Marea evanghelie după ioan

Eu i-am spus însă lui: „Nu te teme, dragul Meu Iulius; pentru că în prezenţa medicului nu-ţi dăunează nimic!“

Asta l-a făcut pe bunul Iulius iarăşi vioi; şi această zicală a Mea a devenit atunci un proverb şi s-a menţinut între doctori până în timpul acesta, în care aceasta este scris acum.

După ce gustarea fusese sfârşită, întrebă căpitanul, spunând: „Doamne, astăzi este o zi extrem de minunată! Cum ar fi, deci, dacă ne-am duce în după amiază aceasta puţin în aer liber?“

Spun Eu: „Aceasta este şi înclinaţia Mea; dar de această dată vrem noi să ne urcăm pe un munte din preajmă!“

Spune căpitanul: „Da, muntele care se află cel mai aproape, caruia i se dă numele de ‘Cap de dimineaţă’, cred că în această limbă se spune ‘Juitergli’, acesta este însă şi în acelaşi timp unul dintre cei mai înalţi şi este extrem de abrupt din toate părţile, un colos de piatră pur şi aproape cu totul pleşuv! Dacă doreşti Tu cumva să Te urci pe acesta, atunci nu ajungem la vârf înainte de noaptea care se apropie; şi despre venirea înapoi, n-ar putea fi într-adevăr nici vorba cea mai îndepărtată! Să petreci însă noaptea la înălţime, asta nu i-ar plăcea într-adevăr nici unuia dintre noi! Pentru că se spune, că la înălţime, între crăpăturile de stâncă, s-ar găsi în toate anotimpurile zăpadă şi gheaţă; dar priveliştea se spune că este ceva nedescris de meritos!“

Spun Eu: „Prietene, toate acestea să nu ne împiedice, să ne urcăm pe capul de dimineaţă; cine cunoaşte cărarea, acela ajunge mult mai degrabă sus, decât acela care trebuie de-abia s-o caute cu osteneală. Să ne ducem de aceea numai pe cale; înainte ca să treacă două ore mici, suntem noi toţi sus, asta înseamnă, care au aici plăcerea, să se urce cu noi pe munte!“

Spune căpitanul: „Doamne, la cuvântul Tău merg eu doară cu drag până la capătul lumii, ce să mai vorbim pe acest munte; şi dacă Tu eşti conducătorul, atunci nici nu te poţi gândi la vreun pericol! Eu mă bucur acum bine asupra acestui lucru! Dar ceva vin şi pâine am putea noi să luăm într-adevăr cumva cu noi; pentru că asta o ştiu deja, că la urcarea pe un munte aşa de însemnat, devii cu totul ieşit din comun de flămând şi însetat!“

Spun Eu: „O da, asta o puteţi face, într-adevăr! Dar ce vom începe cu Jarah a Mea cea mai dragă? Pentru aceasta va fi, aşadar, totuşi, cumva prea ostenitor să se urce pe munte!“

Spune Jarah: „Cu Tine, o Doamne, nu poate să-mi fie nimic prea greu; fără Tine însă nu poţi face doară oricum nimic şi eu deja cel mai puţin! Numai dacă îţi este ţie pe plac, atunci nu mă duc numai pe acest munte, ci literalmente în foc cu Tine, cum am şi mers cu Tine ca cea dintâi pe apă!“

Spun Eu: „Tu ştii să-Mi dai întotdeauna un răspuns potrivit din inima ta, care arde de dragoste şi adevăr; de aceea, vino tu numai cu noi la călătorie, nu-ţi va fi prea greu la aceasta!“- Cine a fost mai repede gata de calătorie, decât Jarah a noastră şi a şi spus: „Doamne, dacă îţi este astfel pe plac, atunci sunt deja gata pentru plecare!“

130. O urcare minunată pe munte.
Fetiţa era înfăşurată într-o rochie albastră cu falduri; picioarele încălţate cu ghete uşoare cu şireturi şi capul acoperit cu o pălărie împletită destul de artistic din paie, cuprinse ea mâna Mea şi spuse, pentru că nu-i dădusem chiar prea repede răspunsul la prima ei vorbă: „Dar Doamne, Tu viaţa mea, eu Te rog, spune-mi totuşi, dacă îţi sunt plăcută astfel?“

Spun Eu: „Asta o vezi doară, cea mai dragă a Mea Jarah! Tu îmi eşti doară mai presus de toate plăcută! O dacă Mi-ar fi toţi oamenii aşa plăcuţi, atunci ar fi aceasta într-adevăr bine şi potrivit; dar există în lume foarte multe mii şi iarăşi aşa de multe de o mie de ori mii, care nu-Mi sunt aşa plăcute ca tine! Dar aceştia sunt oamenii puri ai lumii şi tu eşti un înger! Dar, acum, deviza este să mergem; pentru că este deja în jurul a treia părţi din zi!“

La aceste cuvinte, se scoală toţi în afară de slujitorimea casei şi se pune cu Mine pe cale. Se înţelege de la sine, că micuţa Jarah mergea tot timpul alături de Mine şi căpitanul şi Ebahl, de asemenea.

