Maria cobianu-băcanu

Raportul unitate-diversitate, bază a interschimbului cultural

Cultura şi, mai ales, schimbul cultural rezultat din contactul dintre grupuri umane cu culturi diferite sunt, prin excelenţă, expresie a raportului dintre unitate şi diversitate. Studiul contactului dintre culturi relevă că întotdeauna între grupurile aflate în contact direct, îndelungat, s-au găsit elemente comune ce au făcut posibile schimburi reciproce, împrumuturi reciproce cu consecinţe mai mult sau mai puţin profunde în modul de viaţă, în modelele proprii tradiţionale de comportament. Similarităţile din manifestările oamenilor sau aşa-zisul numitor comun, uniformităţile, universaliile existenţei umane reflectă tocmai această unitate în diversitate, semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei unor sisteme sociale şi culturale mai largi şi mai cuprinzătoare, a sensului mişcării lor. De pildă, în antropologie, se face pe bună dreptate presupoziţia că în istoria cunoaşterii, probabil, la însăşi noţiunea de „om” s-a ajuns în urma cercetării, observării şi comparării a numeroase varietăţi de oameni şi numai sinteza acestora a condus la ceea ce poate fi numit uman (Wolf, Anthropology, 1974, p. 9).

Semnificaţia conferită culturii ca „ceea ce leagă oamenii”, dată de Ruth Benedict, relevă, pe de o parte, multitudinea formelor de expresie umană, multitudine care merge până la infinitate, iar pe de altă parte, că în toată această infinitate există ceva comun, un ceva unitar, dincolo de diversitate şi acest „ceva” este cultura. În acelaşi spirit, Clyde Kluckhohn subliniază că studiul culturii se ocupă cu regularităţile, cu comportamentul standardizat al membrilor în societate (Kluckhohn, 1956, p. 36).

Varietatea este infinită în viaţa umană şi variate sunt şi influenţele la care este expusă personalitatea umană în dezvoltarea ei. Cultura exprimă tocmai diversitatea, dinamismul. De aceea, este dificilă tratarea ei. Se schimbă tot timpul, este un proces şi, cu fiecare perioadă care trece, prezintă noi faţete şi noi frontiere.

Pentru antropologia culturală, recunoscută prin analiza comparativă a modurilor de viaţă ale diferitelor societăţi, principiul unitate în diversitate este demonstrat cu fiecare grup uman intrat în raza studiului. Deşi fiecare societate este un unicat în raport cu alte societăţi, totuşi are ceva comun cu toate celelalte în modul în care încearcă să soluţioneze aceleaşi probleme de bază: cum să-şi desfăşoare viaţa, cum să-şi perpetueze cultura de la o generaţie la alta, cum să-şi organizeze societatea astfel încât să evite conflicte prea multe (Studies in social and cultural Anthropology, 1968, p. V).

Examinând modelele culturii, Ruth Benedict arăta că fiecare cultură este distinctă, are modelele sau temele ei de bază, astfel încât ceea ce poate părea straniu sau chiar absurd unor oameni să fie acceptat ca mod de viaţă de către alţii şi nici unul să nu fie nici mai bun, nici mai rău decât celălalt.

Unitatea în diversitate, ca realitate culturală în contactele şi schimburile dintre grupurile umane, arată că există diferenţe nu numai în comportamentul şi cultura materială ( hrană, modele de a mânca, de a se îmbrăca, de a face case, de a vorbi), în credinţe şi valori (religie, concepţii politice, sociale), dar, de asemenea, în modul în care oamenii percep şi îşi organizează lumile lor. Edward Sapir (1884-1939) arată că oamenii nu numai că trăiesc în una şi aceeaşi lume căreia i se ataşează diferite etichete (subliniind varietatea), însă şi în diferite lumi(subliniind diversitatea).

Din modul diferit în care oamenii pot percepe şi evalua celelalte lumi cu care vin în contact s-a născut în antropologie relativismul cultural ca metodă şi concepţie asupra realităţii culturale care impune ca fenomenele culturale să fie percepute şi descrise în termenii detaşării ştiinţifice sau, ideal, din perspectiva participanţilor sau aderenţilor la cultura dată. În consecinţă, pentru a fi corect apreciate, fenomenele culturale trebuie să fie explicate în termenii semnificaţiei lor, în contextul cultural şi social, naţional şi local în care au apărut, iar membrii diferitelor grupuri să fie consideraţi simultan produse ale acestui context, creatori a noi condiţii de viaţă şi oameni cu trăsături comune cu semenii lor.

