Maria cobianu-băcanu

În ultimă analiză, oamenii sunt aceia care acţionează şi se influenţează reciproc, ei îşi împrumută modurile de a fi, de a se exprima, construindu-şi o nouă realitate, pe care o trec de la o generaţie la alta, prin intermediul unor obiecte materiale, norme de conduită, acţiuni simbolice, instrucţiuni verbale, imitaţii, realitate culturală definitorie, de ordinul esenţei, cu care s-au înălţat definitiv şi ireversibil deasupra tuturor celorlalte specii.

În contactul dintre culturi numai fiinţele umane, oamenii şi produsele lor obiectivate, trebuie luate în consideraţie ca agenţi vii, vehicule ale transmiterii culturii. Oamenii sunt singurii creatori de cultură, altfel, cădem în eroarea culturalistă care presupune că cultura este o forţă ce se produce şi se dezvoltă prin sine însăşi, indivizii fiind numai instrumentele ei pasive. În fapt, creând cultura, oamenii îi conferă şi un caracter instrumental, o transformă în mijloc pentru a-şi atinge scopurile, pentru a-şi îmbunătăţi condiţia umană. Cultura contribuie simultan la elevarea spirituală a oamenilor, la rafinarea lor în ceea ce priveşte orizontul nevoilor şi aspiraţiilor. Când intră în contact cu alţii sau cu creaţiile obiectivate ale acestora, oamenii sunt deschişi la readaptare, la însuşirea a ceea ce le este util, funcţional, ştiut fiind că readaptarea are loc, mai ales, în momentul când sunt inventate noi mijloace culturale sau noi modalităţi de a face lucrurile, mai eficiente, mai bune sau mai frumoase de către oameni cu moştenire culturală diferită.

Tot în semnificaţia sa largă, contactul dintre culturi poate fi conceput, aşa cum am arătat mai sus, şi ca apropierea între grupurile umane prin produsele lor materiale şi spirituale. Cunoaşterea lucrărilor de ştiinţă, artă, literatură, muzică, religie, a realizărilor spirituale în general, dar şi a celor materiale, cum sunt cele economice, tehnice etc., ale unui grup de către altul, poate fi, în ultimă instanţă, considerată tot un contact dintre culturi, chiar dacă el nu are loc direct între membrii a două grupuri, ci între un grup şi creaţiile altuia.

Din acest punct de vedere, aria şi frecvenţa contactelor umane a crescut la cote fără precedent în actuala perioadă, ea fiind caracterizată prin cea mai densă reţea de relaţii între popoare, ţări şi naţiuni. Însă, prin intermediul schimburilor culturale şi economice, s-au multiplicat atât contactele indirecte, cât şi cele directe dintre ţări şi popoare. Agenţiile, firmele cu caracter lucrativ din ţările dezvoltate pătrund în ţările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate prin tehnică şi know-how, apropiind specialiştii şi creând o nouă cultură a muncii, în care modelele culturale ale ţării dezvoltate se întrepătrund cu cele ale ţării gazdă.

Având în vedere omul în expresia sa individuală şi colectivă, contactul dintre culturi poate fi conceput: 1. ca un contact între ţări, state; 2. contact între naţiuni, comunităţi etnice; 3. contact între grupuri de indivizi cu moduri specifice de viaţă, mentalităţi şi tradiţii proprii: 4. contact între indivizi.

Conceptul de contact dintre culturi sau aculturaţie are o multitudine de semnificaţii în literatura antropologică şi sociologică şi anume: aspect al dinamicii culturale; moment al universalizării civilizaţiilor; contact între grupuri mari de oameni sau între indivizi cu modele de viaţă diferite; interacţiune cu o multitudine de consecinţe pe plan social şi individual care pot merge până la schimbarea fizionomiei unei culturi sau a unui individ; proces de negare, dar şi de afirmare, de creaţie: negare, în sensul renunţării la ceea ce era învăţat, stereotipizat prin procesul de socializare şi enculturaţie, afirmare, creaţie a ceva nou printr-o subtilă dialectică a vechiului cu noul, a tradiţiei cu inovaţia, a trecutului cu prezentul şi viitorul. Este expresia naturii proteice a omului, a acestei fiinţe mereu inedită care, o dată apărută pe planetă, a căutat şi a găsit mijloace pentru a supravieţui, când i s-au impus dificultăţi şi presiuni mari sau de a trăi în condiţii sociale, economice şi culturale cu totul noi, chiar dacă pentru aceasta a plătit, uneori, un preţ destul de scump. La limită, din perspectivă sociologică, se poate afirma că schimbul cultural poate avea loc şi între doi indivizi ale căror modele fundamentale de viaţă diferă, pentru că în interschimbul personal au loc procese de preluare selectivă, respingere, re-interpretare, re-integrare în sistemul cultural individual.

