Mario Vargas Llosa

— E şase, a zis Alberto. Dă-i zor.

— Două minute.

Alberto s-a uitat la ceas, şi-a potrivit dunga de la pantaloni, a mai tras cu doi milimetri batista din buzunarul de la haină şi s-a privit pe furiş în geamul unei ferestre: fixativul îşi făcea datoria, freza era intactă. Emilio a ieşit pe uşa de serviciu.

— Avem lume în salon, i-a spus el lui Alberto. Am avut musafiri la prânz. Of, ce greaţă mi-e! Toţi s-au făcut praştie, toată casa miroase a whisky, de sus până jos. Şi cum tata-i beat turtă, m-a potcovit bine. A făcut pe nebunul şi n-a vrut să-mi dea bani de buzunar.

— Am eu bani, a zis Alberto. Vrei să te împrumut?

— Da, dacă mergem undeva. Dar dacă rămânem în parcul Salazar, nu-i nevoie. Ascultă, cum ai făcut de-ai obţinut bani de buzunar? Tată-tu nu ţi-a văzut carnetul de note?

— încă nu. Nu 1-a văzut decât mama. Bătrânul o să crape de ciudă. E prima oară când pic la trei materii. Va trebui să învăţ toată vara. Abia dac-o să pot merge la plajă! Dar să nu ne mai gândim la asta. De fapt, s-ar putea să nu se supere. La mine acasă sunt nişte certuri…!

— De ce?

— Azi-noapte tata n-a dormit acasă. A apărut azi-dimineaţă, spălat şi pieptănat. E un neruşinat.

— Da, îşi cam face de cap, a recunoscut Emilio. Are o mulţime de femei. Şi ce i-a zis mamă-ta?

— A aruncat în el cu o scrumieră. Şi pe urmă a început să plângă şi să urle. Probabil c-au auzit-o toţi vecinii.

Mergeau spre bulevardul Larco, pe strada Juan Fanning. Văzându-i, japonezul de la chioşcul cu suc de fructe, unde se retrăgeau cu ani în urmă după meciurile de fotbal, i-a salutat cu mâna. Tocmai se aprinseseră luminile pe stradă, dar trotuarul rămăsese tot întunecos, frunzele şi ramurile copacilor opreau lumina. Traversând strada Colon, au aruncat o privire spre casa Laurei. Aici se adunau fetele din cartier înainte de a pleca spre parcul Salazar, dar nu veniseră încă: ferestrele de la salon erau întunecate.

— Cred că trebuiau să se întâlnească la Matilde, a spus Emilio. Bebe şi Pluto s-au dus acolo după prânz. (A izbucnit în râs.) Bebe e cam sărit. Să te duci în Quinta de los Pinos, şi mai ales duminica! Dacă părinţii Matildei nu 1-au văzut la faţă înseamnă că 1-au cotonogit băieţii. Şi pe Pluto, care n-are nici un amestec în povestea asta.

Alberto a început să rida.

— E nebun după fata asta, a zis el. îndrăgostit lulea! Quinta de los Pinos se află departe de cartier, pe partea cealaltă a bulevardului Larco, dincolo de parcul Central, în apropiere de linia de tramvai care merge în Chorrillos. Până acum câţiva ani, Quinta aparţinea teritoriului inamic, dar vremurile s-au schimbat, cartierele nu mai sunt astăzi bariere de netrecut. „Străinii” bântuie pe străzile Colon, Ocharân şi Porta, fac vizite fetelor, participă la petrecerile lor, le fac curte, le invită la film. La rândul lor, băieţii au trebuit să emigreze. La început mergeau în grupuri de opt sau zece ca să străbată alte cartiere din Miraflores, cele mai apropiate, cum ar fi

19S

28 Iulie şi strada Francia, apoi pe cele mai depărtate, ca Angamos sau bulevardul Grâu, unde stă Susuki, fata contraamiralului. Unii şi-au găsit iubite în aceste cartiere străine, în care s-au şi integrat, fără a renunţa totuşi la casa strămoşească din Diego Ferră. în anumite cartiere au întâmpinat rezistenţă: batjocura şi sarcasmul bărbaţilor, dispreţul femeilor. Dar în Quinta de los Pinos, ostilitatea băieţilor se traducea prin violenţă. Când Bebe a început să-i dea târcoale Matildei, 1-au atacat într-o noapte şi au aruncat în el cu o căldare de apă. Totuşi, Bebe continuă să asedieze Quinta, fiind imitat şi de alti băieţi din cartier, fiindcă aici locuiesc nu numai Matilde, ci şi Graciela şi Molly, care n-au iubiţi.