Atunci când am ajuns la pereţii, între ale căror crăpături goale se trăgeau în sus şanţuri strâmte şi foarte abrupte, atunci spuse căpitanul: „Doamne, cu puteri naturale nu este aici posibil o urcare în sus; pentru că şanţurile sunt enorm de abrupte, umede şi crescute împreunat pe ici pe colo cu tot felul de măraciniş ghimpos! Dacă aici n-ar duce alte căi în sus, atunci nu ajungem în acest caz sus în zece zile cu puterile noastre naturale!“

Spun Eu: „Eşti tu deci deja aşa de obosit şi iată, noi am parcurs deja mai mult de o treime din drum!? Uită-te o dată prin prejur şi tu vei observa bine, cât de tare sus suntem noi deja!“ - Aici s-a uitat căpitanul în spate şi s-a speriat, când a observat, că ne aflam deja aproape pe jumătatea înălţimii abrupte a muntelui între o sumedenie de pereţi de piatră de pante verticale.

După câteva minunări puţin înfricoşate, spune căpitanul într-un ton puţin înfierbântat de teamă: „Nu, asta s-o înţeleagă cine-o vrea şi o putea! Cum am ajuns noi toţi aici prin această prăpastie, îmi este un mister! Noi am urcat într-adevăr deja destul de abrupt, dar eu n-am simţit nici o greutate deosebită la aceasta! Acum, însă, sunt peste noi în sus numai pereţi verticali! Intrebare: cum vom putea, deci, ajunge în sus peste aceştia?“

Spun Eu: „Nu observi tu deci, că nu rămânem în loc, ci păşim continuu mai departe?!“

Spune căpitanul: „Da, aceasta o bag bine de seamă! Dar dacă arunc în faţă o privire în sus, atunci dispare curat fiecare posibilitate pentru mergerea mai departe!“

Spun Eu: „Vezi, aici trebuie să fii, deci, un conducător bun şi experimentat şi o să găseşti calea dreaptă prin toate obstacolele aparente! Uite, prăpastia din faţa noastră este deja poarta spre vârful cel mai înalt al muntelui.“

Spune căpitanul: „Da, cum este însă posibil aceasta? Cum am putut noi să ajungem sus aşa de curând peste toţi pereţii aceştia aproape foarte vertical abrupţi? Noi nu suntem nici pe departe de o oră pe drum şi suntem acum deja aşa de aproape de vârful cel mai înalt al muntelui, că mai avem numai nevoie de încă câţiva paşi suntem total sus!“

Spune foarte vioaia Jarah: „Dar Iulius, cum poţi tu întreba aici, când Dumnezeu, Domnul, este conducătorul nostru?! El ne-ar fi putut pe noi toţi tot aşa de bine ridica în sus prin aerul cu totul liber, ca peste aceşti pereţi, peste care încă niciodată un om nu şi-a lăsat picioarele să alunece! Dacă ştim, că aici avem de-a face cu cel Atotputernic, atunci orice altă întrebare este înfumurată. Noi putem numai să ne topim de dragoste şi de respect profund faţă de El şi să-I mulţumim pe veci din adâncimea cea mai adâncă a vieţii noastre, că ne-a făcut demni de o asemenea milostivire niciodată auzită. Dar să-L întrebi, cum izbuteşte asemenea lucruri atotputernicia şi înţelepciunea Lui şi cum i-ar fi aşa ceva posibil, consider eu înfumurat! Şi dacă ar şi vrea El să ne-o facă cunoscut, atunci se pune întrebarea, cât de mult am înţelege noi din aceasta şi dacă şi noi am deveni atunci atotputernici?! O da, dacă şi în măsura în care El o vrea, putem noi să înfăptuim din noi lucruri miraculoase; dar în afară peste voia Lui sfântă şi atotputernică, desigur veşnic niciodată!“

Spun Eu: „O tu înţeleaptă mică tu! Cine ar căuta în tine atât de mult din cea mai luminoasă lumină!? Eu îţi spun, că asemenea ţie sunt pe pământ într-adevăr puţini; dar numai un lucru trebuie să-ţi spun acum la toată dragostea Mea extrem de mare şi acesta constă în faptul, că trebuie să mânuieşti în viitor înţelepciunea ta curată mult mai economic şi trebuie numai atunci să-ţi deschizi gura, când este într-adevăr necesar; aici, însă, nu este necesar, deoarece, precum vezi tu, Eu Insumi sunt prezent şi ştiu de asemenea, să răspund foarte temeinic şi cuvenit la întrebarea fiecărui om!

