Marile speranţe I

XL

A fost o mare fericire pentru mine că eram nevoit să-1 pun — pe cât puteam — la adăpost pe prea temutul meu oaspete căci, gândul acesta, năvă-lindu-mi în minte, de cum m-am trezit, îmi învălui celelalte gânduri ca într-o negură îndepărtată.

Era limpede că nu-1 puteam ţine ascuns în casă. Era cu neputinţă să fac aceasta şi încercarea de a-1 ascunde ar fi stârnit, în chip firesc, bănuieli. E adevărat că Duhul Răzbunării nii mai era în serviciul meu, dar acum grija casei era încredinţată unei femei bătrâne şi iute la fire, ajutată de un pachet însufleţit de zdrenţe pe care ea îl numea nepoata sa; şi, dacă aş fi ascuns vreuna din odăi de privirile lor, cu siguranţă că le-aş fi aţâţat curiozitatea. Aveau amândouă vederea slabă, fapt pe care eu îl pusesem pe socoteala obiceiului de a se uita mereu prin gaura cheii şi-ţi răsăreau nereu în faţa ochilor, când nu aveai nevoie de ele; de altfel, asta era singura lor calitate, în afară de faptul că erau hoaţe. Ca să nu dau întâmplării un aer misterios, mă hotărâi să le anunţ, încă de dimineaţă, că unchiul meu sosise, pe neaşteptate, de la ţară.

Luai această hotărâre, în timp ce mai bâjbâiam încă prin întuneric, în căutarea mijloacelor de a aprinde lumina. Fiindcă, până la urmă, nu dădui de aceste mijloace, am fost nevoit să mă duc până la ghereta paznicului de noapte de alături şi să-l rog să vină cu lanterna. Şi, în timp ce coboram scările pe bâjbâite, mă împiedicai de ceva şi acel ceva era un om ghemuit într-un colţ.

Deoarece omul nu-mi răspunse, când îl întrebai ce caută acolo, ci se feri în tăcere de atingerea mea, o luai la goană până la gheretă şi-l rugai pe paznic să vină iute, povestindu-i incidentul pe drum. Vântul sufla cu mai multă furie decât oricând. Ne-am gândit că nu merită să primejduim lumina din lanternă, aprinzând din nou lămpile stinse de pe scară. Am examinat scara dintr-un cap într-altul, fără să găsim pe nimeni. Atunci îmi trecu prin minte că omul s-ar fi putut strecura în casă, aşa că, aprinzând lumânarea de la lanterna gardianului şi lăsându-1 pe el să mă aştepte la uşă, începui să cercetez cu băgare de seamă odăile, chiar şi pe aceea unde dormea mult temutul oaspete. Era linişte peste tot şi se vedea nimeni nu intrase în casă.

Mă tulbura gândul că tocmai în noaptea aceea se aflase un om la pândă şi, bizuindu-mă pe norocul de a născoci o lămurire satisfăcătoare, l-am întrebat pe gardian, în timp ce-i întindeam un păhărel cu vin, dacă lăsase să treacă vreun om, luase masa în oraş.

- Da, răspunse el. Trecuseră trei domni la ore diferite ale nopţii. Unul locuia la Fountain Court şi ceilalţi doi în Lane, iar el îi văzuse pe toţi îndreptându-se spre casele lor. Dar, singurul om care locuia în casa unde locuiam şi eu plecase la ţară de câteva săptămâni şi eram sigur că nu se întorsese în noaptea aceea, pentru că văzusem uşa locuinţei lui zăvorâtă, în timp ce urcam scările.

- Fiindcă noaptea e aşa urâtă, domnule, spuse paznicul, dându-mi paharul înapoi, au trecut foarte puţini oameni pe la ghereta mea. În afară de cei trei domni de care v-am vorbit, nu-mi amintesc să mai fi trecut vreunul de la ora unsprezece, când a întrebat un străin de dumneavoastră.

— Da. Unchiul meu, bâigui eu.
212
— L-aţi văzut?

— Da, sigur.

— Şi pe domnul care era cu el?

— Domnul care era cu el! repetai eu.

— Mi se părea că e un domn cu el, răspunse paznicul.S-a oprit când s-a oprit şi unchiul dumneavoastră să vorbească cu mine şi apoi a pornit când a pornit şi celălalt.

— Ce fel de om era?