— Nu-s astea? a zis Emilio.

— Nu. Eşti orb? Sunt surorile Garcia.

Erau pe bulevardul Larco, la douăzeci de metri de parcul Salazar. Pe carosabil înaintează încet un şarpe, se încolăceşte în faţa esplanadei, se pierde în pata de vehicule staţionate lângă parc, ca apoi să reapară în celălalt capăt, mai mic: face sensul giratoriu şi o ia din nou pe bulevardul Larco, în direcţie opusă. Unii automobilişti au radioul deschis. Alberto şi Emilio aud muzică de dans şi un torent de glasuri tinere, râsete. Spre deosebire de orice altă zi din săptămână, azi trotuarele bulevardului Larco din jurul parcului Salazar gem de lume. Dar nimic nu le retine atenţia: magnetul care în fiecare duminică după-amiaza îi atrage în parcul Salazar, pe miraflorinii sub douăzeci de ani îşi exercită puterea asupra lor de mai multă vreme. Nu sunt străini de această mulţime, ci parte din ea: sunt bine îmbrăcaţi, parfumaţi, cu cugetul liniştit; se simt în familie. Se uită în jur şi întâlnesc chipuri care le zâmbesc, glasuri care le vorbesc într-un limbaj care e al lor. Sunt aceleaşi chipuri pe care le-au văzut de o mie de ori la piscina clubului Terrazas, pe plaja din Miraflores, la Herradura, la clubul Regatas, la cinematograful „Ricardo Palma” sau „Leuro” ori „Monte-Carlo”, aceleaşi care îi întâmpină la petrecerile de sâmbătă. Dar Alberto şi Emilio nu cunosc numai trăsăturile, culoarea pielii, gesturile acestor tineri care se îndreaptă ca şi ei spre întâlnirea duminicală din parcul Salazar, ci sunt la curent şi cu viaţa lor, cu problemele şi ambiţiile lor; ei ştiu că Tony nu-i fericit, în ciuda maşinii sport pe care i-a dăruit-o tată-su de Crăciun, fiindcă Anita Mendizăbal, fata pe care o iubeşte, e mândră şi cochetă: tot cartierul Miraflores s-a oglindit în ochii ei verzi, străjuiţi de nişte gene lungi, mătăsoase; ştiu că Vicky şi Manolo, care tocmai au trecut pe lângă ei, ţinându-se de mână, nu suit decât de putină vreme împreună şi că Paquito suferă, deoarece, cu furunculele şi cocoaşa lui, e măscăriciul întregului Miraflores; ştiu că Sonia va pleca a doua zi în străinătate, probabil pentru mai mult timp, fiindcă tatăl ei a fost numit ambasador, şi că ea e supărată la gândul că-şi părăseşte şcoala, prietenii şi lecţiile de călărie. Dar, în plus, Alberto şi Emilio mai ştiu că sunt legaţi de această mulţime prin sentimente reciproce: şi pe ei îi cunosc ceilalţi, în absenţa lor, li se menţionează isprăvile sau eşecurile sentimentale, li se comentează flirturile, sunt avuţi în vedere la întocmirea listelor de invitaţi pentru petreceri. Chiar în acest moment, probabil că Vicky şi Manolo discută despre ei: „L-ai văzut pe Alberto? Helena se interesează de el, după ce 1-a refuzat de vreo cinci ori. L-a acceptat săptămână trecută, dar în curând o să-i dea iar papucii. Săracul!”