Vezi, dacă prietenul nostru Iulius n-ar fi un bărbat aşa destul de înţelept, atunci i-ai fi pricinuit acum durere în inima lui; dar el este un bărbat înţelept, care are intenţii bune şi cinstite cu toţi şi are de aceea o bucurie în privinţa învăţăturii tale copilăroase, înţelepte. Dar, în viitor, trebuie să apari tu tot timpul faţă de oricine aşa de modestă pe cât este numai totdeauna posibil şi vei fi de-abia prin acest fapt mireasa Mea cu totul adevărată! - Înţeles-ai tu într-adevăr destul de clar aceste cuvinte ale Mele în inima ta?“

Spune Jarah, puţin abătută: „O da, Doamne, dar eu mă tem acum, că nu mă vei mai îndrăgi aşa de tare ca înainte şi asta face inima mea tristă!“

Spun Eu: „Ingrijeşte-te tu de altceva! Eu te îndrăgesc acum încă cu mult mai mult decât ca înainte!“

Spune Jarah: „Dar bunul căpitan va fi supărat pe mine!?“

Spune căpitanul: „O nu, tu Jarah a mea într-adevăr cerească! Eu îţi mulţumesc numai foarte tare pentru faptul, că mi-ai spus din inima ta curat cerească şi un adevăr curat ceresc! O Jarah, noi vom avea încă foarte multe de vorbit unul cu altul; pentru că eu observ numai prea bine, că inimioara ta curată este plină de înţelepciune cerească şi noi rămânem de aceea totuşi cei mai buni prieteni!“

Spun Eu: „Aşadar, Jarah Mea cea mai dragă, eşti tu acum mulţumită cu un asemenea răspuns?“

Spune Jarah: „O da, acum, într-adevăr; dar eu voi trebui de acum încolo să-mi adun gândurile într-adevăr foarte tare! Pentru că a fi un om gălăgios, a fost câteodată într-adevăr o parte aşa mică slabă de a mea; dar în viitor, să nu mai fie aceasta, - pentru că cuvintele Tale îmi sunt sfinte mai presus de toate!“

Spun Eu: „Aşadar, bine deci, atunci să facem încă cei câţiva paşi să păşim prin urmare pe vârful cel mai înalt al muntelui!“

131. Pe vârful muntelui a capului de dimineaţă.
Cu puţini paşi după aceea ne-am aflat deja pe vârful cel mai înalt, care arăta însă foarte rupt, dezbinat şi fărâmiţat şi oferea un spaţiu de stat de-abia pentru treizeci de oameni tari de cap (care nu ameţesc).

Aceasta nu i-a plăcut căpitanului nostru şi el spuse: „Priveliştea este într-adevăr de nedescris minunat impunătoare; platoul de munte în toate părţile tare dependent şi altfel de asemenea foarte diform, îmi taie pofta foarte tare la savurarea minunată!“

Spun Eu: „Prietene, stai jos, dacă te ia ameţeala şi voi ceilalţi faceţi acelaşi lucru! Iar Eu voi rămâne în picioare.“

Spune căpitanul: „Ar fi bine să te pui jos, dar unde? Cu adevărat, priveliştea este minunată; se cuprinde cu vederea întreaga Galilee şi o parte mare din Iudeea, - şi în ţara samarinienilor vezi ; dar înălţimea neospitalieră şi frica de o cădere posibilă în jos, îmi taie foarte îngrozitor plăcerea mare! Eu ştiu că nu mi se poate întâmpla nimic, şi, totuşi, mă tem! De ce, deci, aceasta?“

Spun Eu: „Pentru că nu cuprinzi cu mintea imposibilitatea de faţă a unei căderi în jos, în aceasta constă motivul fricii tale. Uite-o aici pe Jarah a Mea dragă, aceasta sare acum de-a valma aşa de vioaie ca o capră-de-munte, în timp ce surorile şi fraţii ei şi însuşi Ebahl al Meu stau aici îngălbeniţi de frică şi totuşi n-a înghiţit-o încă nici o prăpastie, pentru că ea este plină de credinţa cea mai tare, că ei nu i se poate întâmpla nimic în prezenţa Mea. Aveţi voi toţi aceeaşi credinţă puternică şi veţi fi vioi asemenea ei!“