Principiul diversităţii culturale, generos în esenţa sa prin recunoaşterea dreptului la diferenţă, la a fi diferit de ceilalţi, este opus monocentrismului sau omogenizării culturale apărute din tendinţa lumii occidentale de a domina schimburile culturale.

Unitatea în diversitate a devenit principiul fundamental al Uniunii Europene care l-a transformat în deviză a tuturor membrilor ei, statuând astfel şansa fiecărui individ, grup sau comunitate de a-şi afirma diferenţa şi totodată unitatea cu ceilalţi. Recunoaşterea diversităţii culturale – principiu elementar al antropologiei culturale de la apariţia sa – în raporturile dintre ţări şi popoare, între grupuri şi indivizi şi afirmarea ei fără rezerve constituie o cucerire deosebită a lumii contemporane, simbol neîndoielnic al unei reale democratizări a vieţii şi modului de gândire al oamenilor.

Raportul continuitate-discontinuitate

Contactul dintre culturi exprimă, de asemenea, într-o formă relevantă raportul dintre continuitate şi discontinuitate, specific pentru mutaţiile ce au loc în modelele de viaţă pe axa temporală - dimensiune fundamentală pe care se duce şi se consumă existenţa umană individuală şi de grup. Contactul dintre două culturi sau dintre două grupuri de oameni cu culturi diferite exprimă tocmai momentul de discontinuitate ce se produce în vechiul mod de a se manifesta pe planul existenţei şi al creaţiei al celor două grupuri, moment ce se îmbină organic cu cel de continuitate, în sensul relativei păstrări a ceea ce era caracteristic până la acel moment. Alternanţa continuitate-discontinuitate în cadrul contactului dintre culturi se reflectă în lanţul de procese ce au loc şi care, în cele din urmă, conduc la schimbări esenţiale în modul de existenţă al unui grup sau al ambelor.

Fiecare grup care intră în contact se defineşte ca o personalitate culturală distinctă prin valorile la care a aderat, prin modurile specifice în care a reacţionat la condiţiile de mediu, prin sistemul de reguli, norme, obiceiuri şi tradiţii pe care şi-a construit viaţa socială – elemente constitutive ale continuităţii. Pe plan social, continuitatea se reflectă cel mai adesea în starea de stabilitate a unui sistem, a unei organizaţii, momentul de continuă construire, de acumulare. Prin contact, continuitatea este zdruncinată în favoarea instabilităţii şi oferă loc principal discontinuităţii.

Contactul dintre două culturi cuprinde momente, situaţii în care, cel puţin, pentru o perioadă de timp, caracteristice devin discontinuitatea, instabilitatea. În ce sens? În sensul că tradiţia lasă loc mai mult inovaţiei, că vechile modele de viaţă şi de comportament în contact cu alte modele se restructurează, dacă nu total (acesta fiind cazul extrem), în mod cert, în bună parte.

Integrarea a noi trăsături sau modele culturale nu are loc fără contradicţii, ci prin negare şi afirmare, prin cooperare şi compromis şi numai în anumite situaţii istorice şi politice prin conflict.

Deci, schimbările intervenite într-un mod de viaţă relativ articulat, relativ consistent datorită contactului pot fi considerate momentul de discontinuitate care coexistă cu cel de continuitate în virtutea căreia oamenii îşi vor duce încă existenţa, cel puţin în parte, în termenii culturali învăţaţi, în spiritul tradiţiei care asigură menţinerea sistemului.

Apariţia a noi forme culturale, stimulate de situaţia de contact, se va îmbina cu formele culturale tradiţionale, relevând unitatea continuităţii şi discontinuităţii. Acceptarea inovaţiei nu este un proces liniar, fără contradicţii. Acceptorul potenţial sau cel care primeşte, analizează, mai întâi, noul element în termenii propriilor sale configuraţii, îl compară, îi caută utilitatea, funcţia, consensul şi apoi îl integrează fie de sine stătător, fie combinându-l cu elemente preexistente în sistemul său cultural habitual. Preluările înseşi în contactul dintre culturi au caracteristici de continuitate prin tendinţa spre coexistenţă ce conduce la a accepta numai acele trăsături ce se încadrează deja normelor, valorilor şi credinţelor existente şi a respinge trăsăturile incompatibile.