Parcul Salazar e plin de lume. Cum au trecut de zidul nu prea înalt care înconjoară patrulaterele acoperite cu gazon, dispuse în jurul unei fântini cu bazin, în care se află peştişori roşii, şi al unui monument ocru, Alberto şi Emilio îşi schimbă expresia: gura li se întredeschide uşor, pomeţii le încremenesc, pupilele scânteiază, se agită, însoţite de un zâmbet identic cu cel care apare pe chipurile întâlnite în cale. Băieţii, grupuri-grupuri, stau nemişcaţi, sprijiniţi de zidul dinspre faleză, şi privesc fluxul uman care se învârteşte în jurul careurilor gazonate, împărţit în şiruri care circulă în direcţii opuse. Cuplurile se salută între ele, cu un semn care nu alterează jumătatea de zâmbet îngheţat, ci doar poziţia genelor şi a sprâncenelor, o mişcare rapidă şi automată care încreţeşte fruntea, mai degrabă o recunoaştere decât un salut, ca un cuvânt aruncat în trecere. Alberto şi Emilio fac turul parcului de două ori, îşi recunosc prietenii, pe cei familiari, intruşii care vin din Lima, din Magdalena sau din Chorrillos ca să se uite la fetele astea, care le aduc aminte de actriţele de film. L*e la posturile lor de observaţie, intruşii lansează fraze spre fluxul uman, cârlige care plutesc o clipă printre băncile ocupate de fete.

— N-au venit, a spus Emilio. Cât e ceasul?

— Şapte. Dar poate că-s pe undeva pe aici şi nu le vedem noi. Laura mi-a zis azi-dimineaţă că vin fie ce-o fi. Urma să treacă s-o ia pe Helena.

— Ţi-a dat plasă. Şi n-ar fi de mirare. Helena îşi petrece viaţa făcând mişto de tine.

— Acum nu mai e cazul, a zis Alberto. înainte, da, aşa era. Dar acum e altceva, e prietena mea.

Au mai înconjurat de câteva ori parcul, uitându-se neliniştiţi în toate părţile, fără să dea de ele. în schimb au zărit câteva perechi din cartier: Bebe şi Matilde, lâco şi Graciela, Pluto şi Molly.

— S-a întâmplat ceva, a spus Alberto. Ar fi trebuit să fie deja aici.

— Dacă vin, te duci singur la ele, a răspuns Emilio, prost dispus. Eu nu accept asemenea lucruri, sunt prea mândru.

— Poate că nu-i vina lor. Poate că-n ultimul moment nu le-au mai lăsat ai lor să iasă.

— Poveşti! Când o fată vrea să iasă, iese chiar dacă s-ar prăbuşi lumea din jurul ei.

Au continuat să se plimbe, fără să-şi vorbească, fumând. După o jumătate de oră, Pluto le-a făcut semn. „Sunt acolo, le-a zis, arătând spre un ungher. Ce mai aşteptaţi?” Alberto s-a năpustit într-acolo, lovindu-se de cupluri. Emilio 1-a urmat, murmurând printre dinţi. Desigur, nu erau singure; le înconjurase un cerc de intruşi. „Permiteţi”, a zis Alberto, iar asediatorii s-au retras/fără proteste. Câteva clipe mai târziu, Emilio şi Laura, Alberto şi Helena se învârteau şi ei, încet, ţinându-se de mână.

— Credeam că n-o să mai vii.

— N-am putut pleca mai devreme. Mama e singură şi a trebuit s-o aştept pe soră-mea, care se dusese la film. Nu pot sta prea mult, la opt trebuie să mă întorc acasă.

— Doar până la opt? Dar e aproape şapte şi jumătate.

— încă nu. E de-abia şapte şi un sfert.

— Tot aia e.

— Ce-i cu tine? Eşti prost dispus?

— Nu, dar încearcă să-mi înţelegi situaţia, Helena. E groaznic!

— Ce-i groaznic? Nu înţeleg ce vrei să spui.

— Mă refer la situaţia noastră. Nu ne vedem mai deloc. —Vezi?! Te-am prevenit că aşa o să se întâmple. De aceea nu voiam să te accept.

— Dar asta n-are nici o legătură. Dacă suntem împreună, cel mai firesc lucru e să ne mai vedem şi noi din când în când. Când nu erai prietena mea, te lăsau să ieşi ca pe toate celelalte fete. Dar acum te tin închisă în casă, mai rău ca pe o fetiţă. Sunt sigur că numai Ines e de vină.

— Să n-o vorbeşti de rău pe soră-mea, nu-mi place să se bage rumeni în treburile noastre de familie.

— Nu mă bag în treburile de familie, dar soră-ta e antipatică. Nu mă poate suferi.

— Pe tine? Nici nu ştie cum te cheamă.

