivelului minim de gravitate avut în vedere în jurisprudenţa Curţii întemeiată pe art. 3 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Nevmerzhitsky împotriva Ucrainei, nr. 54825/00, pct. 94, CEDO 2005–II).

ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză

87. Cu privire la capătul de cerere formulat de reclamant în legătură cu folosirea cătuşelor, Curtea observă pentru început că temeiul legal care permite imobilizarea, pe durata transportului, a persoanelor private de libertate îl constituie Instrucţiunile nr. 901 ale Ministerului de Interne şi alte ordine emise de Direcţia Generală a Penitenciarelor (a se vedea supra, pct. 43-45 şi 47-49 ). Conform normelor respective, imobilizarea deţinuţilor pe durata transportului se face automat şi nu este permisă evaluarea situaţiei fiecărui deţinut înainte de a decide dacă măsura trebuie aplicată sau nu. Întrucât proporţionalitatea măsurii în litigiu nu poate fi examinată în raport cu legislaţia internă, Curţii îi revine sarcina de a examina tratamentul de care se plânge reclamantul. În consecinţă, Curtea trebuie să examineze circumstanţele care au condus la aplicarea măsurii şi consecinţele ei asupra reclamantului.

88. Curtea poate accepta că măsuri de securitate precum imobilizarea cu cătuşe a deţinuţilor pot fi necesare pentru a garanta siguranţa lor pe durata transportului (a se vedea Raninen, citată anterior, pct. 55). Totuşi, asta nu înseamnă că în anumite cazuri, situaţia personală a unui deţinut nu poate fi luată în considerare atunci când se decide asupra necesităţii aplicării măsurii în litigiu.

89. În cazul de faţă, Curtea observă că reclamantul a adresat o plângere instanţelor interne (a se vedea supra, pct. 29) deoarece, inter alia, a fost adus în faţa instanţelor respective purtând cătuşe. Totuşi, în acelaşi timp, Curtea observă că reclamantul a prezentat detaliile plângerii sale în câteva ocazii şi că, din probele disponibile, nu reiese că s-a preocupat în continuare de această chestiune. În plus, nu există probe la dosar care să arate că autorităţile interne nu au luat toate măsurile necesare pentru a se asigura că reclamantul nu era fotografiat sau filmat de mass media. Mai mult, în pofida numeroaselor audieri la care a participat, nici reclamantul şi nici avocaţii săi nu au solicitat instanţelor interne să dispună îndepărtarea cătuşelor pe durata audierilor [a se vedea Pop Blaga împotriva României (dec.), nr. 37379/02, pct. 101, 10 aprilie 2012].

90. În legătură cu efectele tratamentului contestat asupra reclamantului, Curtea observă că acesta nu a prezentat niciun raport de expertiză medico-legală sau alte probe care să arate că tratamentul i-a afectat negativ starea mentală sau că există o legătură de cauzalitate între starea sa mentală şi tratamentul în litigiu [a se vedea Daniliuc împotriva României (dec.), nr. 7262/06, pct. 62, 2 octombrie 2012]. În ultimul rând, din probele disponibile nu reiese că purtarea cătuşelor l-a afectat fizic pe reclamant sau că măsura avea ca scop înjosirea ori umilirea sa (a se vedea Raninen, citată anterior, pct. 58).