Marea evanghelie după ioan

Petru se uită imediat în toate părţile prin jur şi spune: „O Doamne, cu adevărat, cu adevărat, acest lucru l-am văzut în vis şi - iacătă - înspre toate părţile a devenit visul luminos pe deplin realitate!“

Petru voia să mai vorbească încă în continuare, dar Eu i-am spus: „Trezeşte-i mai înainte pe ceilalţi ucenici, înainte ca să vorbeşti mai departe!“ - şi Petru a făcut aceasta.

Ucenicii s-au sculat de pe pământ şi s-au minunat de asemenea peste măsură, că au devenit de-abia acum conştienţi, că dormiseră, în timp ce li s-a părut sufletelor lor, de parcă ar fi fost pe deplin trezi în decursul a întregii nopţi şi ar fi văzut minunăţii nemaiauzite.

Iuda a spus însă: „Eu încă nu cred, că am dormit! Totuşi, am vorbit cu tine, Simon Iuda, despre aceasta şi aceea şi tu n-ai vrut să-mi admiţi nimic şi mi-ai şi spus: ‘Toate aceste minuni nu te vor proteja, să te faci trădător faţă de noi toţi pentru puţini arginţi!’, din cauza cărui lucru am devenit foarte supărăt de furie şi voiam să te împing jos în mare de pe un zid de stâncă; dar aici m-a cuprins Toma şi m-a tras cu forţa înapoi pe jos! - Spune-mi, frate Simon, nu ştii tu într-adevăr nimic despre aceasta?!“

Spune Petru: „Nici o iotă! Eu nici nu ştiu, dacă am visat ceva despre tine!“

Spun Eu: „Uitaţi-vă puţin în jur, dacă nu s-a creat ceva în realitate, cum aţi văzut voi în vis!“

Ucenicii se duc acum la toate părţile muntelui şi urmează o mirare peste mirare şi Andrei spune: „Noi am văzut şi am auzit aşa de multe minunăţii până acum în timpul scurt de o jumătate de an, că acum de-abia ar trebui să se presupună, dacă ar putea fi aici încă ceva posibil, să se înfăţişeze ca o minune mai mare; şi totuşi ne rămân nouă tuturor din nou iarăşi toate simţurile încremenite, înmărmurite şi tăcute! Infăţişările noastre din vis devin realitate!

Eu l-am văzut pe îngerul ales de Jarah, care a ridicat mai întâi toată apa mării la înălţime şi a făcut-o în aerul liber o picătură imens de mare; şi am văzut cu ochii mei fundul mării uscat foarte şi scoica frumoasă cu mărgăritar, pe care a ridicat-o Jarah de pe jos, ca amintire şi a băgat-o atunci în rochiţa ei, atunci am văzut însă, cum îngerul, la o cerere a fiicei lui Dumnezeu cea mai minunată, a modelat acest munte să fie uşor accesibil din toate părţile şi toate acestea în clipa cea mai rapidă! - şi iată, toate acestea şi sunt acum într-adevăr aici!

Cu ce cuvinte şi fapte curate să începem să-L lăudăm, deci, acum pe Domnul şi Invăţătorul nostru? Unde este, deci, îngerul, care a pus în inimile noastre gânduri arzătoare, pe care le-am găsi demn de el să le rostim? Oh, ce absolut nimic devenim noi acum în faţa Lui, Dumnezeul atotputernic, veşnic!

Părinţii noştri s-au cutremurat la Sinai, când El i-a dat lui Moise sub tunet şi fulger legile sfinte ale dragostei pe muntele în flăcări! Şi când Moise a venit de pe munte, atunci a strălucit faţa lui de majestate Dumnezeiască mai tare decât soarele amiezii; şi el a trebuit să-şi pună un văl întreit pe faţă, ca poporul să poată să se apropie de el. Văzătorii sfinţiţi ai Domnului au proorocit încă mult după aceea, când erau acoperiţi doar pe cap după pregătiri de dinainte cu vălul lui Moise pe un timp scurt şi noi ne mirăm încă în ziua de astăzi de înţelepciunea lor mare! Şi aici este Insuşi Acela, care a făcut să iasă tunete pe Sinai! Sinai s-a facut pară de foc sub pasul picioarelor Lui, - şi noi putem să rămânem reci în prezenţa Lui atotputernică ca o zi rea de iarnă?! De aceea se mergem pe şi într-un pas cel mai rapid la El, pentru că El singur este sfânt şi prea sfânt! Lui singur Ii aparţine toată lauda, toată cinstea, toată dragostea şi toată veneraţia!“

La cuvântarea lui Andrei au devenit toţi ucenicii cu excepţia lui Iuda, care îl numea pe Andrei un visător ţâcnit, plin de râvnă înfocată de dragoste, au venit la Mine şi Mi-au adus o „Osană“ înfocată ca salutare de dimineaţă.

