Maria cobianu-băcanu

Cap. V. Românii şi maghiarii la contactul dintre culturi

Capitolul pune în lumină specificul istoriei relaţiilor interetnice dintre români şi maghiari de la începuturile aşezării ungurilor în Câmpia Panoniei până în zilele noastre. Ungurii sunt un popor nomad, ugro-finic, ce trăia în mileniile dinaintea erei noastre în zona munţilor Urali, în Siberia Apuseană, de unde au migrat spre vest, astfel încât pe la 895-896, trecând lanţul Munţilor Carpaţi „descalecă” în Câmpia Panonică, unde găsesc grupuri de populaţie romanică, slavă, avară, aşa cum se menţionează în izvoarele scrise ungureşti. În secolul X, începe sedentarizarea lor, la anul 1.000 are loc creştinarea lor în rit catolic sub Ştefan, care se proclamă rege la 1.001. Regatul Creştin al Ungariei se va caracteriza de-acum înainte printr-o politică de expansiune şi prozelitism catolic. În incursiunile lor, de după 1.000-1.001, ungurii încep cucerirea sistematică a Câmpiei Vestice, a Banatului şi Transilvaniei, sub regele Ştefan I cel Sfânt. Cucerirea n-a fost uşoară pentru că între Tisa şi Carpaţii Apuseni, au întâmpinat rezistenţa voievodatelor româno-slave din Banat, Bihor-Satmar (Edroiu şi Puşcaş 1995, p. 8-27). Pentru a stăpâni teritoriile ocupate, regalitatea a apelat la populaţii migratoare care să-i apere hotarele, pecenegi, secui şi a recurs la colonizări de populaţie germanică, precum cavalerii teutoni, saşii şi şvabii.

Istoria maghiarilor se împleteşte, pe de o parte, cu cea a secuilor, aduşi în secolul 12 de regii unguri pentru apărarea teritoriilor şi, pe de alta, cu a saşilor, colonişti germani, aduşi din părţile Flandrei, Rinului de Mijloc şi Saxoniei, pentru apărarea graniţelor de sud-est de popoarele migratoare - cumanii şi tătarii - şi pentru consolidarea vieţii economice ca meseriaşi, comercianţi si agricultori – în fapt, grupuri privilegiate, şi mai puţin cu românii, privaţi de drepturi şi trataţi ca servi, săraci, buni numai de plătit taxe şi de muncă.

La invazia ungurilor din Panonia în Transilvania şi Banat, în societatea românească începuse deja cristalizarea formaţiunilor statale de tip feudal numite cnezate şi voievodate. Gelu, Glad şi Menumorut, „duci” sau conducători ai voievodatelor din Podişul Transilvaniei, din Banat şi Maramureş până la Mureş, şi urmaşii lo,r li s-au opus cu dârzenie, dovadă că invadarea Transilvaniei de către unguri a durat mai bine de trei secole (Ioan N. Ciolan, Constantin Voicu, Mihai Racoviţan, Transilvania – Istorie şi dăinuire românească, Editura Sirius). După moartea regelui Ştefan I, arată autorii de mai sus, profitând de criza internă a regatului, voievodatele româneşti din Transilvania şi Banat îşi recuceresc suveranitatea, astfel că nici un document nu atestă stăpânirea feudalilor unguri asupra Transilvaniei în secolul al XI-lea. Numai pâna în secolul XIII şi începutul secolului XIV reuşeşte regatul ungar să-şi extindă autoritatea politico-administrativă asupra Transilvaniei.

Cu toate vitregiile la care au fost supuşi românii ca populaţie aservită de maghiari, ei, totuşi, au continuat să-şi păstreze modul de viaţă obştească din vechime, cultura spirituală, modul de organizare în instituţii de sorginte romană, cnezate şi voievodate, ca în Ţara Românească şi Moldova, şi să ofere, în consecinţă, cnezi şi voievozi formaţiunilor politice din Transilvania, prin aceasta păstrând în mod esenţial specificul politico-administrativ românesc (Ciolan et al. p. 20-21). Voievodatul Transilvaniei şi-a păstrat autonomia până în 1541, apoi, sub suzeranitate turcească, devine principat autonom ca şi Ţările Române, iar anexat în 1691 împreună cu Ungaria la Imperiul Habsburgic, după învingerea turcilor de către habsburgi, devine mare principat în cadrul Imperiului Habsburgic, până în 1867, când s-a constituit dualismul Austro-Ungar şi a fost înglobat politic şi administrativ în Ungaria.

