Michael David

Acest lucru nu este suficient pentru a arăta că un gând este şi din punct de vedere sintactic ca o propoziţie, întrucât nu arată că un gând are semnificaţie sentenţială parţial în virtutea faptului că posedă o sintaxă. Există alte căi pentru a poseda semnificaţie.

Astfel, o parte a unei hărţi poate să spună Canberra este mai aproape de Sydney decât de Melbourne; şi totuşi, „sintaxa” acelei părţi – felul în care semnificaţia ei depinde de semnificaţiile constituenţilor mai simpli – este foarte diferită de cea a unei propoziţii. Iar un steag naval, care nu are nici un fel de sintaxă, a însemnat odată pe acest vapor este febră galbenă.

2. Suntem de părere că un gând e ca o propoziţie nu doar pentru că are semnificaţia unei propoziţii, ci şi pentru că are sintaxa unei propoziţii. Un motiv pentru a crede acest lucru vine din explicaţia lui (c) de mai sus. Cum ar putea Oscar să-şi infereze convingerea din celelalte două menţionate? Cum am putea explica procesul gândirii lui Oscar, gândirea lui? Una dintre regulile care guvernează gândirea lui Oscar autorizează toate inferenţele de forma:

Toţi F-ii sunt G.

A este F.

Deci a este G.

GÂNDIRE şI SEMNIFICAţIE 141

Inferenţa lui Oscar este o instanţă a acestei forme. Deci, în explicarea gândirii lui Oscar, atribuim anumite forme convingerilor sale, forme care au structuri sintactice pe care convingerile le pot împărţi cu propoziţiile.

3. Un alt motiv pentru a atribui gândurilor o sintaxă este că gândirea, la fel ca limbajul, e sistematică. Oamenii nu învaţă să producă şi să înţeleagă propoziţiile una câte una; ei învaţă elementele de propoziţie şi reţetele pentru a pune elementele laolaltă

(1.2). Aşa cum am indicat (2.2), acest lucru pretinde ca propoziţiile să aibă structură sintactică. Remarce similare sunt valabile şi pentru gânduri. Oamenii au capacitatea să gândească indefinit de multe gânduri pe care nu le gândesc şi nici nu le vor gândi vreodată, căci ei au dobândit conceptele conţinute în gânduri şi au obţinut reţeta pentru a le pune laolaltă. Capacitatea respectivă cere ca gândurile să aibă structură sintactică.

Motivele enumerate contează în mod esenţial împotriva concepţiei că gândurile sunt simple din punct de vedere structural, precum steagul naval, dar nu atât de decisiv împotriva concepţiei că gândurile sunt ca hărţile, imaginile sau diagramele. Cu toate acestea, credem că motivele împotriva acestei concepţii sunt foarte persuasive. Poate că ea ar putea să dea seama de sistematicitatea gândurilor, dar este dificil de văzut cum ar putea explica procesul gândirii. Logica formală ne dă o idee foarte bună despre cum poate avea loc o inferenţă precum cea a lui Oscar dacă treptele ei sunt reprezentate lingvistic. Chiar de la începutul ei, ştiinţa computerelor a folosit ideea pentru a construi maşini ce procesează reprezentări lingvistice. În ultimii ani, ştiinţa computerelor a încercat să dezvolte maşini „conexioniste”, care folosesc reprezentări de un tip foarte diferit. În ciuda succesului remarcabil al acestor maşini în privinţa anumitor forme de inferenţă, procesele conexioniste par a fi departe de a surprinde ceva de tipul unei inferenţe umane.