Spune căpitanul, sub al cărui picior drept o piatră, pe care şi-a sprijinit tocmai piciorul drept, a fost puţin slabă: „Aici ar putea primi vulturul într-adevăr o credinţă tare, ale cărui aripi îl pune la adăpost de o cădere; dar un om ca mine, sub ale cărui picioare devine instabilă în toate clipele o bucată de piatră după alta, nu poate cu voinţa cea mai bună să ajungă la o tărie Jarahişă în credinţă! Eu aş putea încerca pe acest colţ înalt de stâncă a muntelui, lat de-abia de două înălţimi de om şi cel mult lung de cincizeci de înălţimi de om, numai o săritură de capră-de-munte Jarahişă, căci aş şi zăcea acuşi pe undeva jos zdrobit în bucăţi! Oh, dacă m-aş afla numai deja iarăşi jos!“

Aici sare Jarah asupra căpitanului şi spune: „Dar te rog, dragă Iulius, nu fii totuşi chiar aşa de înfricoşat! Este doară imposibil să ţi se întâmple ceva! Domnul ne-a condus sus peste pereţii cei mai abrupţi, noi am plutit de fapt numai în sus în aer pe lângă pereţi; pentru că un asemenea drum n-a făcut încă niciodată un om şi căruia dintre noi i s-a întâmplat ceva la urcarea namaiauzită pe uriaşul acesta de stâncă, către toate părţile gol şi abrupt vertical? Dacă am ajuns însă sus aşa de bine peste locurile primejdioase, cum să începem, deci, acum aici să ne temem dintr-o dată, de parcă ar fi într-adevăr posibil, de a putea cădea pe undeva jos? Hai, tu dragul meu Iulius şi fii de dragul meu puţin mai vioi! Vezi, eu nu pot vedea o faţă aşa de înfricoşată şi tristă!“

Aici vrea micuţa să-l ia pe căpitan de mână şi să-l conducă puţin prinprejur; dar căpitanul strigă tare: „Inapoi! Numai întotdeauna la trei paşi depărtare de trup, tu vrăjitoare mică!N-ar fi lipsit mult mai înainte, că tu m-ai fi împins în jos peste pereţi, cu săritura ta îndrăzneaţă! O, eu te cunosc, tu eşti altfel o fată într-adevăr bună, dragă şi chiar înţeleaptă, lucru rar întâlnit, dar câteodată îţi vine o îndrăzneală aşa neruşinată în minte şi aici spun eu: Numai trei paşi de trup! Eu te îndrăgesc altfel foarte mult; dar aici, la această înălţime de cel puţin două mii de înălţimi de om, trebuie să-mi rămâi tu tot timpul la trei paşi depărtare de trup! Tu ai vorbit totul într-un mod corect şi înţelept; dar eu nu sunt devină pentru ameţeala mea la asemenea înălţimi. Eu ştiu şi cred, că nouă tuturor nu ni se va întâmpla nimic; dar, lăsând totul de-o parte, nu pot totuşi să mă lupt cu ameţeala supărătoare şi tu nu trebuie de aceea să glumeşti cu mine!“

Spune Jarah: Ah, ce gânduri ai? Cum poţi tu să ai cea mai mică impresie, că eu aş putea face glume cu tine!? Iată, eu sunt prea sigură de vorbele mele, ca să se poată întâmpla ceva ţie sau mie şi doar de aceea am sărit atât de curajoasă aici până la tine, speriatule, pentru a-ţi face curaj! Cum poţi tu din această pricină să te superi şi să mă numeşti pur şi simpul o vrăjitoare? Uite, dragă Julius, aceasta nu a fost chiar frumos din partea ta!“

Aici i-au apărut micuţei lacrimi în ochi. - Când căpitanul observă aceasta, începe să-i pară rău, din cauza faptului că a luat-o aşa de tare pe micuţa Jarah şi îi spune aceste cuvinte: „Deci, deci, fii din nou bună! Jos ne vom plimba noi din nou peste pajişti verzi; dar aici este locul puţin cam mic şi eu nu pot face, cum am mai spus, nimic din cauza ameţelii mele!“

Spune Jarah: „Ameţeala este şi ea o boală! Vindecătorul vindecătorilor este aici; Lui, căruia i-a fost posibil, să vindece sute de oameni de boli diferite, îi va fi cu siguranţă posibil, să te elibereze de ameţeala ta! Roagă-L şi El te va vindeca!“

Spune căpitanul: „Uite, draga mea Jarah, aceasta ţi-a reuşit mai bine decât toate celelalte! Această săritură a fost mai bună decât cea precedentă, când aproape că m-ai împins în prăpastie! Şi iată, acest sfat al tău, eu îl voi urma!“

Aici se întoarce căpitanul rugător spre Mine şi spune: „Doamne, eliberază-mă de frica şi de ameţeala mea!“

Spun Eu către Ebahl: „ Dă-mi un pahar cu vin!“

Ebahl îmi dă de îndată un burduf plin şi un pahar.