Paznicul nu băgase de seamă; parcă un lucrător după câte îşi amintea, purta nişte haine prăfuite şi un palton închis la culoare. Fireşte că paznicul lua lucrurile mai uşor decât mine; căci nu avea motivele mele de a pune atâta greutate pe fiecare lucru.

După ce am scăpat de el, ceea ce am făcut fără să mai lungesc explicaţiile, mintea începu să mi se tulbure de toate aceste împrejurări care luate fiecare în parte, păreau uşor de dezlegat. De pildă, un chefliu care se întoarce din oraş şi care n-ar fi trecut pe la ghereta paznicului de noapte s-ar fi putut rătăci pe scara mea şi să adoarmă acolo. Sau, de pilda, oaspetele meu fără nume ar fi putut să fie însoţit de cineva care să-i arate drumul. Totuşi, luate împreună, aceste împrejurări aveau o înfăţişare neplăcută pentru un om atât de încrezător şi de temător cum mă făcuseră pe mine schimbările din ultimele ore. Am scormonit focul, care la ora aceea a dimineţii, ardea cu o flacără palidă şi am aţipit în faţa căminului. Când ceasornicele oraşului bătură ora şase, mi se păru că dormisem o noapte încheiată şi, fiindcă mai era o oră întreagă până la răsăritul soarelui, am mai moţăit puţin; uneori mă trezeam tulburat, fiindcă în urechi îmi răsunau convorbiri neînţelese; alteori, auzeam vâjâitul vântului în cămin; în cele din urmă, mă cufundai într-un somn adânc, are m-am trezit speriat din pricina luminii de afară.

Până atunci nu avusesem răgaz să mă gândesc la situaţia mea şi nici acum nu puteam. Nu aveam putere să înţeleg. im abătut şi amărât până în adâncul sufletului, dar idurile îmi erau foarte împrăştiate. Cât despre plăsmuirea unui plan de viitor, cred că aş fi fost mai curând în stare plăsmuiesc un elefant. în timp ce deschideam ferestrele riveam afară la dimineaţa ploioasă, pustie şi plumburie, în timp ce mă plimbam din odaie în odaie sau când mă aşezam tremurând în faţa focului aşteptând să-mi vină spălătoreasa, în tot timpul acesta, mă gândeam la nenorocirea mea, dar nu-mi dădeam seama cât eram de nenorocit, nu ştiam de când mă simţeam aşa, nici în ce zi a săptămânii mă năpădiseră gândurile acestea şi nici chiar cine eram eu gândeam aşa.

În cele din urmă, baba şi nepoata ei sosiră, — era greu să deosebşti capul babei de mătura pe care o ţinea în mâna — şi se arătară amândouă foarte mirate, la vederea mea şi a focului.

Le-am împărtăşit vestea că unchiul meu sosise în timpul nopţii, că dormea acum şi că, prin urmare, pregătirile pentru gustarea de dimineaţă aveau să sufere schimbări. Apoi mă spălai şi mă îmbrăcai, în timp ce ele izbeau mobila şi stârneau praful. Şi, aşa, într-un fel de vis sau de hipnoză, mă trezii din nou lângă foc, aşteptând ca el să vină la masă.

Apoi, uşa se deschise şi el ieşi din odaie. Nu puteam să sufăr să-l văd, mi se părea că, în lumina zilei, arată şi mai nesuferit.

—Nici nu ştiu măcar cum să-ţi spun, începui eu, vorbind în şoaptă, în

213

timp ce el se aşeza la masă. Am spus tuturor că eşti unchiul meu.

— Foarte bine, băiete! Spune-mi unchiule.

— Bănuiesc că pe vapor ţi-ai luat un nume...

— Da, dragul meu. Am luat numele de Provis.

— Ai de gând să rămâi cu numele acesta?
— Da, de ce nu? E la fel de bun ca oricare altul, doar că-ţi place ţie altul mai mult.

— Care e numele dumitale adevărat? îl întrebai eu în şoaptă.

— Magwitch, răspunse el tot aşa, cel de botez e Abel.

— Ce meserie ai avut?

— Ocnaş, măi băiete.
Vorbea foarte serios şi întrebuinţase cuvântul, ca şi cum a fi ocnaş ar fi o meserie.

— Când ai intrat în Temple, aseară..., începui eu oprindu-mă ca să mă întreb dacă era cu putinţă ca faptul acesta, care părea atât de îndepărtat, să se fi întâmplat în ajun.