144. O cuvântare de laudă a Jarahei.
La această cântare tare s-au trezit şi toţi ceilalţi care încă mai dormeau şi-au unit glasul cu ucenicii imediat la trezire; şi Eu am lăsat tuturor să li se facă aer pentru inimile lor şi Jarah Mi-a îmbrăţişat picioarele şi plângea de prea mare bucurie şi fericire! Când ea plânse de fericire cam o jumătate de oră la picioarele Mele şi ucenicii îşi sfârşiseră salutarea lor de dimineaţă, atunci s-a ridicat micuţa şi a spus cu o voce plină de însemnătate: „O pământule, când, când vei fi tu iarăşi atât de fericit, să fii călcat de aceste picioare? Simţi tu, mamă tăcută a patimilor, într-adevăr, cine este Acela, care păşeşte acum pe tine? Nu, nu, Tu n-o simţi, tu n-o poţi simţi; pentru că tu eşti mort şi prea mic! Cum ai putea înţelege tu ceea ce este prea inimaginabil de mare şi sfânt pentru spaţiul nemărginit şi pentru toate nenumăratele miliarde de fiinţe în el!? Unde să încep şi unde să termin, pentru a cânta măreţia Lui numai într-o picătură de rouă? Pentru că El, Dumnezeu Veşnicul, este doară acela, care a creat picătura de rouă tot aşa de bine ca acele lumi de lumină nemărginit de mari! O Doamne, o Dumnezeul meu, distruge-mă, totuşi; pentru că inima mea nu mai suportă dragostea prea înfocată către Tine!

Când n-am cunoscut încă măreţia Ta, atunci Te-am iubit ca pe un cel mai desăvârşit om. Eu am presimţit într-adevăr în Tine Duhul curat Dumnezeiesc şi inima mea îl iubea nespus pe acest Duh cel mai sfânt din Tine; dar, totuşi, mi Te-am închipuit ca pe un Fiu al Celui mai înalt! Dar acum a primit totul o altă înfăţişare! Tu eşti Insuşi Cel mai înalt! În afară de Tine nu mai există nici unul! Iartă-mă de aceea pe mine viermişorul cel mai mic al prafului, care îndrăznise în orbirea lui moştenită să Te iubească ca pe un om!“

Spun Eu: „Copilaşul Meu, aici nu este nimic de iertat, rămâi tu la această dragoste! Pentru că Eu v-o spun acum vouă tuturor: Cine nu Mă iubeşte precum tu, cea mai dragă a Mea Jarah, M-ai iubit şi încă Mă mai iubeşti, dragostea aceluia este privită de Mine ca fiind nici una!

Cine nu-L iubeşte pe Dumnezeu considerându-L omul cel mai desăvârşit, acela poate cu atât mai puţin să-l iubească pe aproapele său, care este încă un om foarte nedesăvârşit! Dacă stă însă scris, că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, cum ar putea atunci Dumnezeu să fie altcumva - dacă omul este asemănarea Lui - decât tocmai tot un om, dar foarte natural şi cel mai desăvârşit om!? Sau arăt Eu acum altfel decât un om, pentru că tu, copilaşul Meu, ai văzut câţiva stropişori dintre cei mai mici ai măreţiei Mele?“

Spune Jarah: „O nu, Tu arăţi încă tot la fel şi nici în inima mea nu a devenit starea altcumva! Da, eu aş dori să Te am, totuşi, cu mai mult drag cu totul în inima mea, din cauza a atâta dor aprig de dragoste! Eu aş dori să Te îmbrăţişez aşa de puternic, că mi-ar putea plezni venele şi să nu-ţi mai dau atunci drumul; da, eu aş dori să acopăr faţa Ta cu sărutări nenumărate şi să nu mai încetez absolut niciodată, de a Te săruta! Pe scurt, eu nu ştiu absolut de loc să spun, toate ce aş dori să fac din dragoste pură către Tine! Dar Tu eşti acum fiinţa Dumnezeiască cea mai sfântă şi cea mai înaltă şi eu mă gândesc deci astfel în inima mea, că sunt mult prea nedemnă, să Te iubesc aşa, de parcă ai fi un om; dar eu îmi pot închipui acum deja, ce pot şi ce doresc, dar inima mea nu ţine totuşi seama de nimic şi Te iubeşte numai încă mai înflăcărat decât înainte!“