Eu umplu paharul şi i l-am dat căpitanului cu aceste cuvinte: „Ia-l şi bea-l şi ţie îţi va merge mai bine în privinţa ameţelii!“

Căpitanul a luat imediat paharul şi a băut din acesta. Când el l-a golit, l-a părăsit pe loc toată frica şi toată ameţeala, aşa că a devenit binedispus şi s-a lăsat condus de Jarah pe toate părţile muntelui şi se putea uita în linişte în josul prăpăstilor.

Când toţi ceilalţi au observat aceasta la căpitan, m-au rugat şi ei ca Eu să-i eliberez de teama lor urâtă. Şi Eu le-am dat tuturor vin şi deodată a devenit aşa de plin de viaţă acel vârf de munte, de parcă ar fi fost o grădină populară.

O parte admira peisajele întinse, o a doua parte cânta Psalmi, o a treia parte se uita în jos şi căuta un loc, unde s-ar putea întoarce toată lumea cu bine. Dar pentru că nu s-a putut observa un astfel de loc şi soarele apunea deja încetul cu încetul, au venit ucenicii la Mine şi Mi-au spus: „Doamne, mai încă o jumătate de oră şi soarele va apune; ce facem atunci pe acest vârf?“

Spun Eu: „De aceasta voi nu trebuie să vă ocupaţi! Cine crede, acela va vedea încă astăzi pe acest vârf minunăţia lui Dumnezeu luminând. Noi rămânem aici!“

Când au auzit acest lucru ucenicii, nu au mai spus nici un cuvânt şi-au căutat locuri de odihnă.

Dar căpitanul a venit şi M-a întrebat, dacă noi ne vom întoarce, deoarece soarele apunea.

Eu însă i-am spus acelaşi lucru ce l-am spus şi uceniciilor Mei şi el a fost mulţumit şi s-a aşezat pe o stâncă ţeapănă şi destul de dreaptă.

Doar micuţa Jarah a spus aceste cuvinte când a început soarele să atingă orizontul: „Doamne, Tu dragostea mea, doar nu ne vom întoarce atât de repede acasă de pe acest vârf? Eu aş dori aşa de mult să văd de aici răsăritul soarelui!“

Vorbesc Eu: „Noi rămânem aici toată noaptea şi doar mâine, în ziua sabatului, ne vom întoarce acasă; dar în această noapte vei vedea tu, ca şi toţi ceilalţi, strălucirea minunăţiilor lui Dumnezeu!“

La această veste a fost micuţa atât de bucuroasă, că a apucat-o un fel de leşin şi a căzut la picioarele Mele, dar din aceasta ea şi-a revenit imediat.
132. Despre esenţa fricii.
A început însă, când soarele a apus, din partea de miază noapte să bată un vânt răcoros şi puternic, aşa că toţi au început să se teme din nou şi căpitanul a spus: „Dacă acest vânt se va intensifica, atunci ne va sufla la sfârşit în aceste prăpăstii adânci; chiar şi răcoarea care o aduce nu este chiar plăcută.“

Spun Eu: Lasă vântul să bată, căci acum este vremea lui! Dar gândeşte-te, că nu el este maestrul Aceluia, care l-a creat prin voinţa Sa şi îl lasă să bată doar atunci când doreşte El!“

Căpitanul a fost mulţumit cu această explicaţie, dar s-a pus totuşi destul de aproape de pământ şi ceilalţi prezenţi i-au urmat exemplul.

Doar micuţa Jarah a rămas neclintită lângă Mine şi a spus aşa: „Dar Doamne, de unde vine, că aceşti oameni sunt atât de fricoşi, deoarece ei au fost învăţaţi deja prin multe semne, că Tu eşti Domnul tuturor elementelor!? Mai ales mă miră acest fapt din partea uceniciilor Tăi! Ah, dacă n-ai fi Tu, atunci ar fi cu totul altceva; dar pentru că Tu te afli aici, mă miră acest lucru exagerat de mult! - Doamne, dacă Tu doreşti, atunci spune-mi motivul acestei apariţii!“

Spun Eu: „Iată acest lucru se datorează vechii lumi în toate măruntaiele ei! Dacă nu ar mai exista ea, aşa cum este cazul la tine, atunci ei nu ar mai avea la fel ca tine nici un fel de teamă şi nici n-ar putea s-o simtă, deoarece spiritul lor ar fi destul de întărit, că să domine întreaga natură.

Uite, noi ne aflăm pe vârful unui munte, pe care nu a călcat vreodată picior de om! Căci cum poţi vedea, sunt zidurile de stâncă pe toate părţile aşa de abrupte, că pe cale naturală nu se poate coborî dar nici urca; tu ai putut vedea, cum, după ce am urcat jumătate de munte cu puterea naturală, s-a pierdut orice mijloc, să urcăm mai departe pe stâncile abrupte. Căpitanul şi toţi ceilalţi au întrebat: ‘Ce facem acum?’ - Eu însă am urcat împreună cu tine pe aceste stânci şi toţi ne-au urmat, fără ca ei să se obosească măcar puţin. - Cum a fost posibil aceasta?