— Da, băiete?
— Când ai trecut pe la gheretă şi l-ai întrebat pe paznic care-i drumul, mai era cineva cu dumneata?

— Cu mine? Nu, măi băiete.

— Dar era cineva pe acolo.

— N-am prea băgat de seamă, spuse el cu îndoială, fiindcă nu cunosc drumurile pe aici. Dar cred că mai era cineva care venise o dată cu mine.

— Eşti cunoscut în Londra?

— Sper că nu! spuse el, lovindu-şi gâtul cu degetul arătător, ceea ce mă făcu să roşesc şi să-mi fie silă de el.

— Ai fost vreodată cunoscut în Londra?

— Nu prea bine. Locuiam mai mult în provincie.

— Ai fost... judecat... la Londra?

— Când? spuse, el, privindu-mă pătrunzător.

— Ultima oară.
Dădu din cap.

— Atunci l-am cunoscut pe domnul Jaggers. El era de partea mea.

Îmi venea pe buze întrebarea pentru ce fusese judecat. Dar el puse mâna pe un cuţit, îl învârti prin aer şi după ce spuse:

— Şi-am ispăşit şi am plătit cu vârf şi îndesat pentru ce am făcut! se apucă să mănânce.

Înfuleca urât şi toate mişcările lui erau stângace, gălăgioase şi lacome. De când îl văzusem mâncând în mlaştini, îi mai căzuseră câţiva dinţi; şi când plimba îmbucătura prin gură şi răsucea capul într-o parte ca să prindă mâncarea între doi colţi puternici din faţă, arăta chiar ca un câine bătrân înfometat.

Dacă aş fi avut poftă de mâncare la începutul mesei, cu siguranţă că aş fi pierdut-o, văzându-l pe el cum mănâncă şi aş fi stat — aşa cum stăteam şi acum — cuprins de o scârbă fără seamăn faţă de el şi uitându-mă încruntat la faţa de masă.

— Sunt un mâncăcios fără pereche, măi băiete, spuse el în chip de scuză, după ce sfârşi masa, dar aşa am fost de când mă ştiu. Poate că dacă, de felul meu, aş fi fost mai puţin mâncău, aş fi intrat în mai puţine buclucuri. La

214

fel şi cu fumatul. Când am intrat păstor cu simbrie, la început, acolo, pe tărâmul celălalt, cred că aş fi înnebunit de tristeţe şi aş fi ajuns ca o oaie "melalcolică" dacă nu m-aş fi mângâiat cu fumatul.

Şi, spunând aceste vorbe, se sculă de la masă, îşi vârî mâna în haina lui de marinar şi scoase din buzunar o pipă scurtă şi neagră şi o mână de tutun din cel care se numeşte “Cap de negru". După ce-şi umplu luleaua, puse înapoi restul de tutun, ca şi cum buzunarul lui ar fi fost un sertar. Apoi, apucă cu cleştele un tăciune aprins din cămin şi-şi aprinse luleaua şi, pe urmă, începu să se plimbe pe covoraşul din faţa căminului cu spatele la foc, îndeletnicindu-se cu ocupaţia lui cea mai plăcută, aceea de a-şi întinde mâinile spre mine.

— Ăsta este, spuse el legănându-mi mâinile în sus şi în jos, în timp ce trăgea din lulea, ăsta este gentleman-ul pe care l-am făcut eu! Un gentleman adevărat! Îmi face bine să mă uit la tine, Pip. Tot ce doresc e să stau aici şi să mă tine!

Îmi desprinsei mâinile cât putui mai curând şi-mi dădui seama că începusem să chibzuiesc asupra situaţiei mele. Când auzeam glasul lui răguşit şi mă uitam la capul lui pleşuv cu păr cenuşiu de o parte şi de alta, înţelegeam cât erau de grele lanţurile care mă legau.

— Nu vreau să-l văd pe domnişorul meu umblând prin noroiul de pe stradă. Pe ghetele lui nu trebuie să se vadă noroi. Domnişorul meu trebuie să aibă cai. Da, Pip! Cai de călărie şi cai de trăsură şi cai de călărie şi de trăsură pentru slugile lui. Ce adică, coloniştii să aibă cai (şi încă de soi, Dumnezeule!) şi domnişorul meu din Londra să nu aibă? Nu, nu. N-o să mai purtăm ghete murdare de noroi, Pip, nu-i aşa? Or să vadă coloniştii!

Scoase din buzunar un portofel care crăpa de plin ce era şi lovi cu el în masă.