— Asta s-o crezi tu! O văd mereu la Terrazas, eu o salut, dar ea nu-mi răspunde. Am surprins-o însă de mai multe ori uitându-se la mine pe furiş.

— Poate că-i place de tine.

— N-ai vrea să nu mă mai iei peste picior? Ce-i cu tine?

— Nimic.

Alberto strânge uşor mâna Helenei şi o priveşte în ochi; ea e foarte serioasă.

— încearcă să mă înţelegi, Helena. De ce eşti aşa?

— Cum sunt? răspunde ea, cu răceală.

— Nu ştiu, uneori am impresia că ţi-e jenă că eşti cu mine. Iar eu sunt tot mai îndrăgostit de tine. De aceea mă apucă desperarea când nu te văd.

— Eu te-am prevenit. Să nu mă găseşti vinovată.

— Umblu după tine de peste doi ani. Şi de fiecare dată când mă refuzai, mă gândeam: „Dar într-o bună zi tot o să se uite la mine şi-atunci n-o să-mi mai aduc aminte de momentele grele prin care trec.” Acum însă e mai rău ca înainte, când te vedeam mereu.

— Ştii ceva? Nu-mi place să-mi vorbeşti aşa!

— Cum îţi vorbesc?

— Nu-mi place să-mi spui toate astea. Trebuie să ai şi tu putină mândrie, nu? Nu mă mai implora atâta!

28 Iulie şi strada Francia, apoi pe cele mai depărtate, ca Angamos sau bulevardul Grâu, unde stă Susuki, fata contraamiralului. Unii şi-au găsit iubite în aceste cartiere străine, în care s-au şi integrat, fără a renunţa totuşi la casa strămoşească din Diego Ferre. în anumite cartiere au întâmpinat rezistenţă: batjocura şi sarcasmul bărbaţilor, dispreţul femeilor. Dar în Quinta de los Pinos, ostilitatea băieţilor se traducea prin violenţă. Când Bebe a început să-i dea târcoale Matildei, 1-au atacat într-o noapte şi au aruncat în el cu o căldare de apă. Totuşi, Bebe continuă să asedieze Quinta, fiind imitat şi de alţi băieţi din cartier, fiindcă aici locuiesc nu numai Matilde, ci şi Graciela şi Molly, care n-au iubiţi.

— Nu-s astea? a zis Emilio.

— Nu. Eşti orb? Sunt surorile Garcia.

Erau pe bulevardul Larco, la douăzeci de metri de parcul Salazar. Pe carosabil înaintează încet un şarpe, se încolăceşte în faţa esplanadei, se pierde în pata de vehicule staţionate lângă parc, ca apoi să reapară în celălalt capăt, mai mic: face sensul giratoriu şi o ia din nou pe bulevardul Larco, în direcţie opusă. Unii automobilişti au radioul deschis. Alberto şi Emilio aud muzică de dans şi un torent de glasuri tinere, râsete. Spre deosebire de orice altă zi din săptămână, azi trotuarele bulevardului Larco din jurul parcului Salazar gem de lume. Dar nimic nu le reţine atenţia: magnetul care în fiecare duminică după-amiaza îi atrage în parcul Salazar, pe miraflorirui sub douăzeci de ani îşi exercită puterea asupra lor de mai multă vreme. Nu sunt străini de această mulţime, ci parte din ea: sunt bine îmbrăcaţi, parfumaţi, cu cugetul liniştit; se simt în familie. Se uită în jur şi întâlnesc chipuri care le zâmbesc, glasuri care le vorbesc într-un limbaj care e al lor. Sunt aceleaşi chipuri pe care le-au văzut de o mie de ori la piscina clubului Terrazas, pe plaja din Miraflores, la Herradura, la clubul Regatas, la cinematograful „Ricardo Palma” sau „Leuro” ori „Monte-Carlo”, aceleaşi care îi întâmpină la petrecerile de sâmbătă. Dar Alberto şi Emilio nu cunosc numai trăsăturile, culoarea pielii, gesturile acestor tineri care se îndreaptă ca şi ei spre întâlnirea duminicală din parcul Salazar, ci sunt la curent şi cu viaţa lor, cu problemele şi ambiţiile lor; ei ştiu că Tony nu-i fericit, în ciuda maşinii sport pe care i-a dăruit-o tată-su de Crăciun, fiindcă Anita Mendizâbal, fata pe care o iubeşte, e mândră şi cochetă: tot cartierul Miraflores s-a oglindit în ochii ei verzi, străjuiţi de nişte gene lungi, mătăsoase; ştiu că Vicky şi Manolo, care tocmai au trecut pe lângă ei, ţinându-se de mână, nu sunt decât de puţină vreme împreună şi că Paquito suferă, deoarece, cu furunculele şi cocoaşa lui, e măscăriciul întregului Miraflores; ştiu că Sonia va pleca a doua zi în străinătate, probabil pentru mai mult timp, fiindcă tatăl ei a fost numit ambasador, şi că ea e supărată la gândul că-şi părăseşte şcoala, prietenii şi lecţiile de călărie. Dar, în plus, Alberto şi Emilio mai ştiu că sunt legaţi de această mulţime prin sentimente reciproce: şi pe ei îi cunosc ceilalţi, în absenţa lor, li se menţionează isprăvile sau eşecurile sentimentale, li se comentează flirturile, sunt avuţi în vedere la întocmirea listelor de invitaţi pentru petreceri. Chiar în acest moment, probabil că Vicky şi Manolo discută despre ei: „L-ai văzut pe Alberto? Helena se interesează de el, după ce 1-a refuzat de vreo cinci ori. L-a acceptat săptămână trecută, dar în curând o să-i dea iar papucii. Săracul!”