Spun Eu: „Asta este într-adevăr potrivit astfel! Să urmeze sufletul tău numai tot timpul îndemnul curat al inimii şi aprinde în aceasta o flacără destul de luminoasă, căci aşa va fi acuşi luminos în întreg sufletul şi Duhul lui Dumnezeu va răsări în ea ca un soare şi în lumina Lui şi în căldura vieţii Lui va răsări de-abia sămânţa lui Dumnezeu şi va înzestra sufletul cu fructele vieţii pentru veşnicie!

Dar nu poate fi altfel trezit Duhul lui Dumnezeu în om, decât prin dragostea către Dumnezeu şi dintr-o asemenea iubire, în dragostea către aproapele.

De aceea, rămâi tu numai în continuare tot aşa în dragostea ta; pentru că aceasta este mai valoroasă pentru Mine şi pentru tine decât toate măreţiile pe care le-ai văzut cu ochii tăi!

Dar acum vrem să-i ascultăm şi pe ceilalţi şi vrem să ne lăsăm povestit, ce impresie a făcut această noapte asupra lor.“
145. Realitatea visului comun.
Căpitanul începe să se ridice foarte prudent de pe jos şi spune: „Domnule şi Invăţătorule! ţie mai înainte de toate toată mulţumirea, că mai trăiesc încă pe această înălţime! Cât de uşor aş fi putut cădea jos în adânc la o învârtire de trei ori şi viaţa mea sărăcioasă ar fi avut pentru lume un sfârşit veşnic! Dar eu mai trăiesc încă şi anume pe acelaşi loc, la care am îmbrăţişat ieri odihna şi pentru aceasta am aţi mulţumi numai ţie singur şi îţi mulţumesc de aceea de asemenea din toată temelia inimii mele! Eu Te rog, însă, de asemenea, în acelaşi timp într-un mod pătimaş, că Tu să doreşti să rânduieşti să ajungem eu şi toţi ceilalţi jos nevătămaţi către Ghenizaret de pe această înalţime înfricoşătoare şi acest lucru aşa de curând pe cât este posibil; pentru că atât timp cât trebuie eu să mă mai ocup cu coborârea jos în inima mea, nu poate să fie la mine nici vorbă de un curaj bun!“

Spun Eu: „N-ai visat tu, prietene drag, deci absolut nimic în această noapte?“

Spune căpitanul: „Da, da, exact, da, - aş fi uitat aproape de atâta frică visul minunat! Da, dacă acest munte ar fi aşa, cum l-am văzut ieri în vis, atunci ar fi fireşte o bucurie, de a urca pe el încă de o mie de ori; dar un vis rămâne un vis!“

Spune Ebahl, care stătea lângă el: „Absolut de loc, prietene! Eu ţi-o spun, că de această dată acelaşi vis al nostru a căpătat realitatea cea mai plină de adevăr. Scoală-te şi du-te la vârful marginilor şi te vei convinge, că muntele nostru cade acum foarte lin chiar şi către partea dinspre mare şi este pretutindeni urcabil fără cel mai neânsemnat pericol, în sus ca în jos! Eu m-am convins deja de toate şi îţi spun adevărul cel mai deplin. Vino şi convinge-te singur!“

Spune căpitanul: „O iluzie optică nu va fi aceasta cumva totuşi?“

Răspunde Ebahl: „Dacă eu şi soţiile mele şi copiii ne-am dus deja acolo şi am colindat prinprejur către toate părţile la această iluzie optică, atunci va avea iluzia ta optică cumva totuşi vreo oarecare temelie tare!? Du-te, ridică-te de jos şi convinge-te tu însuţi de toate!“

La aceste cuvinte se ridică căpitanul în sfârşit, se uită prinprejur în toate părţile, găseşte mai întâi foarte extins platoul muntelui şi spune: „Da, da, eu văd într-adevăr, că aici s-au petrecut în noapte schimbări mari într-un mod foarte minunat; dar mergi tu totuşi mai întâi pe suprafaţa nouă, ca eu să mă conving, că ea este într-adevăr tare!“