De la această dată până la 1 Decembrie 1918 şi în perioada horthystă, 1940 – 1944, împotriva românilor şi românităţii s-au prăvălit cele mai odioase legi şi practici de deznaţionalizare şi exterminare fizică, psihică şi culturală. De la 1 Decembrie 1918, când populaţia din cele trei ţări româneşti şi-a decis prin voinţa liber exprimată un destin istoric unic, fapt decizional istoric şi de rezonanţă internaţională, Transilvania a fost scoasă de sub dominaţia ungară până în 1940. Din 1940-1944 a fost sub barbara dictatură horthyistă, iar după sfârşitul celui de al doilea război mondial a fost realipită la ţara-mamă.

În aceste condiţii, este de la sine înţeles că un contact firesc, intens cu un flux puternic de modele culturale, între cele două populaţii nu se putea înfiripa. El, contactul, nu a fost exclus, a existat, dar plin de sinuozităţi, stări de conflicte latente şi uneori deschise, pentru că raporturile de dominaţie instituite de unguri, impuneau în cele din urmă obligaţii şi datorii, interacţiuni cotidiene de viaţă între oameni, fie ei stăpâni sau servi. Luând în calcul acest adevăr de necontestat, al existenţei reale a unui transfer de valori şi modele culturale de convieţuire de la stăpâni la supuşi, stăpîni care erau însă întotdeauna mult mai puţini decât supuşii, în acelaşi timp, nu putem omite că românii cei mulţi şi statornici în modul lor de viaţă, constituiau mediul integrator, marea masa a băştinaşilor, crescuţi din acel sol, care trăiau după valorile şi cutumele lor indelung fixate şi că în această situaţie, maghiarii stăpâni, dar fără rădăcini în acest pământ, au trebuit să se adapteze modului lor dea a trăi şi de a se purta.

Astfel se confirmă ipoteza, că chiar în condiţii de ostilitate şi profunde diferenţe între diferitele grupuri sociale care trăiesc pe acelaşi teritoriu, un anumit transfer de valori sociale, economice, culturale are loc, pentru că viaţa le impune acest mod de conduită. Această confirmare se reflectă în interferenţele culturale ce au avut loc între români şi maghiari, între români şi maghiarii-secui, mai ales, în limbă, cultură, în idealurile pe care le-au avut şi pentru care adeseori au luptat împreună unii cu alţii.

Buna convieţuire şi contactul armonios între culturi au fost limitate, din raţiuni economice, sociale, culturale la care românii, cu statutul de iobagi, jeleri sau ţărani liberi, cum îi găseşte Ioan Ranca în conscripţiile din Scaunele secuiesti, nu aveau acces. Tensiunile au fost întreţinute, în mod deosebit, şi din cauza concepţiei diametral opuse de a trata şi interpreta istoria de către istoricii maghiari faţă de istoricii români şi străini. Maniera şi tendinţa continuă de a o falsifica în favoarea lor, inventând tot felul de teorii care să le ateste întâietatea şi justeţea actelor istorice reprobabile pe care le-au comis de-a lungul secolelor, îi aşează întotdeauna în afara adevărului istoric şi a cunoaşterii obiective.

Multitudinii de falsuri istorice le răspunde lucrarea colectivă din care am citat unele idei „Transilvania – Istorie şi dăinuire românească” de Ioan N.Ciolan, ConstantinVoicu, Mihai Racoviţan), ale carei realităţi sunt confirmate de documente oficiale ungare - aşa cum anunţă autorii şi în subtitlul ei - scrise în limba maghiară, germană sau limbi de circulaţie internaţională de istorici şi oameni de cultură maghiari, germani sau de alte naţionalităţi. Cele 318 Note bibliografice de la sfârşitul ei constituie o demonstraţie de onestitate şi probitate ştiinţifică în care trebuie scrisă istoria.

În schimb, un exemplu concludent de tratare subiectivă, emotivă sub imperiul aceloraşi frustrări „intelectuale”, deşi unele note de obiectivitate mai pot fi văzute la autorii maghiari, contributori în proporţie covârşitoare la realizarea ei, îl constituie lucrarea recentă „Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german”, editori Levente Salat şi Smaranda Enache, apărută la Cluj în 2004, sub auspiciile Ligii Pro Europa şi a Centrului de resurse pentru diversitate etnoculturală din Cluj. Dar consideraţiile legate de viziunea maghiarilor contemporani despre problematica noastră, a contactului dintre culturi, exprimat în relaţiile interetnice româno-maghiare le analizăm mai pe larg în lucrare. În linii mari, ea nu se deosebeşte radical de cea a liderilor maghiari pe care o promovează în ultimii 16 ani.