— În portofelul ăsta, măi băiete, sunt hârtii care merită cheltuite. Ale tale sunt. Tot ce am e al tău. Să nu-ţi fie teamă. Am venit în ţară ca să văd cum cheltuieşte domnişorul meu banii mei ca un adevărat domnişor. Asta-i plăcerea mea. Plăcerea mea e să-1 văd cum cheltuieşte. Şi naiba să vă ia pe toţi! Se răsuci din călcâie, uitându-se prin odaie şi pocni cu putere din degete. Pe toţi să vă ia naiba, de la judecătorul cel cu peruca-n cap până la colonistul care ridică praful în drum; fiindcă o să vă arăt un gentleman mai grozav decât voi toţi la un loc!

— Opreşte-te, spusei eu, înnebunit de teamă şi de silă, vreau să-ţi vorbesc. Vreau să ştiu ce avem de făcut. Vreau să ştiu cum te poţi feri de primejdie cât vrei să stai aici şi ce planuri ai.

— Uită-te, măi Pip, spuse el punându-mi mâna pe umeri, cu mişcări potolite şi supuse. Mai întâi, uite ce este, mi-am ieşit din fire, adineauri. Ce-am spus a fost urât, da, aşa a fost urât. Uită-te, Pip, iartă-mă! Nu vreau să mă mai port urât.

— Mai întâi, urmai eu, mârâind, ce măsuri de prevedere se pot lua, ca să nu fii recunoscut şi prins.

— Nu, băiete, spuse el cu acelaşi glas ca şi adineauri, asta nu vine întâi. Mai întâi să vorbim despre ce-i urât. Nu m-am căznit atâţia ani să fac un gentleman, fără să ştiu ce i se cuvine şi lui. Uite, Pip, m-am purtat urât. Da, urât. Iartă-mă, băiete.
Era caraghios şi dezgustător în acelaşi timp, ceea ce mă făcu să

215

izbucnesc într-un râs ciudat şi să-i răspund:

—Te-am iertat. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu mai pierdem timpul.

— Da, dar vezi tu, se încăpăţâna el. Eu, măi băiete, n-am venit de departe ca să mă port urât. Acum, zi mai departe, băiete. Spuneai...

— Cum ai de gând să te păzeşti de primejdiile care te pândesc?

— Păi, băiete, nu-i chiar aşa de mare primejdia. Fără să-mi fi spus nimeni, eu ştiu că primejdia nu-i aşa grozavă. E Jaggers şi e Wemmick şi eşti tu. Altcineva cine să mă mai cunoască?

— Nu există nimeni care te-ar putea recunoaşte pe stradă? întrebai eu.

— Păi, răspunse el, nu prea. Dar n-am de gând să dau sfoară în ţară prin ziare că domnul M.A. s-a reîntors şi apoi au trecut atâţia ani, cui i-ar mai folosi, dacă m-ar denunţa? Dar uite, măi Pip. Dacă primejdia ar fi fost de cincizeci de ori mai mare, tot aş fi venit să te văd; bagă de seamă, tot aş fi venit.

— Şi cât timp vrei să mai rămâi?

— Cât timp? spuse el, scoţându-şi luleaua lui cea neagră din gură şi, în timp ce se uita la mine, falca de jos îi atârna.

— Nu mă mai întorc. Am venit pentru totdeauna.

— Şi unde ai să locuieşti? întrebai eu. Ce-i de făcut cu dumneata? Unde ai să fii în siguranţă?

— Măi băiete, răspunse el, cu bani se pot cumpăra peruci şi pudră de pus în păr şi ochelari şi haine negre şi pantaloni scurţi şi tot ce vrei. Au mai făcut şi alţii din astea şi au scăpat de primejdie; şi ce-au mai făcut şi alţii, pot face şi eu. Şi dacă-i vorba cum şi unde să stau, păi spune şi tu ce părere ai.

— Acum îţi vine uşor să vorbeşti, spusei eu, dar aseară, n-ai glumit când ai spus că te pândeşte moartea.

— Şi acum spun că mă pândeşte moartea, spuse el, punându-şi luleaua înapoi în gură; şi încă moartea cu frânghia, în drumul mare, nu departe de aici; înţelege că e serios din cale afară. Dar acum am făcut-o. Aici sunt. Să mă întorc ar fi tot aşa rău, ba mai rău decât să stau pe loc. Şi apoi, Pip, aici pentru că de atâta amar de ani doresc să fiu cu tine.