Parcul Salazar e plin de lume. Cum au trecut de zidul nu prea înalt care înconjoară patrulaterele acoperite cu gazon, dispuse în jurul unei fântâni cu bazin, în care se află peştişori roşii, şi al unui monument ocru, Alberto şi Emilio îşi schimbă expresia: gura li se întredeschide uşor, pomeţii le încremenesc, pupilele scânteiază, se agită, însoţite de un zâmbet identic cu cel care apare pe chipurile întâlnite în cale. Băieţii, grupuri-grupuri, stau nemişcaţi, sprijiniţi de zidul dinspre faleză, şi privesc fluxul uman care se învârteşte în jurul careurilor gazonate, împărţit în şiruri care circulă în direcţii opuse. Cuplurile se salută între ele, cu un semn care nu alterează jumătatea de zâmbet îngheţat, ci doar poziţia genelor şi a sprâncenelor, o mişcare rapidă şi automată care încreţeşte fruntea, mai degrabă o recunoaştere decât un salut, ca un cuvânt aruncat în trecere. Alberto şi Emilio fac turul parcului de două ori, îşi recunosc prietenii, pe cei familiari, intruşii care vin din Lima, din Magdalena sau din Chorrillos ca să se uite la fetele astea, care le aduc aminte de actriţele de film. De la posturile lor de observaţie, intruşii lansează fraze spre fluxul uman, cârlige care plutesc o clipă printre băncile ocupate de fete.

— N-au venit, a spus Emilio. Cât e ceasul?

— Şapte. Dar poate că-s pe undeva pe aici şi nu le vedem noi. Laura mi-a zis azi-dimineaţă că vin fie ce-o fi. Urma să treacă s-o ia pe Helena.

— Ţi-a dat plasă. Şi n-ar fi de mirare. Helena îşi petrece viaţa făcând mişto de tine.

— Acum nu mai e cazul, a zis Alberto. înainte, da, aşa era. Dar acum e altceva, e prietena mea.

Au mai înconjurat de câteva ori parcul, uitându-se neliniştiţi în toate părţile, fără să dea de ele. în schimb au zărit câteva perechi din cartier: Bebe şi Matilde, Tico şi Graciela, Pluto şi Molly.

— S-a întâmplat ceva, a spus Alberto. Ar fi trebuit să fie deja aici.

— Dacă vin, te duci singur la ele, a răspuns Emilio, prost dispus. Eu nu accept asemenea lucruri, sunt prea mândru.

— Poate că nu-i vina lor. Poate că-n ultimul moment nu le-au mai lăsat ai lor să iasă.

— Poveşti! Când o fată vrea să iasă, iese chiar dacă s-ar prăbuşi lumea din jurul ei.