Iată, acest lucru îl face posibil spiritul omului! Eu am trezit pe această perioadă duhurile din oameni şi acestea şi-au purtat învelişul cărnii până aici pe acest vârf de munte. Dar pentru că spiritul lor nu este obişnuit cu astfel de munci, au mers ei, cum nu am avut puţin grijă de ei, înapoi în trupurile lor spre a se odihni şi sufletul trupului a fost din această pricină plin de frică. Dar dacă ar fi rămas duhul lor treaz trezuţ în inimile lor, atunci ei nu ar fi simţit vreo teamă; căci chiar duhul a umplut sufletul cu bunăstare şi le-a transmis în inimă convingerea deplină, că întreaga natură trebuie să-i asculte pe cuvânt! Dar pentru că din pricina vechii lumi, din care încă se mai află o bucată în sufletele lor, nu au putut face faţă multă vreme, aşa îl cuprinde pe sufletul lor tot o mică parte din acea teamă lumească, care tu o poţi vedea acum la ei.

Sufletul omului creşte ori într-o poziţie greşită în carnea omului, ori în direcţia dreaptă în spiritul său, care tot timpul este una cu Dumnezeu, aşa cum este lumina una cu soarele. Dacă se obişnuieşte sufletul în carne, care în sine este moartă şi doar pentru un anumit timp, dacă nu i se întâmplă nimic trupului, primeşte din suflet viaţa şi aşa devine sufletul întru totul una cu carnea.

Dar dacă sufletul se obişnuieşte din ce în ce mai tare cu carnea, aşa că la sfârşit devine acesta carne, atunci îl apucă un sentiment de distrugere, care este o trăsătură a cărnii; şi acest sentiment este prin urmare frica, care la sfârşit îi face pe toţi oamenii inapţi şi îi stoarce de puteri!

Dar cu totul altfel este un om, a cărui suflet s-a băgat şi trăieşte din cea mai tânără adolescenţă în spiritul său! Aşa nu vede în veci sufletul vreo distrugere! Sentimentul lui este la fel cu starea eternă a spiritului său; nu mai poate vedea sau simţi moartea, pentru că este una cu spiritul veşnic viu, care este un domn peste întreaga lume naturală vizibilă. Şi prin urmarea uşoară este de înţeles că omul care încă trăieşte în carne este departe de orice fel de frică; căci acolo unde nu există moarte, acolo nu mai există nici frică!

De aceea ar trebui ca oamenii să nu-şi prea făcă multe griji din pricina lumii, ci doar, ca sufletul lor să devină una cu spiritul lor şi nu cu carnea! Căci ce folos are un om, dacă pentru carnea sa ar câştiga întreaga lume, dar pentru aceasta el ar comite cel mai mare rău pentru sufletul său? Deoarece această lume, pe care noi o putem vedea cu minunăţiile ei asemănătoare a unor bulbuci cu apă, va pieri şi acest cer cu toate stelele sale, la timpul potrivit; dar spiritul va rămâne pe veci, aşa ca şi toate cuvintele Mele.

Dar oamenilor, care s-au obişnuit şi trăiesc în lume, este nespus de greu ca să le fie ajutat; căci ei văd şi îşi aşează viaţa în lucrurile vieţii, trăiesc într-o frică continuă şi la sfârşit nici nu se poate ajunge la ei pe calea spirituală! Dar dacă se apropie de ei cineva pe calea naturii sau a lumii, atunci nu numai că nu sunt ajutaţi cu nimic, ci prin aceasta se accelerează judecata lor şi prin aceasta, bineînţeles, moartea duhului lor!

Cine vrea atunci din oamenii lumii să-şi salveze sufletul, acela trebuie să-şi adune toate forţele şi trebuie să înceapă să se lepede de toate lucrurile lumeşti. Dacă face aceasta cu hărnicie, atunci el se va salva şi se va reântoarce la viaţă; dar dacă nu face aceasta, atunci el nu poate fi ajutat pe nici un alt drum, în afără de suferinţele pricinuite de lume, ca el să înveţe să dispreţuiască lumea şi minunăţiile ei, să se întoarcă prin urmare la Dumnezeu şi să înceapă aşa, să caute în sine duhul Său şi să se unească din ce în ce mai mult cu El. Eu îţi spun: Bunăstarea lumii este moartea sufletului! - Spune-Mi, draga Mea Jarah, dacă tu ai putut înţelege toate aceastea!“
133. Hristos, mijlocitorul între cer şi pământ.
Spune micuţa Jarah: „O Doamne, Tu dragostea mea, Tu viaţa mea! Prin mila Ta eu am putut înţelege toate acestea aici foarte bine; dar este trist, că oamenii nu pricep şi nu înţeleg sau nu doresc să priceapă şi să înţeleagă toate acestea! Oh, din păcate vor exista în viitor multe suflete moarte! O Doamne, înfăptuieşte Tu, ca oamenii să audă adevărul sfânt şi să se ghideze după acesta; căci eu mă voi plictisi foarte tare, ca să trăiesc de acum înainte pe acest pământ printre atâţia morţi!“