Şi dacă vine vorba de îndrăzneală, acum sunt pasăre bătrână şi am încercat tot soiul de curse de când mi-au crescut aripile şi nu mi-e frică să mă cocoţ pe încă o sperietoare. Dacă moartea se ascunde în sperietoare, atâta pagubă; şi n-are decât să iasă la lumină ca s-o înfrunt şi atunci o să cred în moarte, dar, înainte, nu. Şi acum mai lasă-mă să mă uit puţin la domnişorul meu.

Şi iarăşi mă luă de mâini şi mă măsură cu un aer admirativ de proprietar, fumându-şi pipa cu încântare.

Îmi dădui seama că nu aveam altceva mai bun de făcut decât să-i fac rost de o casă liniştită în apropiere, unde să locuiască de îndată ce se va întoarce Herbert, pe care-1 aşteptam într-o zi sau două. Era limpede că eram nevoit să-i încredinţez lui Herbert taina, chiar dacă nu m-aş fi gândit la uşurarea fără margini, care m-ar fi cuprins după împărtăşirea acestui secret. Dar lucrul nu era tot atât de limpede în mintea domnului Provis (mă hotărâsem să-i spun pe numele acesta), care îşi amână consimţământul în ceea ce priveşte înştiinţarea lui Herbert, până după ce-1 va fi văzut şi va fi fost plăcut impresionat de înfăţişarea lui.

216

— Şi chiar şi atunci, măi băiete, spuse el scoţând din buzunar o Evanghelie mică, neagră, soioasă şi încuiată cu cheie, o să-1 punem să jure.

Dacă aş spune că înfricoşătorul meu binefăcător purta cărticica aceea neagră, în buzunar, numai ca să pună oamenii să jure pe ea, în caz de nevoie, aş spune un lucru de care nu m-am încredinţat niciodată, dar pot totuşi să spun că, eu nu l-am văzut niciodată folosind-o în alt chip. Cartea arăta ca şi cum ar fi fost furată din vreun tribunal şi poate că ceea ce ştia el despre trecutul cărţii împreună cu experienţa lui personală în această direcţie, îl făceau să se bizuie pe puterea ei asemănătoare cu o vrajă sau cu un descântec legal. Când l-am văzut pentru prima oară cum scoate cartea din buzunar, mi-am amintit cum mă pusese să jur că nu-1 voi trăda, odată demult, în cimitir şi cum se fugărise pe el însuşi, în ajun, întovărăşindu-şi hotărârile luate în singurătate cu jurăminte.

Deoarece era îmbrăcat într-o haină marinărească de lucru care-1 făcea să semene cu un om care vinde papagali şi ţigări, începui să discut cu el despre hainele pe care le va purta. Avea o încredere nemărginită în virtuţile unui costum cu pantaloni scurţi şi îşi schiţase în minte o haină, care l-ar fi făcut să semene fie cu un decan, fie cu un dentist. Cu mare greutate l-am convins să-şi aleagă un costum care să-1 facă semene mai curând cu un fermier chiabur şi am hotărât să-şi tundă părul scurt să şi-1 pudreze puţin. Apoi, deoarece nu dăduse încă ochii cu spălătoreasă şi cu nepoată-sa, hotărârăm să se ferească de ele până ce va avea loc schimbarea.

Pare un lucru foarte uşor să iei astfel de prevederi; dar în starea de zăpăceală, ca să nu zic de nebunie, în care mă aflam, totul dură atât de mult încât nu am izbutit să ies din casă decât pe la ora două sau trei după-amiază, pentru a da curs hotărârilor luate. El trebuia să stea închis în odaie până la întoarcerea mea şi nu avea voie, pentru nimic în lume, să deschidă uşa.

Deoarece, după câte ştiam eu, în Essex Street se afla o casă respectabilă, a cărei faţadă era îndreptată spre Temple, casă care se vedea de la ferestrele locuinţei mele, mă îndreptai, mai întâi de toate, într-acolo şi am avut norocul să închiriez etajul al doilea pentru domnul Provis. Apoi, am pornit din prăvălie în prăvălie, ca să fac cumpărăturile trebuincioase pentru schimbarea înfăţişării lui. După ce şi această treabă a fost isprăvită, îmi îndreptai paşii spre Little Britain, pentru dezlegarea unor probleme care mă priveau numai pe mine. Domnul Jaggers şedea la biroul lui, dar, când mă văzu intrând, se ridică numaidecât şi se aşeză în faţa mea.