4. Avem încă două motive în favoarea ipotezei limbajului gândirii. Mai întâi, gândurile, ca şi propoziţiile sunt abstracte. Propoziţia 'Orson cântăreşte 130 kg' nu ne spune nimic despre Orson în afara greutăţii lui (1.2). La fel e şi cu gândul că Orson cântăreşte

130 kg. Imaginile, hărţile şi diagramele sunt prea bogate şi ambigue pentru a capta conţinutul unui gând; o fotografie a lui Reagan nu este în mai mare măsură o reprezentare a convingerii că are riduri decât că e de tip caucazian sau că e surprinzător de păros pentru un om bătrân. Gândirea şi vorbirea sunt abstracte, şi anume abstracte în acelaşi fel. (Desigur, imaginile pot fi asociate cu gândurile, în special cu cele bazate pe percepţie, dar ele însele nu sunt gânduri.)

5. În fine, trebuie să explicăm conţinuturile gândirii. Luăm ca lucru stabilit faptul că gândul că Reagan este periculos, ca şi propoziţia 'Reagan este periculos', are o parte care înseamnă Reagan. Cum să explicăm contribuţia pe care o are o parte la semnificaţia întregului? Când e vorba despre propoziţii, am văzut cum se procedează. Luăm de la lingvişti informaţii despre structurile sintactice şi de la logicieni informaţii despre cum depind condiţiile de adevăr de structură (6.1). Suntem departe de a avea toate detaliile, bineînţeles, dar abordarea pare a fi promiţătoare. Dacă ipoteza limbajului gândirii este corectă, aceeaşi abordare este la fel de promiţătoare şi pentru gânduri, întrucât, în această concepţie, conţinuturile gândurilor sunt semnificaţii ale propoziţiilor mentale.

Şi, din nou, nu avem cunoştinţă despre vreo explicaţie alternativă. Să avem în vedere hărţile, de exemplu. Vedem cu claritate cum reprezintă o hartă Sydney este la nord de

Melbourne, dar ne întrebăm cum ar reprezenta relaţiile nonspaţiale; de pildă, Sydney este mai însufleţit decât Melbourne. De asemenea, nu avem idee despre cum ar putea

142 LIMBAJUL şI MINTEA reprezenta situaţii nonrelaţionale; de exemplu, Felix este un tigru şi Reagan este periculos. Şi ce putem spune despre ratele de interes înalte pot cauza un colaps bancar?

Şi cum ar putea surprinde cuantificarea, condiţionalele contrafactuale şi alte gânduri complexe?

Conchidem că ipoteza limbajului gândirii este corectă: gândirea se află într-un limbaj.

7.3. Limbajul gândirii: public sau „Mentalese”?

Se ridică întrebarea: în ce limbaj se gândeşte? Pare limpede ideea că limbajul gândirii unei persoane este similar în diferite feluri cu limbajul public în care îşi exprimă gândirea. În lumina acestui fapt, este tentant să presupunem că cele două limbaje sunt aceleaşi. Potrivit „ipotezei limbajului public al gândirii”, limbajul gândirii persoanei este limbajul vorbirii ei. Aceasta este linia pe care am adoptat-o în prima ediţie. Oipoteză alternativă este aceea că gândirea unei persoane se face într-un limbaj mental special, „Mentalese”. Astfel, dacă persoana vorbeşte engleză, atunci ipoteza Mentalese este că ea vorbeşte traducând din Mentalese în engleză şi că înţelege engleză făcând invers. Este bine cunoscută apărarea pe care a luat-o Jerry Fodor unei versiuni extreme a ipotezei Mentalese, potrivit căreia Mentalese este atât universal, cât şi în mare măsură înnăscut. Suntem în continuare foarte sceptici cu privire la această versiune a ipotezei şi vom discuta versiunea moderată: este limbajul gândirii un limbaj public (pentru cei care vorbesc unul) sau o variantă de Mentalese?

Să remarcăm că întrebarea e distinctă de – şi o continuă pe – cea discutată în ultima secţiune. Să conchidem că gândim într-un limbaj e altceva decât să conchidem că gândim într-un anume limbaj, şi nu în altul.

O obiecţie la adresa ipotezei limbajului public al gândirii poate fi imediat respinsă.