În cuprinsul acestui capitol, vreau să subliniez, în mod deosebit, un lucru foarte important: că personal, nu nutresc sentimente negative faţă de maghiari, îi preţuiesc şi îi apreciez pentru tot ce fac pozitiv în societatea românească, iar atitudinea critică pe care o exprim este rodul cunoaşterii privaţiunilor, dispreţului şi marginalizării românilor din zonele în care ei sunt majoritari, ca şi al atitudinii lor deschis antiromâneşti faţă de întreg poporul român, care are dreptul la recunoaşterea sa ca popor liber şi suveran în a-şi decide soarta între graniţele propriei ţări.

În ultima perioadă, alte false probleme promovate de maghiari au fost românizarea secuilor prin procesul de industrializare a ţării în perioada socialistă şi transformarea în mare dramă a absolvenţilor maghiari repartizaţi în zone româneşti. După cum, la fel de dramatizată, a fost şi repartizarea absolvenţilor români în judeţele Covasna şi Harghita, cu motivaţia că în acest fel li se modifică structura etnică, de parcă nu ne aflam în România, ci în Ungaria!

Dată fiind prezenţa maghiarilor la guvernare în ultimele trei legislaturi, din 1996 până în prezent, 2006, se poate vorbi de o schimbare radicală a strategiei de acţiune: au scăzut acţiunile protestatare, dar a crescut ponderea revendicărilo, prin introducerea lor în legislaţia românească şi transpunerea lor în practică prin lege. Un recent deziderat este Statutul Legii Minoritaţilor care, in fapt, este o forma deghizata a Statutului de Autonomie a Ţinutului Secuiesc, respins in Parlamentul României în 2004. În acest fel, ei sunt chiar mai eficienţi decât pâna acum. Dezbaterile aprinse cu caracter politic, civic şi mediatic pe tema Autonomiei culturale, capitol fundamental al Legii Minorităţilor, relevă înverşunarea cu care maghiarii îşi sustin obiectivele de peste 85 de ani de refacere a Ungariei Mari a Sfântului Ştefan, recurgând la tot felul de stratageme: lobby-uri, presiuni, intimidări cu personalităţi Nobel-iste care le susţin poziţia, acţiuni studenţeşti de separare la Universitateaa Babeş-Bolyai din Cluj etc.

Deşi la lege s-au adus o seamă de amendamente acolo unde cerinţele lor exced legislaţia europeană, ei continuă cu consecvenţă să-şi impună punctul de vedere, mizând pe concesiile guvernului Tăriceanu interesat în menţinerea lor la guvernare. Dar mai au un examen greu de trecut: cel al Parlamentului României, în care forţele cu o temeinică cunoaştere a istoriei şi cu spirit naţional, bineînţeles, în limitele raţionalului şi al bunului simţ, o vor supune unui sever scrutin.

Cap. VI. Românii, turcii şi tătarii la contactul dintre culturi. Cercetarea focalizată pe identitatea naţională şi relaţiile interetnice realizată în judeţul Constanţa în 1994, a avut precedent în alte cercetări realizate în comunităţi etnic mixte cu prilejul unor teme de sociologie rurală. Acest fond de cunoaştere ne-a ajutat să înţelegem mai uşor şi mai profund modul de viaţă şi problema contactului dintre culturi în comunităţile cu români, turci şi tătari.

Turcii şi tătarii – populaţie musulmană cu limbă, cultură şi religie deosebite de cele ale românilor – se constituie într-un grup în care integrarea prin diferenţiere îi caracterizează cel mai adecvat. Integrarea lor socială şi culturală semnifică o permanentă ajustare mutuală a comportamentului individual şi colectiv la valorile sociale general - acceptate. Aceasta nu înseamnă ştergerea sau eliminarea trăsăturilor specifice grupului, ci dimpotrivă, păstrarea, afirmarea şi dezvoltarea lor, într-o deplină complementaritate cu trăsăturile altor grupuri etnice şi cu cele ale românilor ca populaţie majoritară.

Modelul românesc de integrare socială şi culturală este prin diferenţiere şi nu prin asimilarea minorităţilor naţionale. Dovadă, existenţa la ultimul Recensământ din martie 2002 a 20 de etnii diferite şi, în plus, rubrica „altă etnie”. În practica istorică a relaţiilor interetnice, românii au înţeles că diferenţele dintre oameni sunt inerente şi, în acelaşi timp, că ele trebuie să fie respectate.

În concepţia noastră, cultura ca moştenire culturală, creaţie permanentă şi adaos prin împrumuturi fertile de la alte culturi este tezaurul cel mai de preţ al oricărui popor sau grup etnic la care nimeni nu trebuie să atenteze în virtutea unor aşa-zise „drepturi istorice”, false primordialităţi temporale sau răstălmăciri de documente internaţionale.