Spun Eu: „Fii alintată; căci din acest motiv Eu am venit aici pe pământ! Până acum a lipsit un drum şi cerurile au fost separate de pământ; dar acum se va face un drum drept şi stabil, ca pentru fiecare să fie un lucru uşor, să păşească pe acel drum deschis şi pe acesta să ajungă în cerurile apropiate. Dar nici un om nu va fi clintit din libertatea voinţei sale!

De acum înainte, fiecare carea vrea cu tărie, poate ajunge în ceruri, ce până acum nu a fost posibil, pentru că între pământ şi ceruri a fost o prăpastie prea mare.

Dar vai de aceia care află şi nu se ghidează după cele auzite! Acelora le va merge mai rău decât bătrânilor, care deseori au vrut dar n-au putut! - Înţelegi tu aceasta?“

Spune Jarah: „Doamne, eu am înţeles totul! Posibilitatea este bună, dar voinţa liberă a oamenilor! Lumea o pot vedea şi o pot gusta, dar cerul nu îl văd şi nu îl gustă; şi mulţi vor exista, care nu vor dori să păşească pe drumul neted şi atunci va fi cu mult mai rău cu ei, decât a fost până acum! Eu îţi spun ţie, o Doamne, drumul neted spre ceruri va fi călcat doar de puţini oameni; căci cel mai greu lucru pentru om este abnegaţia proprie!“

Spun Eu: „Nu te nelinişti, locurile de refacere se vor întinde de aici până în lumea de apoi! - Compania noastră a adormit în timpul discuţiei noastre împreună cu căpitanul; ce vom face noi acum?“

„Doamne“, spune Jarah, „Acest lucru Tu îl vei ştii cel mai bine!“

Spun Eu: „Da bineînţeles, tu ai dreptate! Eu i-am lăsat să adoarmă şi ei vor vedea în vis, ceea ce tu vei vedea cu ochii tăi. Uite, imediat vei vedea tu cerurile deschise şi toţi îngerii ne vor sluji! Mâine va primi acest munte o mică urcare şi coborâre din partea de est şi noi toţi vom pleca de aici pe un drum nou şi natural spre Ghenizaret. De aceea, fii atentă la această scenă, care se va întâmpla în faţa ochiilor tăi!“

După aceste cuvinte ale Mele şi-a ridicat Jarah ochii spre cer şi s-a uitat un timp în cerul plin de stele. După o privire îndelungată, în care nu s-a întâmplat nimic, a început ea să-mi vorbească cu vocea ei drăgălaşă: „Doamne, Tu viaţa mea, Tu dragostea mea, nu se poate vedea nimic! Cum va arăta, ca eu să pot şti la vreo apariţie, dacă este vorba de cea vestită de Tine, sau nu?“

Spune Eu: Draga Mea Jarah, tu trebuie să te uiţi în sus mai mult cu inima decât cu ochii capului, căci aşa ţi se vor arăta lucruri miraculoase în cea mai minunată lumină! Încearcă o dată şi tu te vei convinge imediat, că Eu am tot timpul dreptate şi vorbesc adevărul deplin!“

La aceste cuvinte de învăţătură ale Mele, îşi ridică mai mult în sine ochii în sus şi iată, imediat se deschid toate cerurile şi nenumăraţi îngeri ai lui Dumnezeu plutesc într-o strălucire minunată pe pământ şi cântă: „Dăruiţi voi ceruri toată mila Dreptului de pe acest pământ! Căci sfânt este Acela, care a călcat pe ea spre vindecarea acelora, care au căzut, înainte încă să strălucească soarele în lumina milostivirii a lui Dumnezeu, în universul nemărginit!

Oameni lumeşti, care au fost creaţi de Satana, îi primeşte El şi îi transformă în copiii dragostei Sale!