Când este examinat creierul viu al unui vorbitor de engleză, nu găsim nici o tablă cerebrală pe care să fie scrise propoziţii în englezeşte. Nimic din interiorul capului nu arată ca o propoziţie. Este o obiecţie confuză. Cum arată de fapt o propoziţie?

Propoziţiile, spre deosebire de imagini, sunt independente de mediu (1.2). În vreme ce relaţiile dintre imagine şi imaginat sunt – într-un sens vag – naturale ori intrinsece, relaţiile dintre nume şi numit sunt arbitrare. Lăsând la o parte chestiunile practice, orice ar putea fi folosit pentru a se referi la orice. Într-adevăr, suntem familiarizaţi cu o gamă de tipuri fizice foarte diferite, folosite pentru unul şi acelaşi tip semantic (4.2); o propoziţie poate fi realizată fizic ca o secvenţă de vibraţii acustice, ca gesturi într-un limbaj al semnelor, ca note pe o hârtie, ca o secvenţă de steaguri, ca pulsuri electrice de diferite tipuri ş.a.m.d. Deci nu este nimic incoerent în ideea că propoziţiile ar putea fi realizate, de asemenea, într-un mediu neuronal.

Se acceptă în general că ipoteza trebuie, cel puţin, să fie limitată: nu întreaga gândire poate fi într-un limbaj public. Animalele superioare şi copiii la vârste prelingvistice gândesc, dar sigur nu într-un limbaj public. Iar o parte a gândirii adultului nu are loc nici ea, în mod sigur, într-un astfel de limbaj: să luăm în considerare gândirea despre muzică sau şah, de pildă. Deci teza trebuie să arate că cea mai mare parte a gândirii umane mature constă în a avea atitudini de convingere, dorinţă, speranţă etc., faţă de propoziţiile mentale dintr-un limbaj public.

GÂNDIRE şI SEMNIFICAţIE 143

Ipoteza e atrăgătoare din punct de vedere intuitiv, deoarece capacităţile noastre cognitive par a fi strâns legate de capacităţile lingvistice. Dezvoltarea generală a celor două capacităţi merge mână în mână. Mai departe, este foarte plauzibil să presupunem că abilitatea noastră de a gândi anumite gânduri depinde de limbaj. Am putea avea convingeri despre avioane ori dorinţe despre bombele nucleare înainte de a avea cuvintele corespunză toare? (Revenim asupra chestiunii dependenţei gândirii de limbaj în capitolul 10.)

Ipoteza are şi un anumit sprijin introspectiv. Vorbirea pare deseori a fi gândire cu voce tare; gândirea pare deseori a fi vorbire cu sine însuşi. Mai mult, să luăm în considerare obstacolul familiar pe care o persoană trebuie să-l înlăture în învăţarea unei limbi străine: a învăţa să „gândească în limba respectivă”. Până când reuşeşte să spargă zidul, persoana foloseşte limba străină prin traduceri în şi din limba maternă. Sau cel puţin aşa pare la introspecţie.

Consideraţiile acestea sunt departe de a fi decisive ca suport al ipotezei limbajului public al gândirii, deoarece alternativa Mentalese poate fi capabilă să le explice. Poate că dezvoltarea simultană a limbajului şi a gândirii ar putea fi descrisă prin luarea unei cauze externe ca fiind răspunzătoare de ambele dezvoltări. Şi pare de-a dreptul simplu pentru ipoteza Mentalese să dea seamă de dovezile introspective cu privire la gândirea într-un limbaj. Se poate pretinde că, înainte de a „sparge zidul”, traducerea pe care persoana o face din Mentalese în limba străină are doi paşi: ea traduce mai întâi în limba ei maternă şi apoi din limba maternă în cea străină. În vreme ce traducerea în limba străină cere efort conştient, traducerea în limba maternă este dobândită prin practică şi neconştientă.