Considerând că fiecare individ este o arie culturală distinctă, caracterizată printr-o hartă de comportare, de gândire, simţire şi acţiune unică, contactele îndelungi, continui şi directe pe care le stabileşte cu o altă persoană sau cu alte persoane definite prin culturi diferite, sunt implicit procese aculturative, de schimb cultural reciproc, procese simultane de inhibare şi creaţie.

Atribuim, de asemenea, contactului dintre culturi, deopotrivă, semnificaţia de acceptare liberă a modelelor culturale ale unui popor sau naţiuni, bazată pe respectarea independenţei şi personalităţii culturale a fiecăruia; este sinonim cu contactul firesc, reciproc dintre culturi; este expresia forţei de atracţie pe care o exercită elementele unei culturi asupra alteia. De pildă, universalizarea băuturii coca-cola şi a blue-geans-ilor la tinerii de pe toate meridianele şi paralele globului este dovada forţei lor de atracţie în setul de aspiraţii ale acestei generaţii. Prin ele a avut loc cel mai amplu proces de americanizare a lumii.

Contactul dintre culturi este un proces complex, contradictoriu chiar în condiţii de egalitate; proces generator de profunde mutaţii calitative în structura culturii şi a personalităţii umane; conduce la îmbogăţirea formelor de manifestare culturală şi, implicit, umană.

Din perspectivă teoretică este un concept fructuos, util în explicarea şi interpretarea confluenţelor şi interferenţelor, a fenomenelor reciproce de donare şi primire între culturi. Contactul dintre culturi cu procesele intime care îl însoţesc poate fi un instrument de lucru, un concept operaţional cu care se descifrează specificul relaţiilor de împrumut reciproc dintre entităţile interactive într-un domeniu sau altul, natura lor: democratică sau opresivă, ospitalieră sau ostilă.

Din accepţiile conferite contactului dintre culturi rezultă că baza lui socială sau purtătorii lui pot fi popoarele, naţiunile, grupurile etnice, comunităţile rurale sau urbane, indivizii. Trăsăturile lor social-istorice şi culturale definesc tipurile de contact, situaţiile de contact, volumul şi dimensiunile lui.

În contactul dintre culturi, în special, în aprecierea frecvenţei şi ariei sale extrem de întinse în zilele noastre, un rol hotărâtor îl au Tehnologiile Informaţiei şi Comunicării care fac ca grupuri sau indivizi din cele mai îndepărtate puncte ale unui spaţiu socio-cultural să se întâlnească, să se cunoască. Internetul a produs o adevărată revoluţie în modul de comunicare între oameni, în transmiterea informaţiei în timp real prin reducerea timpului şi distanţelor, globul devenind realmente un „sat mic”, cum ar spune Mac Luhan. Pe lângă acestea, contactul viu, turismul, mass-media, cartea, operele de artă, ştiinţa şi tehnica sunt tot atâtea mijloace prin care oamenii se pot apropia şi cunoaşte reciproc.

Din perspectivă istorică, schimbul dintre grupuri cu moduri diferite de viaţă nu poate fi datat în mod precis în timp, dar se presupune că îşi are originea în perioada neolitică, în civilizaţia neolitică, recunoscută pentru profundele schimbări în viaţa omului (Tănase, Cultură şi civilizaţie, 1977, p. 128). Trecerea de la vânătoare la păstorit şi de la cules de fructe la agricultură a echivalat cu o profundă mutaţie în modul de viaţă al speciei umane. S-au creat condiţii favorabile pentru statornicirea grupurilor umane, pentru construirea de aşezări umane şi oraşe, pentru organizarea lor. Agricultura şi creşterea animalelor au oferit baza materială pentru o densitate umană mai mare, pentru aşezări sedentare şi creşterea rapidă a populaţiei. În perioada neolitică, Homo Sapiens s-a transformat dintr-o specie rară în una abundentă. S-au produs profunde schimbări în viaţa socială, oamenii centrându-se pe a avea acces la pământ, apă şi alte resurse de bază, s-a dezvoltat structura socială caracterizată prin diferenţa dintre bogăţie şi putere (Harris, 1975, p. 189-190). Aceste elemente de viaţă economică, socială au constituit baza în diversificarea culturală a grupurilor de oameni şi, implicit, în schimbul reciproc de bunuri.