În judeţul Constanţa, membrii etniilor româno-musulmane exclud astfel de situaţii în propria lor convieţuire. Relaţiile interetnice pe orizontală, de la egal la egal între români ca populaţie majoritară şi turci, tătari şi alte etnii constituie cheia armoniei şi bunei înţelegeri. Mozaicul interetnic echilibrat, reciproc benefic şi solid constituit în această zonă - poartă a ţării spre lume - constituie un model pentru toţi cei care o cunosc temporal sau timp mai îndelungat, afirmă subiecţii cercetării. El reflectă, pe de o parte, prietenia, sinceritatea şi loialitatea turcilor şi tătarilor faţă de statul români şi români şi, pe de alta, respectul, înţelegerea şi înalta consideraţie a românilor faţă de turci, tătari şi toţi etnicii din ţară.

Ambele grupuri musulmane, aflate în contact direct şi continuu de secole cu românii recunosc că sunt unite prin valorile comune pe care le promovează: omenia, munca, cinstea şi corectitudinea. În virtutea lor participă la viaţa social-economică a ţării şi se consideră cetăţeni români, mai români chiar de cât unii români. Demn de remarcat este faptul că intrând într-o localitate de români/turci sau români/tătari nu se observă nici urmă de exclusivism etnic sau separatism. Toţi locuitorii se consideră pur şi simpu membri ai aceleaşi comunităţi - satul sau oraşul - cu o viaţă economică şi socială comună, puternic legaţi sufleteşte la bucurie şi necaz. Diferenţele etno-religioase sunt corect înţelese şi practicate de fiecare grup etnic. După opinia lor, fiecare se închină la Dumnezeul său, dar toţi credincioşii trebuie să se înţeleagă între ei că sunt fiii aceluiaşi Dumnezeu.

Ambele etnii au împrumutat trăsături culturale şi chiar obiceiuri de la români, cum sunt colindele, sorcova, pluguşorul, obiceiurile de la nunţi, de Paşte, de Crăciun pentru frumuseţea şi bogăţia lor, dar şi românii de la ei cuvinte, expresii, obiecte de uz casnic, muzică etc.

Comunitatea româno-musulmană relevă o deosebită coezivitate în acţiunile la nivelul localităţii, dar şi la evenimentele fundamentale ale vieţii: nunţi, înmormântări, sărbători. Aceasta face ca multe evenimente de familie, sărbători laice sau religioase să fie petrecute de români împreună cu tătari sau turci, în calitate de vecini, naşi sau buni prieteni. S-a ajuns, astfel, ca turcii şi tătarii să sărbătorească de două ori sărbătorile religioase, ale lor şi ale românilor. Trăind după principiul că „fiecare îşi vede de liniştea sa şi de Dumnezeul său”, religia nu i-a despărţit niciodată. Dimpotrivă, i-a unit prin credinţă.

Ca şi la alte grupuri etnice, religia este bastion al etnicităţii şi la musulmani. De aceea, păstrarea ei rămâne un punct esenţial al identităţii lor. În căsătoriile mixte, tinerii rămân cel mai adesea la religiile lor, iar la copii se decid împreună ce religie să adopte. Şi dacă în viaţă mai au loc treceri de la o religie la alta, in cazul familiilor mixte, la înmormântare, aceasta se face la musulmani numai după ritualul înscris în Coran. Acolo regulile sunt clare şi ferme şi nimeni nu se abate de la ele.

Oficialităţile române afirmă cu plăcere armonia interetnică din localitatea lor. „Prin felul de a fi şi de a se comporta tătarii şi turcii dau culoare şi diversitate vieţii”.

În percepţia de sine, tătarii se caracterizează prin muncă perseverentă – fizică sau intelectuală – cinste şi corectitudine. La ei cuvântul, naşul şi vecinul au devenit adevărate instituţii informale cu mare forţă morală în viaţa socială. Sunt considerate valori supreme care nu permit abateri de la ele pentru că sunt fundamentale în viaţă. Cuvântul ţi-l dai singur şi de aceea te obligă să-l păstrezi; naşul ţi-l alegi ca părinte spiritual şi moral al copiilor şi ca prieten al familiei şi de aceea nu se discută; iar vecinul este cel la care apelezi întotdeauna, mai repede decât la rude, mai ales, la nevoie şi necaz.