De aici impresia iniţială a persoanei că traduce limba străină, şi nu limba ei maternă. Ea răzbate prin obstacolul lingvistic atunci când cei doi paşi fuzionează într-unul singur, neconştient. De aici impresia ei că gândeşte în limba străină.

Mai mult decât atât, există dovezi introspective şi experimentale care par să fie împotriva ipotezei publice. Deseori părem a avea un gând, însă avem greutăţi în a-l exprima: „cuvintele îmi stau pe vârful limbii”. Dar, dacă gândul ar fi în chiar cuvintele care îl exprimă, de ce am avea greutăţi? Fenomenul sugerează mai degrabă că ne luptăm să traducem gândul din Mentalese în engleză. Dar poate că nu. Poate că ne luptăm să formăm gândul, un gând care, o dată format, este în engleză şi este uşor de exprimat.

Experimentele arată că, atunci când citim un pasaj, tindem să reţinem mai degrabă „mesajul” decât cuvintele. Astfel, să luăm un enunţ ce nu a apărut în pasajul pe care l-am citit. Întrebaţi dacă enunţul a apărut în pasaj, e probabil să spunem că da în caz că are o semnificaţie apropiată de cel din text. Aceasta sugerează că am înmagazinat o reprezentare în Mentalese şi că nu ne amintim care dintre numeroasele ei traduceri în engleză a apărut în pasaj. Însă, din nou, se poate să nu se întâmple aşa. E posibil să fi stocat o reprezentare în engleză, însă, dată fiind întâietatea interesului nostru faţă de mesaj, şi nu faţă de forma particulară a cuvintelor în care este prezentat, nu vom fi preocupaţi de stocarea în forma în care ne-a fost prezentat: alegem forma cea mai „naturală” pentru noi, cea mai potrivită pentru recuperarea mesajului. Când suntem întrebaţi, nu ţinem minte dacă în pasaj a apărut enunţul dat ori un echivalent al lui.

Se obişnuieşte să se obiecteze la adresa ipotezei limbajului public, indicându-se că limbajele publice sunt adesea neexplicite, pe când limbajul gândirii nu poate fi astfel. Opropoziţie publică „arată ca”:

(1) John a lovit băiatul.

144 LIMBAJUL şI MINTEA dar propoziţia mentală trebuie „să arate mai curând ca”

(2) şSşGNşN

Johnţţ şGVşVa lovitţ şGNşNbăiatţ şDET

— Ulţţţţ.

Diferenţa este subliniată de faptul că limbajele publice sunt ambigue, în vreme ce limbajul gândirii nu poate fi ambiguu. Astfel, propoziţia 'Vizita rudelor poate fi plictisitoare' e de o ambiguitate notorie. Dimpotrivă, ori de câte ori o persoană are un gând exprimat de această propoziţie, gândul nu poate fi ambiguu dacă gândirea persoanei este de a proceda într-o manieră raţională: procesorul central poate opera numai asupra unei propoziţii mentale ce explicitează dacă înseamnă că vizitarea rudelor poate fi plictisitoare sau dacă rudele care vizitează pot fi plictisitoare.

Obiecţia este confuză în privinţa ambiguităţii şi a semnificaţiei explicitării. Ambiguitatea este o proprietate a reprezentării tipurilor. Un anumit tip într-un mediu fizic – de exemplu, un tip sonor – este ambiguu dacă unii dintre reprezentanţii săi au o semnificaţie, iar alţii au altă semnificaţie (4.2). Obiecţia indică, pe bună dreptate, că gândul exprimat într-o anumită ocazie – un reprezentant ştokenţ mental – nu este ambiguu. Dar atunci nu este nici enunţul care îl exprimă: orice reprezentant al enunţului 'Vizita rudelor poate fi plictisitoare' va avea o semnificaţie sau alta (lăsând la o parte confuziile şi jocurile deliberate de cuvinte). Ambiguitatea nu e în mai mare măsură o proprietate a reprezentanţ ilor de enunţuri decât a reprezentanţilor mentali. Cum stau lucrurile cu explicitarea?