În fenomenele culturale, raportul continuitate – discontinuitate este redat prin conceptele de tradiţie şi inovaţie, tradiţia semnificând mijloacele prin care se transmit din generaţie în generaţie ideile, normele, obiceiurile şi datinile, formele de organizare socială şi de grup, experienţa acumulată în viaţa de toate zilele şi în cunoaşterea ştiinţifică, artistică, filosofică, iar inovaţia cuprinzând elementele sau valorile nou-create, apărute într-un domeniu sau altul al culturii. Ca instrument sau mecanism care asigură continuitatea, tradiţia se transmite pe cale orală, prin activităţile pe care le presupune contextul vieţii nemijlocite, pe cale scrisă, prin lucrările de artă, literatură, ştiinţă, filosofie sau pur şi simplu prin reproducerea materială, în cazul elementelor de civilizaţie materială.

Tradiţie şi inovaţie, vechi şi nou

Fiecare individ nou-născut se formează – prin procesele de enculturaţie şi socializare – în spiritul ideilor, normelor şi valorilor preexistente în familie, în mediul social înconjurător, în societate. Se încadrează în formele de grup, de organizare pe care le găseşte sub forma unui dat, cel puţin pentru început, pentru perioada copilăriei, când procesul de preluare este unidirecţional, numai de la părinţi la copii, de la adulţi la copii, chiar dacă apoi se relevă rolul activ, atitudinea critică sau transformatoare a individului atât asupra normelor şi valorilor însuşite, cât şi asupra instituţiilor şi formelor de organizare pe care le poate perfecta, modifica sau înlocui.

Aceste idei, norme, valori, ca şi formele instituţionale şi de organizare ce prezidează naşterea şi formarea individului uman se pot înscrie în ceea ce constituie tradiţia. Din perioada când s-a constituit cultura şi civilizaţia ca a doua natură a omului, orice individ, grup sau generaţie a apărut într-o anumită cultură, civilizaţie caracterizate prin elemente constante, tradiţionale care au influenţat existenţa lor ulterioară. În general, cultura determină modelele de gândire, gradul de sensibilitate, modul de a acţiona, bogăţia limbii vorbite, tipul de vestimentaţie, tipurile de nevoi şi aspiraţii formulate. Din acest punct de vedere, se poate spune că, pe de o parte, fiecare individ îşi face propria sa cultură, iar pe de altă parte, ea este moştenită de la strămoşi şi transmisă prin mediul social de viaţă. Ruth Benedict spune în legătură cu obiceiul că de la naştere acesta modelează experienţa şi comportamentul omului.

Una din trăsăturile fundamentale ale tradiţiei este aceea că ea are caracter inerţial, adică pe de o parte, se transmite fără un efort deosebit, în virtutea obişnuinţei, a unui mecanism aproape automatizat, iar pe de alta, anumite forme ale ei continuă să supravieţuiască chiar când conţinuturile nu mai există. Formele vechi de cultură, tipurile obişnuite de reacţii tind să persiste prin forţa inerţiei.

Persistenţa tradiţiilor pozitive, progresiste este un fapt recunoscut în viaţa socială şi, mai ales, culturală a unei comunităţi umane, a unui grup social. Popoarele, grupurile umane adeseori le-au omagiat sub forma de sărbători. Aşa se explică, după părerea noastră, faptul că în viaţa socială a oamenilor au apărut serbările tradiţionale, expresie a nevoii ancestrale a omului de bucurie împărtăşită şi de solidaritate cu semenii săi.

Tradiţia este atât de semnificativă în cultură, încât se poate afirma că istoria vieţii individului este întâi şi înainte de toate o acomodare la modelele şi standardele tradiţionale instituite în comunitatea sa. În acest sens, oamenii se nasc într-o tradiţie şi lasă moştenire o tradiţie.

Obiceiurile sunt moduri diferite de manifestare a comportamentului cultural, modele de ajustare a lucrurilor, a oamenilor, a gândurilor lor la cele ale unui alt grup.