— Acum, Pip, spuse el, fii prevăzător.

— Voi fi, domnule Jaggers, răspunsei eu. Căci, pe drum, mă gândisem bine la cele ce aveam de spus.

— Nu te trăda pe tine, spuse domnul Jaggers, şi ai grijă să nu trădezi pe nimeni. înţelegi? Pe nimeni. Să nu-mi spui nimic. Nu vreau să ştiu nimic. Nu sunt curios. Bineînţeles că mi-am dat seama că el ştia de venirea omului.

—Domnule Jaggers, spusei eu, vreau numai să mă asigur că ceea ce mi s-a spus este adevărat. Nu prea trag nădejde că nu-i adevărat, dar, totuşi, îmi pot îngădui să controlez.

Domnul Jaggers dădu din cap:

— Cum ai zis, "mi s-a spus" sau "am auzit"? mă întrebă el, aplecându-şi capul într-o parte, fără să se uite la mine; stătea cu ochii în podea, de parcă ar fi ascultat ceva. "Mi s-a spus" presupune o comunicaţie verbală. Nu poţi fi în
217
comunicaţie verbală cu un om din New South Wales, nu-i aşa?

— Vreau să spun "am aflat", domnule Jaggers.

— Bine.

— Am aflat de la un om cu numele de Abel Magwitch că el este binefăcătorul care s-a ascuns atâta timp de mine.

— Da, acesta este omul, spuse domnul Jaggers, din New South Wales.

— Şi numai el? întrebai eu.

— Numai el, răspunse domnul Jaggers.

— Nu sunt atât de nebun, domnule Jaggers, încât să vă socotesc pe dumneavoastră răspunzător de greşelile şi de concluziile mele greşite, dar întotdeauna mi-am închipuit că e domnişoara Havisham.

— După cum spui şi tu, Pip, afirmă domnul Jaggers, ridicându-şi ochii lui reci spre mine şi muşcându-şi arătătorul, eu nu sunt răspunzător de toate acestea.

— Şi, totuşi, părea atât de probabil, mă apărai eu cu inima zdrobită.

— Nici urmă de dovadă, Pip, spuse domnul Jaggers clătinând din cap şi strângându-şi poalele hainei. Nu trebuie să judeci lucrurile după aparenţe, ci numai după dovezi. Nu există regulă mai bună.

— Nu mai am nimic de spus, făcui eu oftând, după ce tăcusem câteva clipe. Am verificat ceea ce am aflat şi asta-i tot.

— Acum când, în sfârşit, Magwitch, din New South Wales, ţi s-a dezvăluit, spuse domnul Jaggers, înţelegi cât de precis m-am ţinut întotdeauna de fapte, în tot timpul legăturilor dintre noi. Niciodată nu m-am îndepărtat nici cu un pas de linia precisă a faptelor. Îţi dai seama de asta?

— Îmi dau seama, domnule Jaggers.

— L-am înştiinţat pe Magwich, în New South Wales, că nu trebuie să-şi facă probleme în privinţa corectitudinii mele. Şi i-am pus şi o altă condiţie. Mi s-a părut că-mi dădea să înţeleg, în scrisorile lui scrise pe ocolite, că are de gând să vină să te vadă, aici, în Anglia. I-am spus că nu mai vreau să aud de asta; căci fiind expatriat pentru tot restul vieţii, revenirea lui în această ţară ar fi o faptă criminală, care 1-ar expune la pedeapsa supremă. I-am impus lui Magwitch această condiţie, spuse domnul Jaggers privindu-mă aspru. I-am scris la New South Wales. Desigur că s-a călăuzit după spusele mele.
—Desigur, spusei eu.

—Am fost informat de Wemmick, urmă domnul Jaggers cu aceeaşi privire aspră, că a primit o scrisoare, datată la Portsmouth, de la un colonist cu numele de Purvis sau...

— Sau Provis, propusei eu.

— Sau Provis, mulţumesc, Pip. Poate chiar Provis? Te pomeneşti că ştii că e Provis.

— Da, spusei eu.
— Deci, ştii că e Provis. O scrisoare datată la Portsmouth de la un colonist cu numele de Provis, care cerea amănunte cu privire la adresa ta pentru Magwitch. Wemmick i-a trimis amănuntele, după cum înţeleg eu, tot prin poştă. Pesemne că prin Provis ai primit lămuririle lui Magwitch din New South Wales.