Tătarii sunt recunoscuţi prin ambiţia de a învăţa bine limba română şi prin aptitudinile la matematică, prin dorinţa de a urma universitatea şi de a ajunge ingineri, profesori, doctori. Sunt perseverenţi. Dictonul lor este: „Dacă eşuezi, continuă! Dacă eşuezi, iar continuă!” „Am tras cu dinţii să învăţ limba română şi acum o vorbesc foarte bine. Am făcut facultate. Am fost bine apreciat. Am fost director înainte de 1989, sunt şi acum. Mă bucur de stima tuturor. Nu am avut nici o problemă ca etnic tătar. Noi, etnicii, suntem chiar avantajaţi faţă de români. Dacă noi avem o problemă, ajungem cu ea până în Parlament şi o rezolvăm, pe când Dvs., ca majoritari, nu!”.

Percepţia românilor privind tătarii coincide cu percepţia de sine a tătarilor. Românii recunosc seriozitatea, hărnicia, spiritul de întrecere cu ei înşişi, ambiţia de autodepăşire în a reuşi în societate, reflectată în numărul mare de intelectuali din rândul lor. Armonia interetnică în muncă şi relaţii a dus la o convieţuire de o înaltă calitate socială şi morală. Împrumuturile culturale de cuvinte, în muzică, în obiceiuri apropie oamenii şi îi îmbogăţesc sufleteşte şi intelectual.

Turcii au multe similarităţi cu tătarii, se deosebesc prin origine sau cum spun ei, se deosebesc prin „istorie şi geografie”. Liderii lor povestesc cu mult patos propria lor istorie. Tătarii se trag din cumani şi mongoli, din Hoarda de Aur a lui Gingis-Han. Au venit în Dobrogea dinspre Mongolia prin Caucaz şi Crimeea, iar turcii din Turcia, prin Bulgaria. Tătarii vin dintr-o zonă mai rece, turcii din zona caldă mediteraneană, de unde şi unele deosebiri în structura lor alimentară, adaptată la temperaturi mai reci sau mai calde. Convieţuirea în comun a dus la similitudini în limbă, religie şi modul de viaţă al celor două etnii. Această mare asemănare nu a dus totuşi la identificarea totală a lor şi dacă luăm în seamă numai expresia: „Turcu-i turc şi tătarul-i tătar”, la care unii ţin. Limba turcă se regăseşte în proporţie de 75% în limba tătarilor. Diferenţele sunt de ordin social mai mult. Turcii au mare înclinaţie spre comerţ, tătarii spre creşterea animalelor, în special, a cailor, dar şi spre activităţi intelectuale. Turcii s-au antrenat mai mult în activităţi economice, au firme prin care mediază raporturile dintre România şi Turcia. După expresia unei românce, „turcii fac comerţ de nota 10”, ceea ce le adaugă prestigiu în rândul oamenilor. Sunt buni negustori.

În viaţa socială, turcii sunt buni prieteni. Vorbesc curent limba română în casă şi îi învaţă şi pe copii s-o vorbească pentru a reuşi în societatea românească. Sunt loiali şi cinstiţi în atitudinea faţă de români şi oficialităţi. Nu le fac probleme acestora. Numai ţiganii turci mai intră în conflict cu legea.

Ca grup etnic sau minoritate naţională sunt organizaţi în organizaţii proprii şi au reprezentanţi în Parlament. Păstrându-şi identitatea etnică, datinile, obiceiurile, cultura, religia, limba, turcii alături de tătari, români şi alţi etnici din zonă contribuie la creşterea economică a ţării şi la prosperitatea şi armonia comunităţilor în care trăiesc.

În încheiere, menţionăm că turcii şi tătarii se consideră cei mai integraţi în societatea românească şi cei mai loiali faţă de ţară dintre toţi etnicii şi se mândresc cu acest lucru.

Cap. VII. Românii şi romii la contactul dintre culturi cuprinde aspecte fundamentale din identitatea romilor pe două studii de caz: romii din Municipiul Ploieşti şi romii din satul Hădăreni, comuna Cheţani judeţul Mureş.

Aşa cum se cunoaşte, romii nu formează o minoritate naţională pentru că nu au o naţiune, un stat cu graniţe teritoriale la care să se raporteze. Ei sunt un grup etnic cu toate caracteristicile specifice acestuia: puternice legături de sânge, conformaţie fizică distinctă cu origine în India, purtători ai unor tradiţii culturale comune, limbă, obiceiuri, meserii, modele de comportament specifice. Un important lucru este conştiinţa lor de grup etnic, identificarea cu membrii grupului în raporturile cu alţii şi în propriul lor for interior. Având ca trăsătură etnică definitorie voiajul, sunt răspândiţi în toate ţările.

După 1989, romii au traversat o puternică perioadă de emancipare. S-au organizat în organizaţii cu caracter etnic şi politic şi au reprezentanţi în toate organismele centrale de decizie care le promovează interesele şi le cultivă atributele etnice.