Nici un grup uman, oricât de bine ar fi fost echipat tehnic, oricât ar fi fost de devotat propriului mod de viaţă, oricât de conservator ar fi fost, nu a renunţat sau nu a refuzat schimbul cu alte grupuri de oameni în probleme de tehnică, de mod de a stăpâni natura, forţele ei faste sau nefaste sau de bunuri necesare vieţii de zi cu zi.

Sub aspectul dominantelor, este de presupus că, atât în decursul tuturor epocilor istorice, cât şi în zilele noastre, cea care s-a impus cu deosebită acuitate a fost dominanta socio-economică. Uneltele de muncă, mijloacele de producţie pe care oamenii le-au folosit în lupta pentru a-şi câştiga cele necesare existenţei au prevalat, în primul rând, în setul bunurilor culturale pe care le-au preluat unii de la alţii.

Analizând dominantele specifice celor mai multe contacte din epoca contemporană, acestea se relevă a fi economice, tehnico-ştiinţifice şi politice, determinate de revoluţia produsă de TIC (Tehnologia Informaţiei şi Comunicării) şi de amploarea fenomenului politic ca factor decident la nivel naţional şi internaţional. Dezvoltarea TIC, în esenţa ei universală, reclamă globalizarea rezultatelor, răspândirea lor la nivelul tuturor ţărilor şi popoarelor, indiferent de mărimea şi statutul lor socio-economic şi politic. Însă proliferarea noii tehnici la nivel global are şi ea restricţiile ei intrinseci. În primul rând, sunt restricţiile impuse de firmele sau companiile producătoare ale noii tehnici, interesate în amortizarea cheltuielilor efectuate pentru realizarea ei. Ele trebuie să-şi asigure profitul corespunzător cu investiţia făcută. În al doilea rând, chiar dacă accesul la noua tehnică a informaţiei şi comunicaţiilor ar fi uşor accesibil, problema reală care apare este cea a infrastructurii umane. Însuşirea şi utilizarea noii tehnici impune crearea, pregătirea forţei de muncă înalt calificate fără de care tehnica rămâne un pachet de ustensile inutile, dar depozitate cu grijă.

Interschimburile antrenate de dezvoltarea şi proliferarea TIC demonstrează că elementele tehnice, economice, materiale ale culturii se îmbină cu cele politice, instituindu-se în principalele forme de schimb, de contact între popoare şi naţiuni.

Cel mai intens schimb din zilele noastre, expresie a contactului dintre ţări şi popoare, este schimbul de tehnologii, de informaţie tehnică şi ştiinţifică sau know-how, în care oamenii intră în virtutea legilor economice şi a nevoilor economice stringente. Orice tehnologie este purtătoarea unor modele de gândire şi de acţiune ale creatorilor ei, impune un anumit comportament celor care o utilizează, un anumit nivel profesional, socio-cultural. Interschimbul tehnologic este, în ultimă instanţă, un transfer de modele culturale ce impune schimbări importante în infrastructura profesională şi culturală a grupurilor umane ce beneficiază de el. Schimburile culturale, având la bază schimbul sau transferul de tehnologii şi informaţii, se realizează, în fapt, într-un context social-economic. Se ştie că transferul de tehnologii nu se reduce la schimbări la nivelul uneltelor de muncă, ci are şi va avea profunde consecinţe în sistemul social, economic, cultural în care se desfăşoară, determinând mutaţii în creşterea productivităţii muncii, în volumul locurilor de muncă, pe de o parte, iar pe de alta, în modelele educaţionale, de pregătire profesională, dat fiind că difuzia de tehnologie are loc într-o economie complexă şi într-o cultură totală, la fel de complexă.

O schimbare într-un domeniu induce o serie de alte schimbări în zonele adiacente, ajungând până la cele ale ideologiei şi culturii, unde cauzalitatea apare mai mult sau mai puţin mediată.