De aceea toată onoarea, toată lauda şi toate slăvirea Lui; căci tot ce face El, este bine şi ordinea Sa este dragostea, amestecată cu cea mai înaltă înţelepciune. De aceea doar El singur este prea sfânt şi în faţa numelui Său trebuie să se îndoaie toţi genunchii în ceruri, pe pământ şi sub pământ. Amin.“
134. Ridicarea Mării Galilee.
Când aude Jarah acest cântec, spune încântată: „Doamne, este într-adevăr greu de deosebit, ce este aici mai frumos din cântat, din cuvinte, sau dacă această lumină care bate în mii de culori sau chipurile acestor cântăreţi nenumăraţi şi minunaţi! Ah, de abia acum îmi dau eu seama ce înseamnă de fapt cerurile lui Dumnezeu! Oh, acum aş vrea să mor şi să mă alătur acestor cântăreţi frumoşi! Dar spune-mi, dacă îţi este ţie pe plac, o Doamne, cine şi ce sunt de fapt aceşti cântăreţi măreţi! Sunt într-adevăr ceea ce par să fie, sau sunt fiinţe create de Tine pentru această clipă?“

Spun Eu: „Aceştia sunt îngeri şi au fost creaţi cu mult timp înainte, de a fi vreo urmă de creaţia materială. Cheamă-l doar pe unul şi tu te vei convinge, că este la fel ca alţii ca el şi este o fiinţă întru totul adevărată! Şi Eu mai trebuie să spun observaţia, că, cu toate că par uşori şi fragili, are totuşi fiecare dintre ei o putere, forţă şi stăpânire atât de mare, că cel mai mic şi cel mai slab dintre ei ar pute într-o clipă să distrugă pământul, aşa că nu ar rămâne în urmă nici cea mai mică parte de praf! Pentru că tu ştii acum aceasta, cheamă-l pe unul dintre ei aici şi înfăptuieşte câteva probe cu el!“

Spune Jarah: „Doamne, pentru acest lucru eu nu am curajul; căci cu toate că sunt de neânţeles de frumoşi, am totuşi o mică părticică de frică în mine.“

Spun Eu: „Dar copilule, nu ţi-am explicat Eu mai înainte ce înseamnă teama? Iată, de aceea nu trebuie să te temi, căci altfel Eu voi crede, că în inima ta mai locuiesc încă unele lucruri din cele lumeşti! Doar eşti la Domnul, în faţa numelui Său trebuie toate fiinţele să-şi îndoaie genunchii; de unde ar putea proveni atunci frica ta?“

Spune Jarah: „Acest lucru este într-adevăr mult prea adevărat; dar priveliştea neobişnuită a acestei scene nebănuite trebuie să zguduie din fundament o inimă salabă de fată, aşa cum este a mea! Dar acum mă voi stăpâni şi Tu vei vedea, că Jarah a Ta poate să fie şi fără frică.“

La aceste cuvinte i-a făcut ea semn imediat unui înger apropiat şi acesta a venit într-o clipă plutind până la ea şi a întrebat-o cu cel mai blând şi fin glas: „Jarah, tu fiică minunată a Dumnezeului meu, a Domnului veşnic, ce doreşte inima ta dragă şi curată de la mine?“

Spune Jarah, puţin uimită de strălucirea şi majestatea mesagerului din cer: „Da, da, adevărat, Domnul, pe care tu îl poţi vedea aici, mi-a spus, că fiecare dintre voi este aşa de miraculos şi de puternic şi eu vreau să mă conving de aceasta printr-o probă; dar ce probă aş putea să-ţi dau, eu nu ştiu, doar acelea pe care eu le-am auzit de câteva zile de la Domnul Iisus?!“

Spune îngerul: „Ascultă, tu floare frumoasă a cerurilor, atunci te voi ajuta imediat din încurcătură în numele Domnului! Priveşte aici jos la Marea Galileii foarte întinsă şi adâncă! Cum ar fi, deci, dacă aş ridica-o afară din bazinul ei larg şi adânc şi aş atârna-o liber în aer în înfăţişarea unei mingi mari de apă în faţa membrelor şi ochilor tăi, cam pe o durată de o oră întreagă?“

Spune Jarah: „Asta ar fi într-adevăr nespus de miraculos; dar unde ar ajunge între timp peştii dragi, şi, în sfârşit, corăbiile multe, care se află parţial la ţărmuri şi înoată adesea de-a valma şi pe mare?“

Spune îngerul: „Aceasta va fi grija mea, că din această cauză nu i se va pricinui o pagubă nici unui peşte, nici unei oarecare corăbii! Dacă doreşti proba aceasta propusă, va pluti înfăptuirea cerută într-o clipă în faţa ta!“

Spune Jarah: „Da, dacă la aceasta nu i se poate pricinui o pagubă nici unei fiinţe, atunci poţi tu într-adevăr să realizezi acest lucru!“

Spune îngerul: „Uită-te prin prejur! Lacul este gol şi toată apa lui până la ultima picătură pluteşte acum liber în aer, ochilor tăi bine vizibil!“