Constituie o preocupare deosebită a organismelor naţionale şi internaţionale pentru integrarea lor în comunităţile de baştină, fapt pentru care se alocă fonduri importante.

În acest context, al preocupărilor pentru conservarea identităţii tuturor minorităţilor naţionale şi a grupurilor etnice, s-au înscris eforturile ţării noastre de promovare a unei politici naţionale prin care să se asigure îndeplinirea obligaţiilor asumate în convenţiile internaţionale la care este semnatară. În Constituţia României la Art. 6 (1) se prevede că statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

Având în vedere situaţia materială a etniei romilor nu numai în România, dar şi în alte ţări ale Europei, Consiliul Europei a iniţiat măsuri şi proiecte la nivel local pentru o mai bună gestionare a diversităţii şi pluralismului induse de prezenţa minorităţilor şi o tratare conjugată a aspectelor sociale, economice, politice etc. ce pot constitui surse potenţiale de conflict. În acest scop, Consiliul Puterilor Locale şi Regionale al Europei, pe scurt, CPLRE, a lansat proiectul „Reţeaua oraşelor” prin care se fac studii în comunităţile de romi, în vederea analizei situaţiei lor reale şi a posibilităţilor de integrare în comunităţile din care fac parte în domeniul locuinţei, al ariilor de staţionare, al sănătăţii, învăţământului şi al conservării identităţii şi culturii lor.

Într-un astfel de proiect s-a înscris şi activitatea de cercetare întreprinsă de Institutul de Sociologie al Academiei Române, iniţiind studiul „Etnia romilor în Municipiul Ploieşti”, la sfârşitul anului 1994 şi începutul lui 1995. În lucrare, pe lângă câteva date demografice privind evoluţia lor din 1930 până în 1992 şi originea lor etnică, ne-am axat în mod principal pe problemele de ordin socio-cultural pe care ca autoare le stăpâneam cel mai bine, care constituie, în fapt, cheia descifrării comportamentului lor social distinct.

Concluziile studiului, sintetizate, relevă următoarea stare de lucruri: comunitatea romilor este departe de a se prezenta ca o populaţie omogenă. Economic, social şi cultural prezintă un peisaj extrem de divers. De la grupuri şi indivizi care au un stil de viaţă reflectat în bogăţie, bunăstare şi lux până la grupuri şi indivizi care trăiesc sub pragul de sărăcie, în mizerie fizică şi morală, promiscuitate, nepăsare şi indiferenţă. Procesul de adâncire a stratificării şi polarizării sociale este, evident, într-o formă stridentă şi la ei.

În relaţiile dintre români şi romi, nu există nici o totală acceptare, nici o totală respingere, ci, mai degrabă, o acceptare parţială şi o respingere parţială la ambele grupuri etnice. Raportat la numărul lor, totuşi, ca urmare a multiplelor acte de delincvenţă măruntă la care sunt supuşi şi expuşi, românii resping într-o proporţie mai mare pe romi şi au o imagine mult amplificată a ponderii lor actuale. Potenţialul de conflict, afirmă românii, nu este la români, este în comportamentul romilor care agresează, fură, încalcă normele de convieţuire socială. Românii sunt puşi în situaţia să reacţioneze la astfel de stări de lucruri repetate, fie agresând şi ei, fie apelând la lege sau ocolindu-i când sunt în apropierea lor.

Situaţia materială a romilor nu se poate soluţiona decât printr-o puternică mobilizarea etnică a lor cu ajutorul mediatorilor sociali din propriile rânduri. Concluzia studiului este că „Integrarea socială prin şcoală, muncă, instituţii culturale, de asistenţă socială şi sanitară, fără dorinţa şi voinţa reală a romilor este o utopie”. De aceea, este necesară angajarea lor socială, morală din interior, prin liderii lor care au luat deja startul în economia de piaţă cu efecte pozitive vizibile sau prin cei special pregătiţi pentru statutul de mediatori sociali. Angajarea în activităţi productive, specifice etniei, generatoare de valoare şi plusvaloare, şi nu preponderent speculative, adesea necinstite, la limita dintre legal şi ilegal, este singura cale fermă de dobândire a unor venituri oneste şi de apreciere pozitivă de către cei din jur. În creşterea standardului lor de viaţă şi a preţuirii lor sociale, un rol determinant va avea urmarea şcolii de către toţi copiii de romi şi continuarea ei până la obţinerea unei diplome de meseriaş, muncitor calificat sau de universitar, de către cei capabili.