Uşurinţa cu care este urmată tradiţia, automatismul ei îi dă putere să se menţină uneori chiar după ce şi-a epuizat conţinutul, esenţa progresistă. Rezistenţa în conştiinţa şi comportamentul indivizilor în condiţiile în care ea a devenit frână a dezvoltării le aduce acestora atributul de conservatori. De altfel, în zilele noastre, când se pune problema înnoirii modului de a gândi şi de a reacţiona la o anumită problemă, în plan cultural, semnifică nevoia de a câştiga victoria asupra spiritului şi trăsăturilor conservatoare care mai persistă încă, deşi baza lor socială şi economică a dispărut.

Dacă tradiţia exprimă necesitatea obiectivă a omului de a se regăsi în ceea ce a moştenit, de a se înscrie pe linia continuării a ceea ce înaintaşii i-au lăsat sau l-au învăţat, inovaţia se înscrie pe un alt palier, tot atât de propriu şi necesar omului, pe acela al creaţiei, al depăşirii şi autodepăşirii, prin fructificarea, valorificarea maximă a moştenirii primite.

Nevoia de nou, de schimbare, de imprimare a propriei personalităţi pe ceea ce face este şi ea intrinsecă fiinţei umane, de aceea, tradiţia se îmbină cu inovaţia, dând culturii nu numai caracterul de „ereditate socială” (Adamson Hoebel), dar şi de creaţie umană continuă (Clyde Kluckhohn, Paul Mercier, A. Hoebel), de ceea ce e căutat şi a găsit (Ortega y Gaset).

Schimbul cultural începe cu procesul de inovaţie, formarea unui nou obiect, obicei, mod de a gândi sau de a face un lucru plecând de la un singur individ, care este apoi acceptat sau învăţat de către alţi membri ai societăţii. O inovaţie poate fi numită o variaţie când ea reprezintă o slabă modificare a comportamentului obişnuit preexistent, sub presiunea unor circumstanţe schimbate treptat. Când inovaţia presupune transfer de elemente din comportamentul obişnuit, de la un context situaţional la altul, sau combinaţiile lor într-o nouă sinteză, aceasta se numeşte invenţie. În cazul invenţiei domină cuantumul de noutate.

Trecerea de la o cultură la alta a unui grup uman, ca şi a unui individ, presupune schimbarea normelor de conduită, încărcarea lor cu alte semnificaţii, schimbarea simbolurilor, umplerea lor cu noi conţinuturi. Or, pentru structura umană, acest lucru nu este uşor şi nici de neluat în seamă. Implică mutaţii multiple în gândire, comportament, atitudine. Solicită mai mult individul tocmai prin noutatea lor. De aceea, important devine nu numai ce se schimbă, ci şi cât de mult se schimbă modul de viaţă şi de acţiune al grupului sau al individului.

Raportul dintre tradiţie şi inovaţie, dintre nou şi vechi în schimbul cultural, în contactele dintre grupurile umane cu culturi diferite devine hotărâtor în momentul în care se pune întrebarea ce cantitate, ce volum de nou poate să primească omul pentru a-şi păstra echilibrul psiho-moral şi identitatea culturală? Cât îi este omului permis să accepte, în limitele propriei sale structuri de personalitate, a propriei sale hărţi cognitive? Dacă se depăşeşte măsura de accesibilitate ce se întâmplă?

Şocul cultural

Cu răspunsul la această ultimă întrebare se ajunge la problema şocului cultural care, după unii autori, desemnează acea realitate aculturativă sau situaţie ce apare în contactul dintre două grupuri, contact prin care un grup încearcă să asimileze total celălalt grup. Dar, după părerea noastră, şocul cultural apare nu numai în situaţia de contact când un grup încearcă să asimileze total celălalt grup, dar şi în situaţii normale, de familiarizare cu o altă cultură cu trăsături, complexe şi modele culturale fundamental deosebite de cele native.

Şocul cultural este – din punctul de vedere al tradiţiei şi inovaţiei, al vechiului şi noului – o stare de supralicitare a noului apărut prin transplantarea unui individ sau grup de indivizi într-o cultură străină şi mult diferită. Este o perioadă de confuzie şi dezorientare culturală în care, oamenilor care s-u mutat dintr-o cultură în alta, le este greu să se acomodeze chiar în cele mai simple probleme cerute de viaţă. Oamenii nu ştiu limba, nu ştiu regulile cele mai elementare de viaţă, aflându-se deodată în situaţia de copii care trebuie să înveţe din nou un întreg mod de viaţă.