Obiecţia indică în mod corect o diferenţă: în vreme ce reprezentantul de enunţ are unele proprietăţi sintactice neexplicite, toate proprietăţile sintactice ale reprezentantului

Mentalese subiacent trebuie să fie explicite. Acest lucru dezvăluie diferenţe în forma fizică brută a reprezentanţilor, dar el singur nu arată că ele diferă în proprietăţile sintactice; reprezentanţii scrişi 'Mâncarea şi vinul cu preţurile mici pot fi interesante' şi ' (Mâncarea şi vinul cu) preţurile mici pot fi interesante' diferă ca formă, dar pot fi identici din punct de vedere sintactic; la fel pentru (1) şi (2). Dacă un reprezentant are sau nu o proprietate sintactică este un lucru; dacă forma lui face sau nu ca proprietatea să fie explicită este altceva. Gândurile diferă de enunţuri prin faptul că trebuie să fie explicite sintactic, şi nu prin faptul că trebuie să fie diferite sintactic.

Poate cea mai puternică influenţă împotriva ipotezei publice provine din concepţiile lui Noam Chomsky. El a promovat o abordare puternic cognitivistă a competenţei lingvistice. Chomsky crede că utilizarea limbajului uman este guvernată de reguli într-un sens foarte puternic. Comportamentul lingvistic este controlat de reguli explicit reprezentate în mintea vorbitorului, reguli de care vorbitorul e conştient. Cunoaşterea regulilor îi spune vorbitorului care dintre şirurile de cuvinte sunt propoziţii şi ce semnifică propoziţiile. În sfârşit, multe dintre regulile care guvernează comportamentul lingvistic sunt înnăscute. Suntem născuţi pre-programaţi cu informaţii despre genurile de reguli pe care va trebui să le învăţăm în dobândirea limbajului. Avem o cunoaştere înnăscută a unei „gramatici universale”.

Acum, dacă un vorbitor înţelege engleza în virtutea cunoaşterii regulilor ei de utilizare, regulile nu pot fi în engleză. Dacă nu ştim deja japoneza, un dicţionar japonez-japonez nu ne va fi de folos. În mod similar, dacă nu înţelegem deja engleza, un sistem de reguli în engleză care ne spune cum să construim propoziţii şi ce înseamnă ele nu ne va fi de folos. Decurge de aici că vorbitorul trebuie să-şi reprezinte acele reguli într-un limbaj al gândirii altul decât engleza; şi, de bună seamă, nu poate fi vorba de

GÂNDIRE şI SEMNIFICAţIE 145 vreun alt limbaj public. Trebuie să fie Mentalese. Cât de bogat trebuie să fie limbajul

Mentalese? Jerry Fodor a apelat la teoria învăţării pentru a argumenta că Mentalese trebuie să fie cel puţin tot atât de bogat ca oricare alt limbaj public explicit ale cărui reguli le reprezintă (1975). El merge mai departe, în felul său inimitabil: Mentalese este în întregime înnăscut.

Ipoteza limbajului public concede un anumit loc pentru Mentalese, dar locul este mult mai limitat decât acesta. Ea consideră Mentalese un sistem sărăcit de reprezentări al animalelor superioare şi al copiilor de vârstă prelingvistică, precum şi un supliment la reprezentările publice ale omului adult. Concepţia bogată de mai sus despre Mentalese decurge din asumpţia potrivit căreia competenţa de ordin lingvistic constă în cunoaştere, o asumpţie împotriva căreia vom argumenta în capitolul următor (8.4-8.7), şi din asumpţii cu privire la natura învăţării. Mai departe, deşi vom găsi unele merite ale ideii că sintaxa limbajului gândirii este parţial înnăscută, discuţia anterioară (capitolele 4 şi 5) ridică deja îndoieli asupra ideii că vocabularul este înnăscut. În continuare vom sprijini aceste îndoieli.