Spune Ebahl: „Prietene, un bărbat de nădejde cum şi eşti tu altfel, aşa îmi eşti tu însă deja antipatic în consecinţa patimii tale continue de dubiu! Nu mai valorează deci cuvântul meu nimic pentru tine? Când am vorbit totuşi un cuvânt neadevărat vreodată spre tine, că nu vrei să mă crezi nimic pe cuvânt? Vino încoace şi încearcă tu însuţi şi nu te mai îndoi atunci, de acum înainte!“

Spune căpitanul: „Da prietene, da, tu ai dreptate! Eu însumi mă voi convinge de toate.“

Aici se duce căpitanul cu un pas foarte liniştit la marginea către Ghenizaret şi când devine el conştient de panta lină a muntelui, spune el atunci, mirându-se la aceasta foarte: „Da, aici este doară muntele întreg de asemenea mişcat din loc! Când m-am uitat, ieri, de pe această margine în jos, către Ghenizaret, atunci mi s-a părut acesta atât de aproape, că aş fi trebuit să-l ajung cu o aruncătură de piatră; acum se află acesta la o distanţă de o sută de drumuri de ţară bune de aici şi noi vom avea de mers în jur de şase ore, până când vom ajunge la orăşelul nostru drag!

Nu, cine mai are încă un dubiu despre faptul că Iisus al nostru este Dumnezeu şi om deopotrivă, aceluia nu-i mai poate ajuta nici un Dumnezeu! Da, tu frate Ebahl, tu ai avut mai înainte dreptate pe deplin, când m-ai numit un sceptic ţie antipatic; pentru că am fost astfel, într-adevăr! Dar acum au luat la mine toate dubiile un sfârşit şi eu cred şi mărturisesc acum în faţa voastră a tuturor cu o făgăduinţă, că Invăţătorul şi Mântuitorul nostru Iisus este pe deplin un Dumnezeu, şi, în afară de El, nu poate veşnic să fie nici un al doilea şi nici un al treilea; căci pentru că cele visate de mine sunt adevărate, de aceea vor fi şi toate celelalte adevărate cu desăvârşire! Şi aici este El singurul Dumnezeu şi Domn peste toată nemărginirea!

Dar, acum, să mergem la Jarah, - aceasta trebuie să ne arate cele două suveniruri ale ei! Pentru că eu am văzut-o pe fundul mării, când un duh din ceruri a ridicat afară apa până la ultima picătură, ridicând o scoică minunată cu mărgăritar şi băgând-o în rochiţa ei şi am văzut şi piatra strălucitoare, pe care a luat-o cu ea dintr-o lume a soarelui, în care o adusese duhul din ceruri. Dacă sunt aceste două bucăţi menţionate tot aşa de viu existente ca acest munte înoit, atunci avem dovezi mai multe, decât avem nevoie de acestea!“

146. Jarah arată bucăţile ei comemorative.
După aceste cuvinte, se duc căpitanul şi Ebahl la Jarah şi o roagă, ca ea să binevoiască să le arate lor cele două suveniruri anumite.

Şi cea mai dragă Jarah bagă de îndată mâna în buzunarul ei mare al rochiţei sale, se apropie de cei doi şi spune: „Aici, uită-te încoace, tu dragul meu Iuliu, aici sunt cele două suveniruri înşişi! Crezi tu acum aceasta şi vei ieşi tu o dată din frica ta veşnică?“

Spune căpitanul: „Da, tu cea mai dragă şi cea mai gingaşă Jarah a mea, credinţa mea stă acum mai tare decât acest munte şi frica mea supărătoare s-a dus de asemenea pentru totdeauna de la mine cu ajutorul Domnului atotputernic, - de aceasta poţi fii tu acum pe deplin asigurată! Dar suvenirurile tale sunt şi ele de o valoare pământească neestimabilă. Scoica împreună cu conţinutul ei compensează valoarea întregului Ierusalim; pentru că ea conţine douăzeci şi patru de mărgăritare de mărimea unui ou mic de găină, fiecare valorând o sută de mii de livre de aur! Ce valoare are însă această piatră strălucitoare tare, transparentă şi mai frumoasă decât luceafărul, pentru aceasta nu are pământul nici o riglă de măsurat! Pe scurt, tu nu eşti acum numai duhovnicesc, ci şi pământesc cea mai bogată fată din lume! Cu adevărat, tu eşti acum mai bogată decât toţi regii şi împăraţii lumii întregi laolaltă! Cum ţi se pare acum aceasta?“