— Da, prin Provis, răspunsei eu.

— La revedere, Pip, spuse domnul Jaggers întinzându-i mâna, m-a bucurat să te văd. Dacă îi scrii lui Magwitch din New South Wales sau dacă îi
218
trimiţi veşti prin Provis, spune-i, te rog, că toate amănuntele şi chitanţele nesfârşitei noastre socoteli îţi vor fi trimise ţie, împreună cu diferenţa de bani, fiindcă mai există o diferenţă de bani. La revedere, Pip!
Ne strânserăm mâinile şi el mă privi cu asprime, până când ieşii din cameră. Trecusem de uşă şi el tot mă mai privea aspru, în timp ce busturile de pe raft parcă încercau să-şi deschidă pleoapele şi să mă împroaşte cu cuvintele "Ce om!" aruncate din gâtlejurile lor umflate.

Wemmick plecase şi, chiar dacă ar fi fost la pupitrul lui, tot nu m-ar fi putut ajuta în nici un chip. Mă dusei de-a dreptul la Temple, unde îl găsii pe înfricoşătorul Provis bând vin cu apă şi fumând tutun "cap de negru", în deplină siguranţă.

În ziua următoare, toate hainele pe care le cumpărasem au fost trimise acasă şi omul se îmbrăcă imediat cu ele. Tot ce punea pe el, îi venea mai prost (aşa cel puţin mi se părea mie în amărăciunea mea), decât ceea ce purtase înainte. După părerea mea, era un om în el care îţi lua orice nădejde de a-1 deghiza. Cu cât mai mult îl găteam, cu cât îl îmbrăcam mai elegant, semăna mai bine cu fugarul bătut de vânturi din ţara mlaştinilor. Pesemne că această părere a minţii mele neliniştite se datora faptului că faţa şi felul lui de a-fi de odinioară îmi deveneau din ce în ce mai familiare; şi mi se părea, de asemenea, că-ţi târa un picior ca şi cum tot ar mai fi tras o greutate după el şi că omul era puşcăriaş din cap până în picioare. Puşcăriaş în toate Fibrele fiinţei sale.

În afară de aceasta, amprenta vieţii singuratice pe care o dusese în cocioabă nu se stinsese nici ea şi îi dădea un aer sălbatic pe care nici o haină nu izbutea să-1 domolească; trebuie să mai adăugăm înrâurirea vieţii stigmatizate pe care o dusese printre semenii lui şi, mai presus de toare, conştiinţa că acum trebuia să se păzească şi să se ascundă. În felul cum se aşeza sau stătea în picioare, cum mânca şi bea, felul cum chibzuia, cu o expresie chinuită şi cu capul între umeri, cum îşi scotea din buzunar cuţitul cu mâner de os, îl ştergea de picior şi apoi îşi tăia mâncarea, în felul în care ducea paharele şi ceşti le la gură, ca şi cum ar fi nişte ulcele sau cum despica o felie din bucata de pâine şi o înmuia în sos învârtind-o de jur împrejurul farfuriei, ca şi cum ar fi vrut să se bucure cât mai mult de porţia de mâncare, în felul în care îşi ştergea apoi mâinile de pâine şi o înghiţea, în toate aceste gesturi şi în nenumărate alte mici împrejurări care se iveau zilnic, în fiecare clipă, era ocnaş, criminal, rob, fără nici un fel de îndoială.

Fusese ideea lui să poarte o umbră de pudră în păr şi eu încuviinţai, după ce însă mă opusei în ceea ce priveşte pantalonii scurţi. Dar nu pot să asemăn efectul pudrei pe capul lui, decât cu efectul pe care-1 face fardul pe faţa unui mort; tot ce era de dorit să rămână ascuns în el străbătea stratul acela subţire de fard şi părea că izbucneşte strălucind în văzul tuturor. Renunţarăm numaidecât la pudră şi omul rămaşe cu părul lui cărunt tăiat scurt.