Au continuat să se plimbe, fără să-şi vorbească, fumând. După o jumătate de oră, Pluto le-a făcut semn. „Sunt acolo, le-a zis, arătând spre un ungher. Ce mai aşteptaţi?” Alberto s-a năpustit într-acolo, lovindu-se de cupluri. Emilio 1-a urmat, murmurând printre dinţi. Desigur, nu erau singure; le înconjurase un cerc de intruşi. „Permiteţi”, a zis Alberto, iar asediatorii s-au retras/fără proteste. Câteva clipe mai târziu, Emilio şi Laura, Alberto şi Helena se învârteau şi ei, încet, ţinându-se de mână.

— Credeam că n-o să mai vii.

— N-am putut pleca mai devreme. Mama e singură şi a trebuit s-o aştept pe soră-mea, care se dusese la film. Nu pot sta prea mult, la opt trebuie să mă întorc acasă.

— Doar până la opt? Dar e aproape şapte şi jumătate.

— încă nu. E de-abia şapte şi un sfert.

— Tot aia e.

— Ce-i cu tine? Eşti prost dispus?

— Nu, dar încearcă să-mi înţelegi situaţia, Helena. E groaznic!

— Ce-i groaznic? Nu înţeleg ce vrei să spui.

— Mă refer la situaţia noastră. Nu ne vedem mai deloc.

— Vezi?! Te-am prevenit că aşa o să se întâmple. De aceea nu voiam să te accept.

— Dar asta n-are nici o legătură. Dacă suntem împreună, cel mai firesc lucru e să ne mai vedem şi noi din când în când. Când nu erai prietena mea, te lăsau să ieşi ca pe toate celelalte fete. Dar acum te tin închisă în casă, mai rău ca pe o fetiţă. Sunt sigur că numai Ines e de vină.

— Să n-o vorbeşti de rău pe soră-mea, nu-mi place să se bage nimeni în treburile noastre de familie.

— Nu mă bag în treburile de familie, dar soră-ta e antipatică. Nu mă poate suferi.

— Pe tine? Nici nu ştie cum te cheamă.

— Asta s-o crezi tu! O văd mereu la Terrazas, eu o salut, dar ea nu-mi răspunde. Am surprins-o însă de mai multe ori uitându-se la mine pe furiş.

— Poate că-i place de tine.

— N-ai vrea să nu mă mai iei peste picior? Ce-i cu tine?

— Nimic.

Alberto strânge uşor mâna Helenei şi o priveşte în ochi; ea e foarte serioasă.

— încearcă să mă înţelegi, Helena. De ce eşti aşa?

— Cum sunt? răspunde ea, cu răceală.

— Nu ştiu, uneori am impresia că ti-€ jenă că eşti cu mine. Iar eu sunt tot mai îndrăgostit de tine. De aceea mă apucă desperarea când nu te văd.

— Eu te-am prevenit. Să nu mă găseşti vinovată.

— Umblu după tine de peste doi ani. Şi de fiecare dată când mă refuzai, mă gândeam: „Dar într-o bună zi tot o să se uite la mine şi-atunci n-o să-mi mai aduc aminte de momentele grele prin care trec.” Acum însă e mai rău ca înainte, când te vedeam mereu.

— Ştii ceva? Nu-mi place să-mi vorbeşti aşa!

— Cum îţi vorbesc?

— Nu-mi place să-mi spui toate astea. Trebuie să ai şi tu putină mândrie, nu? Nu mă mai implora atâta!

— Dar nu te implor, îţi spun adevărul. Oare nu eşti tu prietena mea? De ce ţii morţiş să fiu mândru?

— N-o spun pentru mine, ci pentru tine. Nu-ţi stă bine!

— Dar eu sunt cum sunt.

— Treaba ta!

El îi strânge iar mâna şi încearcă să-i întâlnească privirea, dar de data asta ea îl evită. E mult mai serioasă şi gravă.

— Să nu ne certăm, spune Alberto. Suntem prea puţin timp împreună.

— Trebuie să vorbesc cu tine, spune ea, brusc.

— Da? Despre ce?

— M-am tot gândit.

— La ce te-ai gândit, Helena?

— La faptul că cel mai bine ar fi să rămânem doar simpli prieteni.

— Prieteni? Vrei să te certi cu mine? Pentru cele spuse adineauri? Nu fi proastă, nu le da importanţă.

— Nu, nu din pricina asta. M-am gândit dinainte. Cred că-i mai bine să fim ca înainte. Suntem foarte diferiţi unul de celălalt.