Spune Jarah cât se poate de modestă: „Mie mi se pare, de parcă nu aş avea nimic; şi aceste două bucăţi comemorative nu au pentru mine o altă valoare decât aceea, pentru care eu le-am luat, adică ca amintire a faptelor miraculoase şi de nedescris ale lui Dumnezeu pentru noi, săraci, slabi şi păcătoşi locuitori ai oraşului şi a regiunii Ghenizaret.

Domnul nu va rămâne tot timpul cu trupul în mijlocul nostru, cum El deja mi-a spus foarte clar ieri; dar aceste semne ne va aduce viu aminte în inimile noastre de El şi dragostea noastră va prospera şi mai mult spre El! - Aceasta este părerea mea.

Dar Domnul mi-a mai lăsat încă un semn din acea noapte miraculoasă, care pentru mine a fost de fapt cea mai luminată zi! Acest semn va rămâne în preajma mea vizibil şi mai târziu va deveni invizibil, până când după un timp, dacă e u mă voi păstra, va fi din nou vizibil.“

Întreabă tatăl Ebahl: „Deci, unde se află acel semn? Nu ne laşi şi pe noi să-l vedem?“

Spune Jarah, stând lângă îngerul Rafael: „Aici, lângă mine se află, dacă tu nu ai nimic împotrivă!“

Spune Ebahl, care îl măsoară pe înger de sus şi până jos: „Bineînţeles că aceasta este o amintire cu mult mai delicioasă! Dar eu mă tem, că tu te vei îndrăgosti mult prea repede din cap şi până în tălpi de acest tânăr; şi atunci când va deveni invizibil, atunci vei deveni din pricina tristeţii oarbă şi surdă!“

Spune Jarah: „O, nu-ţi face griji din această pricină! Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, Domnul, aşa cum îl iubesc eu, pentru acela sunt toate frumuseţile cerului, aşa de parcă nici măcar nu ar exista! Dar mie îmi este foarte drag acest tânăr; căci el este înţelept şi cât se poate de puternic, este măreţ şi iute!“

Întreabă căpitanul, spunând: „De unde a venit el? Eu nu-mi pot aduce aminte să-l mai fi văzut vreodată în regiunea Ghenizaretului, şi, totuşi, este îmbrăcat după datina locului! Eu admir trăsăturile sale pure, fine şi cât se poate de moi! În fiinţa sa se află o adevărată vrajă plină de cea mai înaltă graţie! Cât de fine, moi, curate şi cât se poate de frumos formate sunt picioarele sale!

Pantalonul curat, care este lung până la genunchi, cămaşa strălucitor de albă şi cojocul albastru plin de cute care atârnă lejer peste umerii săi, îi stau aşa de bine, că într-adevăr nu poate fi nimic mai delicios şi clopul rotund îi împodobeşte în aşa fel capul, că nu se poate descrie aceasta! Într-adevăr, acestui minunat tânăr nu aş putea să-i refuz vreo rugăminte! Acesta mi-ar putea lua o împărăţie fără a fi pedepsit, dacă m-ar iubi doar pentru aceasta!

Nu, cu cât mai mult privesc acest om, cu atât mai frumos şi mai atrăgător mi se pare mie! Părinţii săi se pot numi fericiţi, să aibă un asemenea fiu şi tu, draga mea Jarah, te poţi considera fericită pentru un astfel de cadou! Dacă ar mai exista pe lume încă un astfel de tânăr, într-adevăr, eu aş da pentru el toate comorile şi mărfurile de valoare!