În contactul dintre culturi, dintre ţări şi popoare, relaţiile politice dintre entităţi sunt hotărâtoare, pentru că de natura lor, democratică sau dictatorială, depinde dacă contactul este prietenesc sau ostil, pe bază de cooperare şi egalitate sau de dominaţie şi inegalitate ( Herskovits, Acculturation, 1958, p. 132). Dominaţia politică şi socială a unui grup asupra altui grup, în situaţia de contact, imprimă trăsături specifice tuturor proceselor care au loc şi, în primul rând, ca reacţie, apar rezistenţele la împrumut ale celor dominaţi şi restricţiile la preluări impuse de grupul dominant. Orice act de receptare sau primire de elemente culturale, bunuri culturale este condiţionat de necesitatea socială, de măsura în care acestea sunt consistente cu modul de viaţă anterior al grupului receptor. În condiţiile unor relaţii politice de supunere şi dominaţie, însăşi preluarea este permisă sau interzisă, respectiv, acceptarea este liberă sau forţată funcţie de interesele grupului dominant.

Corespunzător naturii relaţiilor politice ce stau la baza lui – de cooperare sau de dominaţie – contactul dintre culturi poate conduce fie la echilibru şi dezvoltarea armonioasă a relaţiilor sociale pe o treaptă superioară, fie la supunere, subordonare, cu repercusiuni profunde în viaţa socială, economică, menţinute nu numai de membrii grupului dominat, dar şi de sistemul de instituţii şi organizaţii înfiinţate de cei dominanţi în acest scop. Aceste repercusiuni pot merge până la mişcări contra-aculturative.

Prin prisma conceptului de contact dintre culturi pot fi interpretate, cu semnificaţii bogate şi complet noi, şi raporturile ţării noastre cu statele membre ale Uniunii Europene, raporturi caracterizate prin nevoia de racordare economică, legislativă, socială, culturală, în politica mediului înconjurător, agricolă etc. la standardele europene. Tipul de relaţii este cu totul altul de cât cele analizate până acum. Este vorba de relaţiile necesare pentru ca România, candidată la Uniunea Europeană, să fie capabilă să se ridice la nivelul statelor membre, asimilând legile, principiile, regulile şi valorile fundamentale ale UE; să fie capabilă să creeze structurile instituţionale şi organizaţionale care să funcţioneze după aceste legi şi principii. Acquis-ul comunitar – obligatoriu de realizat - tocmai aceste standarde cuprinde. Fără îndeplinirea cerinţelor lui, reflectate în cele 31 de capitole, momentul aderării României la UE poate fi amânat dincolo de 1 ianuarie 2007.

În acest orizont al problemei, se înscriu eforturile guvernanţilor de a răspunde celor mai stringente probleme cu care se confruntă ţara noastră, reforma în justiţie, în administraţie, corupţia, mediu concurenţial de afaceri, reforma în sănătate, problemele de mediu.

Pe plan cultural, relaţiile ţării noastre exprimă deschiderea crescândă spre un mod de participare activ la viaţa culturală a Europei, prin participarea la manifestări culturale, artistice, sportive la nivel european. Ea se manifestă echilibrat ca donatoare, dar şi ca receptoare de valori culturale şi artistice din spaţiul european şi mondial. România contribuie la circulaţia valorilor culturale, tehnico-ştiinţifice, artistice autentice prin participarea cu spectacole de muzică, de teatru de înaltă ţinută artistică, cu expoziţii de invenţii şi inovaţii apreciate cu medalii de aur, expoziţii de carte, expoziţii de artă etc., toate relevând spiritul creator al poporului nostru, dorinţa sa de prietenie, cooperare întru înălţarea spirituală şi morală a omului, oriunde s-ar afla.

Înfrăţirile între oraşele şi satele româneşti cu sate şi oraşe din diferite ţări sunt expresia dorinţei locuitorilor lor de a intra în contact cu oameni cu alte obiceiuri şi tradiţii, cu moduri de viaţă diferite de ale lor pentru a se cunoaşte mai bine şi a lega prietenii trainice.

Schimbul cultural conceput ca schimb între indivizi, între grupuri profesionale, ansambluri artistice, oameni de ştiinţă, cercetători, pe plan ştiinţific, informaţional, tehnic, artistic, dublat de schimbul de carte, de bunuri culturale sporeşte cuantumul de cunoaştere a ceea ce s-a creat mai valoros în cultura omenirii.

Dialectica cultură naţională – cultură europeană – cultură universală – trebuie să se înscrie ca o componentă de ordinul esenţei în politica culturii din ţara noastră dacă vrem sa intrăm în contact cu marile capodopere ale Europei şi ale lumii.