Alţi autori consideră şocul cultural ca fiind anxietatea care se instalează prin pierderea de către cineva a tuturor semnelor şi simbolurilor familiare din relaţiile sociale (Bertrand, 1967, p. 98). Când cuiva îi lipsesc cheile familiare de orientare în societate, el îşi pierde liniştea, devenind cu totul dezorientat.

Confuzia şi deruta cea mai mare par să se producă la nivelul simbolurilor pentru că unul şi acelaşi comportament poate să aibă semnificaţii radical diferite de la o societate la alta, să însemne opusul a ceea ce era recunoscut pentru individ în propria-i cultură.

Plecând de la premisa că toate comportamentele umane sunt formate sau sunt dependente de utilizarea simbolurilor, că comportamentul uman este un comportament simbolic, primul lucru care se impune, deci, în familiarizarea cu o nouă cultură, este învăţarea semnificaţiilor cu care sunt încărcate simbolurile umane, limbajul, actele şi comportamentele oamenilor.

Şocul cultural este resimţit mai mult sau mai puţin sever funcţie de situaţia concretă de contact, de caracterul contactului, ostil sau prietenesc, pe bază de dominaţie sau egalitate, de nivelul de cunoaştere de către individ a modului de viaţă al societăţii în care intră.

Vizitele, schimburile de experienţă pe care le realizează specialiştii, cercetătorii, oamenii de ştiinţă în diferite ţări ale lumii, contactele directe, participarea la întruniri cu caracter internaţional pot fi apreciate, implicit, ca momente de contact cu alte culturi. Paritatea situaţiei partenerilor, fondul comun de cunoştinţe, de informaţii despre un domeniu sau altul de specialitate, despre o ţară sau alta contribuie la depăşirea cu uşurinţă a posibilului şoc cultural şi la adâncirea înţelegerii şi solidarităţii nu numai în comunitatea oamenilor de ştiinţă, dar chiar dintre ţări.

Şocul aculturativ este mult diminuat în aceste cazuri şi intervine numai când apar discrepanţe mai mari în modelele culturale învăţate, în simbolurile cu care sunt încărcate comportamentele culturale.

Dinamica contactului dintre culturi dezvăluie dinamica şi dialectica fenomenelor şi proceselor culturale, dinamica culturii în general. Ea nu se reduce numai la aspectele analizate mai sus. Studiul mecanismelor de contact, al proceselor caracteristice şi al elementelor constitutive contactului va evidenţia dinamica şi natura contradictorie a schimbului cultural dintre grupurile umane intrate în relaţii directe şi continui pe o perioadă mai mare de timp şi printr-un alt raport, anume, raportul naţional-universal ca expresie a raportului particular-universal.


3. Naţional şi universal în contactul dintre culturi
Studiul dinamicii naţional-universal în contactul dintre culturi se impune în procesele aculturative întrucât în condiţiile epocii moderne şi contemporane naţiunea, în calitate de comunitate umană sau macro-colectivitate rămâne criteriul definitoriu în distingerea tipurilor de grupuri umane intrate în contact, în delimitarea graniţelor culturale. Totodată, naţiunea este cadrul social care conferă specific culturii şi dă contur personalităţii ei distincte.

Raportul general-particular poate fi evidenţiat în întreaga istorie a contactelor dintre comunităţile umane în care dialogul a fost fertil tocmai în virtutea faptului că în modul concret în care fiecare a răspuns la mediul înconjurător, natural şi social, a creat atât ceva propriu, particular, cât şi ceva general, universal ce ţine de om ca fiinţă generică, dincolo de timpul şi spaţiul limitat în care îşi duce existenţa.

În procesul istoric al vieţii lor, indivizii, grupurile, popoarele şi naţiunile, asigurându-şi cele necesare traiului, produc implicit bunuri materiale şi spirituale, valori care, prin funcţionalitatea lor, se pot difuza pe o arie mai largă sau mai restrânsă, pot dobândi universalitate. Dacă ceea ce este particular specifică grupul, îi dă un aer aparte, îl individualizează sau îl nuanţează, ceea ce este general îi oferă deschidere spre exterior, îl face apt de contacte, de apropieri cu alte grupuri. Pe această interacţiune dialectică a generalului cu particularul se întemeiază schimbul între grupuri, posibilitatea preluărilor şi anume a preluărilor selective, ştiut fiind că oamenii îşi însuşesc, în primul rând, ceea ce coincide cu interesele şi nevoile lor, ceea ce seamănă cu modul lor de a gândi şi a face.