Dar ce vei face tu acum cu minunatul tânăr? Tu eşti într-adevăr o fată frumoasă şi dragă; dar tânărul te întrece cu mult în frumuseţe. Tu împlineşti acum treisprezece ani şi tânărul va avea şaisprezece. Dacă va deveni bărbatul tău, atunci îmi va fi pe plac aceasta; dar dacă va rămâne doar un camarad de joacă, atunci inima tu uşor de incendiat va deveni foarte confuză! Dar spune-ne tu acum, la ce îl vei folosi tu!“

Spune Jarah: „Voi vorbiţi după sensul vostru pentru că nu cunoaşteţi duhul! Acest tânăr va fi până la vârsta mea de şaisprezece ani protectorul şi ghidul meu şi mă va învăţa toate înţelepciunile cerurilor lui Dumnezeu - şi pe voi vă va învăţa, dacă veţi dori să-l ascultaţi!“

Spune căpitanul: „Dar la vârsta de şaisprezece ani va deveni soţul tău?“

Spune Jarah: „O, dragul meu Iuliu, aceasta a fost iar o întrebare din partea ta, în faţa căruia eu nu mă pot apleca! Nu ţi-am spus eu deja de la bun început, că acest tânăr mă va părăsi după împlinirea vârstei mele de şaisprezece ani pentru o vreme, aşa cum a decis Domnul, ceea ce pentru mine nu va fi chiar grav! Dar dacă inima mea este o proprietate a lui Dumnezeu, atunci nu poate deveni şi proprietatea altcuiva!“

Spune Ebahl: „Da, da, draga mea fiică, tu ai dreptate! Dar anii tăi nu au sosit încă; dar atunci când vor sosi, vei avea o bătălie cruntă cu carnea ta! Bravo ţie, dacă vei putea învinge!“

Spune la aceasta şi căpitanul: „Da, da, tatăl are dreptate! Tu eşti acum încă un copil şi deja arde inima ta de parcă ar fi un cuptor cu cărbuni! Acum are după cererile ei cel mai înalt lucru şi nu-i va fi dor de ceva mai minor; dar când acel înalt, pentru a te pune la încercare, se va retrage din inima ta, atunci va deveni inima ta înfometată de dragoste! Şi dacă nu se va hrăni mult timp cu această mâncare înaltă, atunci va începe să se uite după alte lucruri, pentru a-şi potoli foamea!Căci cât de dureroasă este foamea stomacului, este pe lângă aceasta de o mie de ori mai dureroasă foamea pentru dragoste.

Să ne uităm la un comandant, care este un tiran fără dragostea în faţa supuşilor săi! Toţi se vor afla într-o stare disperată şi acolo unde ei trebuie să meargă într-o bătălie, acolo ei se vor preda duşmanilor, pentru a scăpa prin acest fel de comandantul lor fără pic de dragoste. Dar dacă un comandant înţelept arată că-şi iubeşte supuşii aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, atunci poate veni oricare duşman şi cu cel mai mare curaj şi abnegaţie se vor bate ei pentru comandantul lor până la ultima picătură de sânge şi vor distruge duşmanul!

Da, tu, draga mea Jarah, dragostea este un lucru măreţ şi este tot timpul nevoie de o ghidare înţeleaptă, dacă la sfârşit ea să nu se devoreze singură!“

Spune după o vreme Jarah îngândurată: „Da, da, tu spui adevăr; dar la Domnul noi putem crede, că El nu este un comandant tiran peste o inimă care îl iubeşte peste măsură!?“

Spune Iuliu: „Acest lucru nu! - Dar - cum îmi amintesc eu, ce a vorbit în această noapte cu tine - El este şi rămâne Dumnezeu şi spiritul omului se va apropia doar atunci de El, când din propriile forţe s-a format şi s-a stabilizat, iar în timpul acela de formare nu este ajutat în vreun fel de El! Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci este Dumnezeu într-o astfel de perioadă un tiran cu ochii legaţi şi cu urechile astupate! Şi când vei da tu peste această perioadă, vestită de el, atunci, draga mea Jarah, vom vorbi despre aceasta în continuare!“

Spune Jarah: „Eu am încredere deplină, că nici atunci El nu mă va părăsi întru totul!“

Spune căpitanul: „Acest lucru nu-L va face, pentru că tu eşti cu mult înaintea noastră; dar în dragostea ta mare pentru El, vei simţi o părăsire temporară de parcă ar fi lungă cât pământul şi foarte grea! - Dar acum să mergem la El; căci pare că doreşte să facă ceva!“

147. Relaţia credincioasă cu Domnul în inimă.

Cei trei vin acum la Mine şi căpitanul Mă întreabă: „Doamne, ce se va întâmpla acum? Cum mi se pare mie, Tu ai ceva în gând!?“