Studiul imaginii de sine a romilor relevă că ei se văd cu multe calităţi pe care le recunosc în bună parte şi românii, iar în ceea ce priveşte defectele, au un avansat spirit critic şi le recunosc cu prisosinţă. În raportarea la celălalt în ceea ce priveşte defectele, fiecare grup etnic accentuează defectele celuilalt, într-o concurenţă relativ benefică, dacă avem în vedere că dezvăluirea lor deschisă poate constitui un promiţător început de acţiune, cel puţin, pentru limitarea lor dacă nu pentru o totală eliminare.

Interesant este faptul că românii le apreciază romilor priceperea, buna cunoaştere a meseriilor specifice, seriozitatea în muncă şi mai ales aptitudinile muzicale, aptitudini care la romi ocupă numai locul 5 în ierarhia de valori. Tot românii, parcă apostrofându-se pe ei înşişi, apreciază foarte mult unitatea şi solidaritatea de grup a romilor, trăsătură cu care sunt superiori românilor. Recunoaşterea în bună parte reciprocă a calităţilor şi defectelor membrilor celor două etnii constituie premisă pentru un climat interetnic fără probleme, în măsura în care prin şcoală, educaţie şi dezvoltare economică se mai rezolvă şi problemele lor sociale, de sănătate şi igienă, îmbinate cu proiectele menţionate la început.

În ceea ce priveşte moştenirea culturală şi tradiţiile proprii, romii din Ploieşti au afirmat că nu au alte tradiţii decât cele ale românilor, că ei serbează Paştele, Crăciunul, Anul Nou ca şi ei. În privinţa religiei, s-au declarat ortodocşi, dar mai puţin practicanţi. Dintre ei, sunt mulţi care merg la biserică pentru cerşit, dar nu să asculte slujba. Ca denumire, de romi sau ţigani, din eşantionul de 103 romi, 47% preferă numele de romi, 26% ţigani, 21% indiferenţi şi restul nu ştiu cum e mai bine.

Pentru că un indicator „tare” al apartenenţei la o etnie este limba, ea fiind liantul spiritual, sufletesc şi cultural ce leagă membrii aceluiaşi grup etnic, am întrebat dacă cunosc limba romani sau ţigănească. Ponderile lor concordă cu ponderile celor care s-au declarat romi. Este ştiut că una din motivaţiile pentru care unii nu se mai declară romi este şi aceea că nu ştiu limba ţigănească. Rezultatele sunt astfel: o cunosc bine 55,3%; puţin 9,7%; nu o ştiu 34%. Faptul că 34 % nu mai ştiu limba dovedeşte pierderea unui atribut fundamental al etniei şi trecerea în rândul etniei majoritare. Ponderea aceasta se apropie de cea a romilor care ne-au spus când i-am intervievat că s-au declarat români la recensământ, deşi erau recunoscuţi de co-etnici ca romi.

La întrebarea de ce unii romi nu-şi declară apartenenţa la propria etnie motivaţiile au fost următoarele: de ruşine că se identifică cu cei care fac rele, de teamă să nu fie desconsideraţi, vor să şocheze sau să se dea mari, cred că e mai valoros dacă îţi zici român, se consideră români, s-au românizat şi nu se mai identifică cu romii, pentru că românii sunt mai pricepuţi.

Din perspectiva schimbului cultural, acesta la etnia romilor, are loc preponderent de la români şi are ca sens nevoia, chiar dorinţa, expres formulată de unii, de integrare, de modernizare, de a fi în pas cu lumea, nevoie exprimată mai ales de romii înstăriţi sau de „mătase”, cum li se mai spune de către ai lor.

Expresia cea mai elocventă a asimilării conştiente şi liber consimţite a modelelor culturale ale românilor o constituie mutaţiile în identificarea etnică a romilor.

Se ştie că identificarea este procesul psiho-social prin care un individ, un grup, o comunitate se defineşte având ca model un alt individ, grup sau comunitate. Implică asimilarea, interiorizarea în propriul comportament şi în concepţia despre sine a unor valori, standarde, aşteptări sau roluri sociale specifice modelului adoptat. Prin studiul romilor care, deşi erau cunoscuţi de către cei din comunitatea lor drept romi, ei se identificau sau se declarau ca români, am descoperit că, un individ poate avea o identitate ereditară, moştenită de la părinţi sau ascendenţi, o ereditate atribuită, pe care i-o conferă cei din jur şi o ereditate trăită şi afirmată de cel în cauză, deosebită de cea moştenită sau atribuită. De aici rezultă că autoidentificarea nu coincide cu heteroidentificarea. De pildă, la întrebarea noastră: „Dumneavoastră ce vă consideraţi român, rom/ţigan sau de altă etnie”? răspunsurile au fost: 31,1% români, 66% romi/ţigani şi 2,9% de altă etnie.