— Dar pe mine nu mă interesează asta. Eu sunt îndrăgostit de tine, oricum ai fi tu.

— Dar eu nu. M-am gândit bine, eu nu sunt îndrăgostită de tine.

— Aaa! spune Alberto. Ah, bine!

Continuă să meargă roată, înaintihd încet, au uitat că se tin de mână. Mai merg încă vreo douăzeci de metri, tăcuţi şi fără să se privească. In dreptul micului bazin, ea îşi mişcă uşor degetele, fără urmă de violenţă, sugerând parcă ceva anume, iar el înţelege şi îi dă drumul. Dar nu se opresc. Unul lângă celălalt şi tot tăcuţi, mai fac un tur prin parc, uitându-se la perechile care vin din sens opus, zâmbind cunoscuţilor. Când ajung la bulevardul Larco, se opresc şi se privesc.

— Te-ai gândit bine? spune Alberto.

— Da, răspunde ea. Cred că da.

— Bine. în cazul ăsta, nu mai avem ce discuta.

Ea dă din cap în semn că da şi zâmbeşte o secundă, apoi adoptă iarăşi o mină de circumstanţă. El îi întinde mâna. Helena i-o ia şi spune, cu o voce amabilă şi uşurată:

— Dar o să rămânem prieteni, nu?

— Desigur, răspunde el. Sigur că da.

Alberto se îndepărtează pe bulevard, prin labirintul de maşini parcate cu bara de protecţie aproape lipită de zidul parcului. Merge până în Diego Ferre şi se întoarce. Strada e pustie. O ia prin mijlocul carosabilului, mergând cu paşi mari. înainte de a ajunge pe strada Colon aude paşi grăbiţi şi un glas care îl strigă pe nume. Se întoarce. E Bebe.

— Bună, spune Alberto. Ce faci aici? Şi Matilde?

— A plecat. Trebuia să se înapoieze mai devreme. Bebe se apropie şi-1 bate pe Alberto cu palma pe umăr.

Chipul lui are o strălucire prietenească, fraternă.

— îmi pare rău pentru povestea cu Helena, îi spune. Dar cred că-i mai bine aşa. Fata asta nu se potriveşte cu tine.

— Cum ai aflat? De-abia ne-am certat.

— Eu ştiam de aseară. Toţi ştiam. Nu ţi-am spus nimic, ca să nu te amărâm.

— Bebe, nu înţeleg. Te rog, vorbeşte mai clar.

— N-o să te superi?

— Nu, dom'le, zi-mi o dată despre ce-i vorba.

— Helena e moartă după Richard.

— Richard?

— Da, ăla din Sân Isidro.

— Cine ţi-a zis asta?

— Nimeni, dar toţi ne-am dat seama. Aseară au fost împreună la Naţi.

— Vrei să zici la petrecerea dată de Naţi? Nu-i adevărat, Helena n-a fost acolo.

— Ba a fost, asta nu voiam să-ţi spunem.

— Mi-a zis că n-o să se ducă.

— De aceea ţi-am spus eu că fata asta nu ti se potriveşte.

— Ai văzut-o tu?

— Da. Toată noaptea a dansat cu Richard. Iar Ana s-a apropiat de ea şi i-a zis: te-ai şi certat cu Alberto? Iar ea i-a zis nu, dar mâine o să mă cert oricum. Să nu te necăjeşti pentru ce ţi-am spus.

— Nu! spune Alberto. Putin îmi pasă. Jur că mă săturasem de Helena.

— Bine, amice, zice Bebe şi-1 mai bate o dată pe umăr. Aşa-mi placi! Aruncă-te la altă fată, asta-i cea mai grozavă răzbunare, cea mai dulce şi care arde cel mai tare. De ce nu schimbi direcţia spre Naţi? E trăsnet. Iar acum e singură.

— Da, spune Alberto. Poate. Nu-i rea ideea.

Mai străbat împreună o parte din strada Diego Ferre, iar la uşa casei lui Alberto se despart. Bebe îl loveşte cu palma de două sau de trei ori, în semn de solidaritate. Alberto intră şi o ia pe scări, direct în camera lui. Lumina era aprinsă. Deschise uşa: tată-su, în picioare, ţinea carnetul de note în mână; mamă-sa, aşezată pe pat, avea un aer gânditor.