Spun Eu: „Nu vezi tu minunatul început de răsărit de soare!? - Aveţi acum grijă cu toţii, căci voi veţi vedea imediat cel mai frumos răsărit al soarelui! Este într-adevăr doar răsăritul soarelui natural; dar are totuşi un înţeles adânc şi spiritual, care voi îl veţi pricepe în scurtă vreme! Căci atunci se va întâlni un răsărit cu altul!“

Întreabă Petru: „Doamne, cum putem noi să înţelegem aceasta?“

Spun Eu: „Oh, cât timp mai trebuie să vă suport! Noi suntem deja de mult timp împreună şi tu nu observi încă, că prin Mine a răsărit soarele din ceruri în sufletele voastre şi pe zi ce trece acesta se măreşte din ce în ce mai mult?!“

Spune Petru: „Doamne, nu fi din această pricină aşa de nestăpânit; Tu ştii doar, că noi suntem oameni simpli, care nu au ajuns mai departe decât de scrisul şi cititul strict necesar! Dacă noi te-am fi înţeles, atunci ar fi o astfel de întrebare cu altfel de intenţii; dar noi nu am înţeles cuvintele Tale şi de aceea te-am întrebat.“

Spun Eu: „Acest lucru este bine şi drept, dacă nu ştiu alţii să vorbească cu Mine în inimile lor; dar dacă se ştie acest lucru, atunci nu este întrebarea în sine, ci felul neânţelept de a întreba este o greşeală şi doar aceasta am dojnit Eu la voi. Vedeţi acolo cei doi eseeni şi nenumăraţii farisei, cum casă ochii aşa mari, că voi aţi putut întreba cu voce tare, cu toate că voi ca fiind învăţătorii lor, ar trebui să ştiţi că fiecăruia care întreabă, Eu îi pot aşeza răspunsul drept şi tăcut în inimă!

Nu este neştiinţa sau egoismul vostru de vină, ci doar obiceiurile voastre vechi; dar pe viitor stăpâniţi-vă totuşi puţin mai mult, ca oamenii să observe, că voi sunteţi într-adevăr ucenicii Mei şi să nu pierdeţi valoarea în faţa lumii, care vă este necesară în poziţia voastră.

Dar mergeţi acum la ucenicii voştri şi învăţaţi-i aceasta, căci altfel vor pune întrebări, despre ce si din ce cauză m-aţi întrebat voi cu voce tare!“

Spune Petru: „Doamne, prin urmare nu mai avem voie să schimbăm un cuvânt cu vocea tare cu Tine?“

Spun Eu: „O sigur, dar doar la timpul potrivit şi atunci când Eu vă voi spune aceasta! - Dar acum mergeţi şi înfăptuiţi ceea ce Eu v-am poruncit!“

La aceasta merg ucenicii la cei doi eseeni şi la acei farisei şi le spun aceste cuvinte: „Să nu vă miraţi că şi noi îl mai întrebăm pe Domnul din când în când cu voce tare anumite lucruri; căci şi noi suntem încă oameni şi mai ţinem câteodată la obiceiurile noastre vechi!“

Şi cei doi eseeni spun: „şi noi ne-am gândit aşa; căci după învăţăturile voastre, l-am întrebat pe Domnul în inimile noastre şi într-o clipă noi am avut cel mai luminat răspuns în inimile noastre. Nouă ni s-a părut din această cauză puţin ciudat, că voi aţi întrebat cu voce tare. Dar cum am mai spus, noi ne-am gândit imediat, că acest lucru se întâmplă la voi doar dintr-un obicei vechi şi de aceea suntem liniştiţi prin cuvintele voastre; căci în această noapte am avut aşa visuri ciudate, că noi nu ne putem aminti, să fi avut visuri asemănătoare. Şi lucrul cel mai minunat este: că fiecare dintre noi a visat tot acelaşi lucru şi totul, ce am văzut noi în acel vis ciudat, se adevereşte acum în ziua luminată! Nu, aşa ceva nu s-a întâmplat vreodată!