Până acum nu am găsit nimic hotărâtor, de un fel sau altul, care să ne spună dacă limbajul gândirii este public sau Mentalese. Însă ne îndoim că ar fi o chestiune teoretică interesantă. Ce anume s-ar cere pentru ca o propoziţie mentală să fie o propoziţie în engleză? Desigur, trebuie să constea în cuvinte englezeşti şi să aibă o structură a limbii engleze. Dar ce înseamnă a consta în cuvinte englezeşti? Ce anume ar face ca un cuvânt mental să fie în limba engleză? Ne îndoim că există vreun răspuns interesant din punct de vedere teoretic. Ca urmare, propunem să lăsăm la o parte disputa limbaj public versus

Mentalese. Vom trata limbajul gândirii ca şi cum ar fi un Mentalese distinct şi ne vom concentra asupra unei probleme teoretice ce pare mai productivă din punct de vedere teoretic: cât de strânsă este legătura dintre limbajul Mentalese al unei persoane şi limbajul ei public?

Există aici un argument puternic pentru a crede că sintaxa limbajului mental al unui vorbitor de limbă engleză nu poate fi foarte diferită de cea a englezei. (1) Procesul de traducere prin care engleza este produsă şi înţeleasă trebuie să prezerve, într-un anume sens, semnificaţiile: când un gând e exprimat de un enunţ, enunţul trebuie să semnifice acelaşi lucru ca şi propoziţia Mentalese implicată în gând; când un enunţ este înţeles, el trebuie atribuit unei propoziţii Mentalese care înseamnă acelaşi lucru. (2) Semnificaţia unei propoziţii este în funcţie de sintaxa ei. Astfel, sintaxa propoziţiei Mentalese trebuie să fie suficient de apropiată de cea a expresiei în engleză pentru a le face să aibă aceeaşi semnificaţie.

Desigur, în lipsa unei explicaţii a sensului în care un gând trebuie să se potrivească din punct de vedere al semnificaţiei cu expresia lui, concluzia lasă loc unei diferenţe sintactice suficient de mari între cei doi reprezentanţi. În fond, există un sens în care o propoziţie în engleză la diateza activă semnifică acelaşi lucru ca şi la diateza pasivă, în ciuda diferenţelor sintactice. Şi există un sens în care o propoziţie în engleză înseamnă acelaşi lucru în traducerea ei japoneză, în ciuda diferenţelor sintactice.

Fodor a dat un alt motiv pentru a crede că sintaxa Mentalesei unei persoane este similară celei a limbajului ei: trebuie să dăm seama de viteza mare de procesare a limbajului: „cu cât este mai mare similaritatea structurală între ceea ce este enunţat şi reprezentarea sa internă, cu atât mai puţin va trebui persoana care înţelege să proceseze enunţul” (1975, p. 152). Şi, cu cât este mai puţin de procesat, cu atât mai puţin timp de

146 LIMBAJUL şI MINTEA procesare se cere. Putem explica procesul rapid de trecere de la o propoziţie în engleză la propoziţia mentală care o interpretează presupunând că sunt la fel din punct de vedere sintactic.

În lumina acestei discuţii, este potrivit să revenim la problema noastră anterioară, cu privire la identificarea sarcinii semantice (1.2). Sarcina este de a explica „semnificaţiile”, pe care le-am caracterizat ca proprietăţi ale enunţurilor ce le fac capabile să joace roluri în explicarea comportamentului şi să ne informeze cu privire la lume. Dar atunci prin ce diferă enunţurile de semnalele păsărilor şi de dansul albinelor, care joacă roluri similare şi care, ca urmare, ar putea fi socotite ca având „semnificaţii”? Şi mai important, ce anume ar tranşa controversa asupra faptului dacă Alex, un papagal african gri, şi mai multe primate nonumane au învăţat cu succes limba engleză? Cum ar putea „enunţurile” lor să nu reuşească a fi în limba engleză? Credem că în următoarele ar sta cheia răspunsului. Pentru ca enunţurile să fie în engleză, ele trebuie să fie expresii ale unor gânduri având structura sintactică bogată a gândurilor noastre. Tocmai pentru că este expresia unor astfel de gânduri, are engleza proprietăţile remarcabile pe care le-am notat