Mai mult, afirmarea şi dezvoltarea unei conştiinţe umane profund angajate în problemele fundamentale ale omenirii aduce, implicit, în discuţie necesitatea construirii unei conştiinţe globale sau mondiale, pe temeiul conştiinţei naţionale şi europene. Dar orice formă de conştiinţă – naţională, europeană sau globală – pentru a fi promovată trebuie să se bazeze pe o solidă cultură specifică fiecărui nivel. Prin urmare, nu poţi educa indivizii în spiritul conştiinţei naţionale fără o profundă cunoaştere a culturii naţionale; în spiritul conştiinţei europene fără o imagine de ansamblu a lumii europene; în spiritul conştiinţei globale fără să cunoască problemele grave, de fond, cu care se confruntă omenirea în momentul de faţă: sărăcia, subdezvoltarea, bolile endemice, poluarea, războaiele, terorismul etc.

Menţionăm că recunoaşterea şi luarea în considerare a unor tendinţe actuale în conturarea unor fenomene culturale la scară universală nu înseamnă ieşirea din actualitate a conceptelor de naţiune şi cultură naţională, aşa cum afirmă sau, mai bine-zis, aspiră adepţii globalismului, ai mondialismului absolut. Constituirea naţiunilor şi a statelor naţionale a fost rezultatul unor ample şi profunde mişcări sociale în epoca modernă. Recunoscută odată cu atragerea în circuitul economic mondial a tuturor ţărilor, mari sau mici, sărace sau bogate, mişcarea de renaştere naţională, continuând şi în zilele noastre, îşi relevă cu atât mai puternic caracterul obiectiv, de necesitate istorică, al cărei ţel este de a asigura evoluţia pe linia progresului social a unei societăţi.

Naţiunea, devenită realitate prin luptă sau rămânând un ideal de atins, este şi va fi în continuare o formă de comunitate umană viabilă, cu rol de coagulare a forţelor, a entuziasmului şi spiritului creator al membrilor societăţii în scopul împlinirii programelor pe care ea şi le propune sau la care este chemată să decidă. Despre naţiune, încă din 1933, Dimitrie Gusti sublinia că problema naţiunii este de o mare însemnătate teoretică şi de o covârşitoare importanţă practică. Este o problemă „pentru a cărei rezolvare a curs mai mult sânge decât cerneală; ea a fost discutată şi disputată mai mult pe câmpurile de luptă şi la masa diplomaţilor decât de oameni de ştiinţă”. Făcând o aspră critică „ştiinţei sociale care, în afară de puţine excepţii, nu s-a ocupat cu ea în mod serios, lăsând-o pe seama oratorilor de întrunire publică şi a foiletoniştilor”, (Gusti, Opere, vol. IV, Ed. Academiei, 1970, p. 9), marele sociolog îşi propune să scrie Sociologia Naţiunii.

Existenţa naţiunilor şi a statelor naţionale în momentul de faţă se constituie ca o puternică pârghie a popoarelor pentru a milita pentru unitatea comunităţii umane mondiale în rezolvarea problemelor majore cu care se confruntă, pentru creşterea consensului în modul de gândire şi de acţiune la scară globală în favoarea omului şi a unui destin mai bun al său.

Crearea unui om cu o conştiinţă responsabilă de problemele propriului său continent, de problemele globale ale omenirii este un proces istoric îndelungat care presupune o complexă dialectică a particularului şi generalului, a naţionalului, europeanului şi universalului.

Între naţiune sau comunitatea naţională, comunitatea europeană şi comunitatea globală nu există incompatibilitate, ci un raport de necesitate, în sensul că în cadrul structurilor naţionale proprii, oamenii se pot dezvolta total, deplin, ajung la coeziune, la conştiinţa comună privind problemele ţării, ale continentului şi ale lumii.

Aşa cum în cadrul unei societăţi, fiecare grup sau fiecare individ se defineşte prin modele specifice de comportare, gândire şi acţiune, prin modul distinctiv de a răspunde la factorii externi, adică în termenii culturali ai grupului din care face parte, tot astfel, în cadrul culturii europene sau universale, fiecare popor îşi va impune personalitatea sa culturală prin modul propriu în care va replica la problemele fundamentale ale vieţii, pe planul existenţei şi al creaţiei sau va purta dialogul cu lumea sa interioară şi cu cea exterioară.

În acelaşi timp, subliniem că dimensiunea globalităţii, universalitatea culturii nu este un capriciu, nu este rodul voinţei câtorva indivizi. Este un proces obiectiv, necesar, determinat de faptul că specia umană actuală (Homo Sapiens), fiind una singură este şi marea constantă a istoriei universale. Ştiinţa, în zilele noastre, este şi devine tot mai mult un mesaj universal, fără graniţe. Revoluţia din Tehnica Informaţiilor şi Comunicării (TIC) impune restructurări profunde în lumea forţelor de producţie, dar mai ales în poziţia omului în muncă şi în societate în general, ducând la o imperioasă reconsiderare a concepţiei despre sine, a identităţii sale, a locului şi menirii sale în univers.