Cuvintele nu pot zugrăvi sentimentul misterului pe care omul acesta îl stârnea în mine. Uneori, seara, când aţipea strângând braţele fotoliului cu mâinile lui noduroase şi cu capul lui pleşuv şi tatuat de zbârcituri adânci, înfundat în piept, mă uitam la el, întrebându-mă care vor fi fost faptele lui şi împovărându-1 cu toate crimele din lume, până când mă cuprindea o dorinţă nebună de a sări de pe scaun şi de a fugi de el. Într-atât creştea groaza mea cu fiecare ceas care trecea, încât cred că, chinuit de atâtea obsesii cum eram, m-aş fi lăsat târât de această pornire, în ciuda tuturor binefacerilor cu care mă copleşise, în ciuda primejdiei în care se afla, dacă n-aş fi ştiut că Herbert

219

trebuia să se întoarcă în curând. O dată, în miezul nopţii, am sărit din pat şi am

început să mă îmbrac cu hainele cele mai proaste, cu gândul de a-1 lăsa acolo împreună cu toate lucrurile care-mi aparţineau şi să mă înrolez ca soldat în armata Indiei.

Mă îndoiesc că o stafie m-ar fi înfricoşat mai tare, chiar şi în odăile acelea părăsite, chiar şi în serile şi nopţile acelea lungi, când vântul vuia şi ploaia răpăia. O stafie n-ar fi putut să fie prinsă şi spânzurată din pricina mea şi gândul că ar fi putut să fie şi groaza că va fi, îmi măreau spaima. Când nu dormea şi nici nu făcea un fel de pasienţe foarte complicate cu nişte cărţi zdrenţuite de joc — un fel de pasienţe cum nu mai văzusem niciodată până atunci şi nici n-am mai văzut de atunci, însemnând punctele cu nişte semne de cuţit pe masă — când, după cum spuneam, nu era prins de nici una dintre aceste îndeletniciri, mă ruga să-i citesc: "Limbi străine, măi băiete!" În timp ce eu mă supuneam, el se uita la mine, măsurându-mă cu un aer de director de expoziţie şi eu îl vedeam, printre degetele mâinii cu care îmi umbream faţa, poftind cu gesturi de pantomimă până şi mobilele din casă să observe dibăcia mea. Studentul necucernic din poveste, urmărit de făptura monstruoasă pe care o plăsmuise, nu era mai nenorocit decât mine care eram urmărit de făptura care mă plăsmuise pe mine şi mă feream de ea cu atât mai multă silă, cu cât ea mă admira şi mă îndrăgea mai tare.

Îmi dau seama că descriu toate acestea, ca şi cum ar fi durat un an întreg. De fapt n-au durat decât cinci zile. Aşteptându-1 în fiecare clipă pe Herbert, nu îndrăzneam să ies din casă, decât când îl scoteam pe Provis la aer, seara, după ce se întuneca. În cele din urmă, tot într-o seară, după masă, când tocmai aţipisem sfârşit de osteneală — căci nopţile îmi erau tulburate şi odihna zădărnicită de vise înspăimântătoare — mă treziră paşii aceia bineveniţi. Provis, care aţipise şi el, tresări la zgomotul pe care-1 făcui eu şi, într-o clipă, văzui cuţitul strălucind în mâna lui.

— Fii liniştit! E Herbert! spusei eu. Şi Herbert intră buzna pe uşă, cu prospeţimea celor şase sute de mile străbătute în Franţa, pe obrajii lui.

— Handel, dragul meu, ce faci şi iar ce faci şi iar ce faci? Parcă am plecat de un an! Pesemne că aşa s-a întâmplat, fiindcă ai slăbit şi eşti galben la faţă! Handel, da... Mă scuzaţi, vă rog.
Se opri din galopul de cuvinte şi din strângerea de mână, căci îl văzuse pe Provis. Acesta îl privea ţintă, punându-şi cuţitul la loc şi bâjbâind prin buzunare după altceva.

— Herbert, dragul meu — spusei eu, închizând amândouă uşile, în timp ce Herbert se uita nedumerit — s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Acesta este... un oaspete de-al meu.

— Foarte bine, băiete! spuse Provis, făcând un pas înainte cu cărticica cea neagră şi ferecată în mână, apoi se adresă lui Herbert

— Ia-o în mâna dreaptă. Dumnezeu să te trăznească dacă ai să-ţi calci vreodată jurământul. Sărut-o!

— Fă cum vrea el, îi spusei eu lui Herbert. Aşa că Herbert se supuse, uitându-se la mine cu nedumerire şi mirare prietenească, iar Provis spuse, strângându-i numaidecât mâna:

— Acum ai jurat, ştii? Şi să nu mă crezi niciodată pe cuvânt, dacă Pip n-o să se poarte ca un gentleman cu dumneata!

220