(1.2). Tocmai pentru că nu exprimă astfel de gânduri (presupunem noi), limbajul lui

Alex nu este engleză. Controversa cu privire la primate caută să stabilească dacă „enunţurile” lor provin din ceva precum gândurile noastre.

Vom găsi sprijin în continuare pentru o relaţie strânsă între sintaxele publică şi mentală în explicarea lor. În mod similar, explicarea semnificaţiilor cuvintelor mentale şi publice va indica o relaţie strânsă între aceste cuvinte (7.5). Dar, mai întâi, trebuie să ne ocupăm de concepţia lui Paul Grice asupra semnificaţiei.

7.4. Paul Grice şi teoria semnificaţiei

La începutul capitolului 2, am menţionat caracterul vag şi ambiguu al termenului 'semnificaţie'. Grice porneşte prin a conştientiza acest lucru. El distinge între mai multe specii de semnificaţie. Mai întâi se ocupă de ceea ce numeşte „semnificaţie naturală”. În 'respiraţia urât mirositoare înseamnă carie dentară', 'ânseamnă' este aproximativ sinonim cu 'este un semn de încredere şreliableţ pentru', identificând o specie de semnificaţie pe care Grice (scriind înainte despre dezvoltarea teoriei indicatorilor; 7.7) a socotit-o a nu fi semantică. Grice continuă prin a identifica două specii importante de „semnificaţie nenaturală” (sau „semnificaţie

NN

„) ce sunt semantice: pe de o parte, există semnificaţia standard, literală sau convenţională a unui semn; pe de altă parte, există ceea ce vorbitorul vrea să spună prin semn într-o ocazie dată.

Majoritatea semnificaţiilor convenţionale şconventional meaningţ şi a celor ale vorbitorului şspeaker meaningţ coincid, însă uneori nu se întâmplă aşa. Astfel, în The

Old Dick, protagonistul descrie un gangster 'atât de primitiv încât şi-ar putea regenera membrele lipsă'. Semnificaţia literală sau convenţională a enunţului este, desigur, falsitatea; nici celui mai tenebros animal nu pot să-i crească braţe sau picioare noi. Dar ceea ce vorbitorul vrea să spună aici este adevărat, căci are în vedere că ticălosul este din cale-afară de prost.

Metafore ca aceasta cu privire la gangster sprijină distincţia dintre semnificaţia vorbitorului şi semnificaţia convenţională. În oricare asemenea întrebuinţare nonliterală a limbajului, vorbitorul vrea să spună ceva diferit de – şi, până la un punct, independent

GÂNDIRE şI SEMNIFICAţIE 147 de – semnificaţia convenţională a cuvintelor. Semnificaţia vorbitorului este derivată din semnificaţia convenţională, dar o transcende.

Sprijin suplimentar pentru distincţie poate fi găsit în situaţiile în care există semnificaţ ie a vorbitorului fără semnificaţie convenţională. Să luăm în considerare dezvoltarea originală a limbajului. E de presupus că ea fost alimentată din plin cu exemple de cuvinte şi gesturi folosite cu intenţie comunicativă – cu semnificaţia vorbitorului – înainte de a exista un sistem stabilit de convenţii pentru folosirea lor. Efortul comunicativ încununat cel puţin parţial de succes trebuie să fi fost o precondiţie a dezvoltării convenţiilor lingvistice. Convenţiile provin din regularităţile la nivelul semnificaţiilor vorbitorului.