Care este rolul contactului dintre culturi, dintre comunităţi cu culturi diferite în acest proces de apropiere care are o istorie specifică? Contactul dintre culturi poate contribui la catalizarea sa, la creşterea şanselor de reuşită, la depăşirea rezistenţelor şi rezervelor izvorâte din necunoaştere.

În acelaşi timp, este valabil şi reversul întrebării de mai sus: Ce rol are crearea unei umanităţi solidare, coezive, a unei culturi universale asupra contactului dintre culturi? Răspunsul vine pe aceeaşi linie: contactele dintre oameni se vor intensifica, ei vor simţi o nevoie mai mare de cunoaştere, de stabilire de relaţii pe multiple planuri, de îmbogăţire a modului lor propriu de a fi prin „împrumuturi” de la alţii.

În situaţia creşterii coeziunii sociale la nivel global, a reducerii discrepanţelor dintre bogaţi şi săraci, contactul dintre culturi, lipsit de atributul antagonic sau conflictual, se va realiza în vederea găsirii unor soluţii comune şi favorabile problemelor majore în faţa cărora va fi pusă societatea omenească.

Eliminarea sărăciei sau, cel puţin, reducerea ei va crea condiţii pentru dezvoltarea culturilor naţionale, pentru creşterea potenţialului lor de a participa la piaţa mondială şi, implicit, la cultura ei. Teoria şi practica „empowerment”-ului promovată de cercetătorii de la Banca Mondială pentru ţările sărace este expresia acestui imperativ istoric, social, căruia guvernele şi organismele financiare internaţionale trebuie să-i dea curs, dacă se doreşte creşterea unităţii omenirii, participarea cu şanse egale a popoarelor la tezaurul mondial (Ed. Narayan, 2002; Culture and Development in Africa, Second edition, 1998; Culture Counts, 2000).

La nivel individual, diferenţele în dezvoltarea personalităţii umane nu se vor mai înregistra atât de acut pe dimensiunea verticală, de la dezvoltat la subdezvoltat din punct de vedere economic, social, ci pe dimensiunea orizontală, de la niveluri relativ asemănătoare, în care distincţiile ţin de alternative de opţiune şi nu de niveluri de dezvoltare, ceea ce anunţă un salt calitativ real în istoria omului şi a omenirii ca întreg.

2. Dinamica fenomenului cultural
Contactul dintre culturi are o dinamică complexă, culturile fiind entităţi distincte, nu neapărat contrarii, pentru că fiecare, în felul ei, are o funcţie instrumental-existenţială, în sensul că asigură producerea şi reproducerea vieţii indivizilor. Pornind de la această trăsătură a culturii în general, contactul dintre culturi poate fi considerat o confruntare între culturi, mai ales, prin mecanismul şi procesele specifice lui. Culturile aflate în contact coexistă şi convieţuiesc, chiar dacă substanţa lor fundamentală se realizează în forme diferite.

Complexitatea contactului dintre culturi constă în aceea că el presupune un set de procese proprii: preluare prin selecţie, respingere, integrare şi re-interpretare. Ca urmare, în zona de contact, apare o realitate culturală nouă, o realitate specifică, rezultată din interferenţa culturilor. Deosebirile sau diferenţele dintre ele constituie însuşi punctul de atracţie care facilitează interschimbul cultural. Dar culturile aflate în contact nu sunt întotdeauna numai diferite, distincte, ele pot fi şi polare, inclusiv conflictuale. Literatura antropologică oferă cazuri extreme de polaritate sau conflict între culturi sub numele de mişcări contra-aculturative, când un grup încearcă asimilarea forţată a altui grup.

Diferenţele în modelele de comportament, în stilul de viaţă rămân baza unor preluări selective, urmate de respingeri şi rezistenţe la schimbare. Fără aceste procese opuse: preluare-respingere, schimbare-rezistenţă la schimbare nu ar mai fi posibilă păstrarea personalităţii proprii a fiecărei culturi aflate în zona de contact. Deosebirile dintre culturile aflate în contact şi unitatea lor, totodată, se instituie ca temei al dezvoltării fiecăreia, al îmbogăţirii şi perfecţionării lor.