În esenţă, participarea la cultura unui alt grup sau împrumuturile culturale – care înseamnă a da şi a primi – se construiesc, în primul rând, pe universalii, trăsături ale culturii comune tuturor membrilor societăţii, universalii care nu există singure, suspendate în existenţa umană, ci într-o strânsă interdependenţă cu alternativele şi cu elementele specifice (Bertrand, 1967, p. 93). De altfel, este ştiut, particularul nu există decât în legătură cu ceea ce duce spre general, iar generalul nu există decât în particular. În orice particular se regăseşte, într-un fel sau altul, generalul.

Or, recunoscând caracterul general al modului de a fi, de a se afirma al omului sub aspectul cunoaşterii, al valorizării, al creaţiei şi comunicării în diferite grupuri umane al căror membru este, trebuie în acelaşi timp, să descifrăm şi specificul manifestărilor sale colective, modul său particular de a fi, de a dialoga cu natura şi cu semenii săi. Numai unitatea dintre cele două aspecte reflectă deplin modul total de a se exprima al omului, al colectivităţilor umane. Cercetătorului schimbului cultural, întâlnindu-le, îi revine datoria să le releve.

Cu epoca modernă a apariţiei naţiunilor, raportul particular-general în cultură a luat forma raportului naţional-universal. Naţionalul şi universalul în cultură sunt două aspecte de ordinul esenţei care se corelează şi se completează reciproc. Ca noţiuni de maximă generalitate care se aplică fenomenului de cultură, ele devin instrumente prin care se poate exprima geneza, dinamica continuă a vieţii în general, a culturii în special. Dar dacă orice valoare universală este implicit şi naţională, ştiut fiind că doar marii creatori naţionali au în operele lor o mare doză de universalitate, nu orice este naţional se înscrie în universalitate. O valoare naţională devine universală dacă satisface o nevoie general-umană şi răspunde aspiraţiilor şi idealurilor epocii; îşi cucereşte dreptul la universalitate dacă prin conţinutul şi forma în care se exprimă contribuie la angajarea conştientă a oamenilor la rezolvarea marilor probleme ale omenirii, la perfecţionarea esenţei umane, la creşterea coeficientului de moralitate în comportamentul uman.

Cultura oricărui popor, a oricărei naţiuni are simultan trăsături universale şi naţionale; universale pentru că este o manifestare a omului ca fiinţă generică, cu trăsături comune cu semenii săi de pe alte coordonate ale globului, rezultate din constituţia sa bio-psiho-socială relativ aceeaşi; naţionale, pentru că aceste trăsături comune se împletesc cu particularităţi generale din condiţiile sociale, economice, istorice diferite în care s-a plămădit.

Valorile culturii universale nu există ca atare, ipostaziate, rupte de oameni şi de omenire, ca entităţi supranaţionale, ci sunt create şi asimilate de oameni concreţi, membri ai unor comunităţi umane naţionale care trăiesc într-un cadru social-istoric dat. Prin urmare, universalul în cultură apare într-o formă naţională, există şi se difuzează în cadre naţionale, iar uneori îşi restrânge gradul de generalitate tot prin sfera naţionalului.

Naţionalul trece în universal în măsura în care este o valoare cu o largă arie de recunoaştere, iar universalul se exprimă în naţional şi există prin formele concrete oferite de acesta: personalităţi, opere literare, opere de artă personalizate în anumite cadre naţionale. Integrarea în universal a valorilor naţionale este filtrată prin modul cum răspund unor cerinţe şi aşteptări universale ale umanităţii văzută ca întreg sau conţin semnificaţii cu o înaltă încărcătură umană, morală, valabilă dincolo de un anumit timp şi de o anumită arie geografică.

Legătura organică, firească dintre naţional şi universal reiese din aceea că naţionalul nu se poate valorifica, nu-şi poate evalua în întregime valenţele decât prin raportare la universal, la generalul uman, iar universalul nu este decât o sinteză, o chintesenţă a valorilor superioare decantate, selectate din manifestările naţionale.