Acum credem şi noi cu tărie, că acest nazarinean este mai mult decât un om desăvârşit. După trup, este un om ca noi, dar în măruntaiele şi în inima Sa locuieşte belşugul puterii şi forţei dumnezeieşti, care stăpâneşte întreg universul! - Dar acum să ne întoarcem privirea după cuvintele Sale, spre răsărit, pentru a putea zări miracole!“

Spune Petru: „Dacă noi vom putea zări un miracol oarecare, noi nu ştim; dar cum vesteşte lumina roşiatică de la orizontul îndepărtat, vom trăi noi de pe acest vârf cel mai frumos spectacol al creaţiei lui Dumnezeu şi din aceasta noi vom putea învăţa, cum un răsărit asemănător ni s-a îngăduit inimilor noastre şi cum acesta va rămâne pe veci!“

Spune unul din acei eseeni: „Aşa este, dar nu numai un răsărit pentru noi, ci pentru întreg pământul, da, chiar pentru tot universul! Căci nouă ni se pare, că cel mai înalt Duh dumnezeiesc a devenit om nu doar pentru acest pământ şi creaturile sale, ci pentru întreg universul!

Că Duhul dumnezeiesc a ales acest pământ, este un lucru de neânţeles pentru spiritul nostru, pentru că El - cum noi ştim acum - posedă nenumărate miliarde de lumi , pe care El Însuşi ar fi putut deveni acolo om; dar El va şti cel mai bine, din ce cauză a ales chiar acest pământ!

Mai devreme, când am fost încă de părerea, că acest pământ este singurul pământ din întreg universul, ar fi fost de înţeles acest fapt; căci prin urmarea lucrurilor naturale nu ar mai fi rămas altă alternativă.

Acest pământ a fost singura lume, nemărginit de mare după noţiunile noastre, a cărui ape ajungeau la acele ale firmamentului şi noi credeam că soarele, luna şi stelele ar fi numai de aceea existente, pentru a lumina cu lumina lor această lume! Dar acum a primit dintr-o dată totul o cu totul altă înfăţişare; noi ştim acum, ce sunt toate stelele, luna şi soarele şi ştim, cât de mic este pământul nostru faţă de un pământ solar.

Acum se pune deci într-adevăr întrebarea şi să se spună: ‘Cum a ajuns acest grăunte de nisip, numit pământ, la această milostivire?’ Cu adevărat, această întrebare va fi odată una încă foarte însemnată şi le va fi multora o piedică imensă! De aceea n-ar fi într-adevăr după părerea noastră cu totul de prisos, de a primi şi despre acest lucru o iluminare îndeajunsă! - Ce părere aveţi voi, am avea voie să-L întrebăm despre acest lucru?“

Spune Petru: „Incercaţi asta în inimile voastre! Dacă vine un răspuns, atunci va fi potrivit şi bine şi dacă nu vine la aceasta nici un răspuns la iveală, atunci este aceasta un semn, că nu suntem încă destul de maturi pentru o asemenea învăţătură! - Dar acum, uitaţi-vă acolo, soarele este deja foarte aproape de răsarit; pentru că norişorii dimineţii strălucesc deja foarte tare, că de-abia mai poţi să te uiţi la ei!“

Spune eseenul: „Da, într-adevăr! Oh, aceasta este o privelişte nedescris de minunată! Dar nu observaţi voi, cum acolo peste nori se mişcă ceva? Asta arată aproape aşa, de parcă tocmai peste norişori s-ar mişca stele de o strălucire deosebită încoace şi încolo! Cum poate fi totuşi aceasta?“

Spune Petru: „Ce este asta de fapt, o va şti într-adevăr numai Domnul singur; dar noi pescarii numim asemenea apariţii, care apar tocmai nu arareori, ‘peştişori de dimineaţă’: Când acestea se văd, atunci se poate bine pescui în apă şi vine către seară cu siguranţă o vreme rea sau cel puţin un vânt puternic de furtună. Cu toate că trebuie să mărturisesc într-adevăr, că eu însumi n-am văzut încă asemenea peştişori într-o asemenea prospeţime şi însufleţire, aşa nu-mi este însă totuşi străină această apariţie; numai că se lasă poate aici mai bine văzută apariţia aceasta din această înălţime decât de jos, din adânc!“

Spune eseenul: „ştiţi voi ceva, - să mergem mai aproape către Domnul! Eu văd că vorbeşte cu Ebahl şi cu copiii acestuia. Acolo va fi iarăşi mult destăinuit; asta trebuie s-o auzim!“
148. Priviri în natură şi corespunderea lor duhovnicească.
La această cerere a eseenilor vin toţi mai mult în apropierea Mea şi Eu îi chem pe cei doi eseeni şi le spun, ca ei să fie acum bine atenţi la toate, ce va fi aici de văzut la răsărit, pentru că va fi mult de învăţat din aceasta!