Faptul că aproape 1/3 din cei 103 romi intraţi în raza studiului au răspuns că sunt români, deşi vecinii îi ştiau de romi, semnifică deosebita dinamică în procesul de identificare a romilor. Pentru aceştia, esenţială era identificarea cu comunitatea largă a românilor. Menţionăm că autoidentificarea ca români o făceau cu plăcere şi chiar cu mândrie. La întrebarea „De ce vă consideraţi român”? răspunsul a venit prompt şi fără echivoc: „pentru că muncim, trăim şi ne comportăm la fel ca românii”.

Menţionăm că romii care se identificau români aveau, de obicei, un nivel de viaţă materială ridicat, case sau apartamente frumos amenajate şi bine dotate şi ocupau un loc de vârf în ierarhia socială, în calitate de comercianţi, în economia de piaţă a Municipiului Ploieşti. În acest caz, identificarea cu românii, etnia majoritară a ţării de 89,4% din întreaga populaţie, se dovedeşte a fi un proces individual, opţional şi selectiv. Este expresia unei asimilări dorite, voite, prin însuşirea trăsăturilor culturale distinctive ale românilor în modul de viaţă cotidian. În ultimă instanţă, asimilarea identităţii de români de către romi, reflectă sau coincide cu procesul de modernizare a modului lor de viaţă. Ambivalenţa statutului de romi şi de români am observat-o, mai ales, în vehemenţa cu care aceste familii respingeau asemănarea lor cu „panaramele” rele din societate.

Cei care se declarau români nu voiau ca fiii lor să înveţe la şcoală în limba romani, pe motiv că „nu s-ar descurca în relaţiile cu românii şi cu ceilalţi în viaţă, că este o limbă săracă şi nedezvoltată”. Un indicator puternic al conservării limbii este folosirea ei în familie, acolo unde se plămădeşte personalitatea umană. Din cercetarea efectuată rezultă că romii vorbesc în familie: 27,2% limba ţigănească, 49,5% limba română, ambele 23,3%. Faptul că jumătate vorbesc limba română în familie şi ceva mai mult de 1/3 limba ţigănească, dacă îi avem în vedere şi pe cei care o îmbină cu româna, este semnificativ pentru amplul proces natural, firesc, de însuşire a culturii române şi de integrare voită în societate.

Şi totuşi, trebuie să subliniem că sentimentul apartenenţei la comunitate al romilor este foarte puternic, mai ales, la cei care se definesc ca romi, trăiesc ca romi şi vorbesc limba romani. Acest lucru este probat în situaţiile de într-ajutorare la bine şi la rău, în acţiuni pozitive sau negative cu caracter antisocial. Solidaritatea de grup etnic, coeziunea lor intraetnică este una dintre cele mai semnificative trăsături de identitate care le-a asigurat, pretutindeni în lume, în momentele grele, supravieţuirea.

Din perspectivă socio-etnică, solidaritatea în acţiuni pozitive de creştere a nivelului de educaţie, de cultură şi civilizaţie poate constitui o premisă importantă a integrării lor pe coordonatele vieţii moderne, păstrându-şi, totodată, trăsăturile etnice proprii, cu care adaugă diversitate, frumuseţe şi chiar bucurie celor pentru care cântă la nunţi, botezuri sau alte evenimente ale vieţii.

În modelul pluralist, multicultural pe care îl promovează ţara noastră în politica faţă de grupurile etnice, îşi găseşte locul bine meritat şi cultura romilor, dar nu cu practici antisociale şi anticivilizatorii (cum vom arăta în studiul de caz următor), ci prin selectarea şi promovarea acelor trăsături şi modele culturale care sunt general acceptate în stilul modern de viaţă al tuturor oamenilor, indiferent de etnie sau originea lor culturală şi istorică.

La contactul dintre culturi, romii vin cu un tezaur preţios de trăsături – sunt buni meseriaşi în prelucrarea lemnului, metalului, aurului, argintului, pot fi sârguincioşi şi de cuvânt şi prin aceasta pot sădi încrederea oamenilor în ei, şi nu în ultimul rând, au aptitudini muzicale prin care aduc bucurie şi fericire în sufletele oamenilor – trăsături a căror bună valorificare îmbogăţeşte cultura română, dar şi pe beneficiarii ei de toate etniile.

Aceasta este, desigur, partea luminoasă a fizionomiei lor, dar tot această etnie are şi o parte întunecată prin unii membri ai ei care, încălcând legile şi dreptul oamenilor la o viaţă liniştită, produc mari pagube, traume morale, psihice, inclusiv crime, bulversând viaţa unor comunităţi şi denigrând imaginea ţării în lume. Un astfel de caz este cel ce urmează.