Michael David

Systematicity” este o critică interesantă la adresa argumentului bazat pe sistematicitate.

Loar, 1983, „Must Beliefs be Sentences?”, Churchland şi Churchland, 1983, „Stalking the Wild Epistemic Engine”, retipărit în Lycan, 1990, articolul lui Dennett „The

Language of Thought Reconsidered”, în Dennett, 1987, The Intentional Stance, Braddon-

— Mitchell şi Fitzpatrick, 1990, „Explanation and the Language of Thought” şi Lewis,

1994, „Reduction of Mind” sunt sceptice cu privire la ipoteza limbajului gândirii. *La fel este şi Andy Clark, care oferă unele speculaţii docte despre cum ar putea fi dezvoltate modele alternative conexioniste: Associative Engines (1993) şi Being There (1997).

În privinţa conexionismului, vezi Fodor şi Pylyshyn, 1988, „Connectionism and

Cognitive Architecture: A Critical Analysis„; Smolensky, 1988a, „Putting Together

Connectionism – Again„, Fodor şi McLaughlin, 1991, „Connectionism and the Problem of Systematicity”.*

Harman crede că limbajul gândirii este, în cea mai mare parte, limbajul public al celui care gândeşte. Fodor argumentează împotriva acestei concepţii. Pinker, 1994, The Language Instinct, pp. 78-82, are un argument împotriva ipotezei publice de felul celei pe care o criticăm. Kaye, 1995, „The Languages of Thought” susţine că unele dintre gândurile noastre sunt în limba pe care o vorbim.

Block, 1981, Readings în Philosophy of Psychology, vol. 2, partea I, „Mental

Representation” şi Stich şi Warfield, 1994, Mental Representation sunt colecţii utile de texte.

*Pentru critici puternice la adresa concepţiei că gândurile ar putea fi imagini, vezi

Pylyshyn, 1973, „What the Mind's Eye Tells the Mind's Brain” şi Fodor, 1975, capitolul 4. Vezi, de asemenea, Block, 1981, partea a II-a, „Imagery”, şi Lycan 1990, secţiunea 19, „The Image Issue”.*

Grice şi-a prezentat teoria mai întâi în „Meaning” (1957). Acest articol, împreună cu numeroase dezvoltări ulterioare, se află în a sa Studies în the Way of Words (1989).

GÂNDIRE şI SEMNIFICAţIE 161

De asemenea, poate fi găsit în Martinich, 1996 şi în Geirsson şi Losonsky, 1996. Pentru o relatare scurtă şi accesibilă a ideilor lui Grice, vezi Armstrong, 1971, „Meaning and

Communication”. Pentru dezvoltări mai amănunţite, vezi Bennett, 1976, Linguistic

Behavior *şi Schiffer, 1972, Meaning*. Neale, 1992, „Paul Grice and the Philosophy of Language” este o utilă trecere în revistă a operei lui Grice.

Pentru o concepţie interesantă diferită de a lui Grice, vezi Searle, 1983a, Intentionality, capitolul 6. Davidson, 1985, „A Nice Derangement of Epitaphs”, retipărit în Martinich,

1996, constituie o dezbatere simpatică a semnificaţiei literale. Pentru discuţii asupra metaforei, vezi Davis, 1991, partea a VII-a, şi Martinich, 1996, partea a IV-a.

Fenomenul elipsei demonstrează, de asemenea, diferenţa dintre semnificaţia vorbitorului şi cea literală: noi vrem să spunem mai mult decât spunem. În această chestiune, vezi Bach, 1987, Thought and Reference.

Orice tentativă de a explica semnificaţia convenţională trebuie să ţină cont de faimoasa lucrare a lui David Lewis, Convention: A Philosophical Study (1969). Vezi, de asemenea, eseul care o continuă, „Languages and Language” (1975), în Gunderson, 1975, retipărit în Lewis, 1983, Martinich, 1996 şi Geirsson şi Losonsky, 1996. („Languages, Language, and Grammar”, în Harman, 1974, este construită din scurte extrase din ambele lucrări ale lui Lewis.)

*Teoriile cauzale ale gândirii despre un obiect, precum cea din text, sunt respinse într-o carte interesantă, dar dificilă, Evans, 1982, The Varieties of Reference. El apără „Principiul lui Russell”, potrivit căruia gândirea despre un obiect cere cunoştinţe discriminatorii despre acel obiect. Concepţia este criticată în Devitt, 1985.*

Felul în care explicăm originile limbajului nu este, bineînţeles, decât o schiţă. Pentru ipoteze încă speculative, dar mai detaliate şi documentate din punct de vedere empiric, vezi Corballis, 1991, The Lopsided Ape; Noble şi Davidson, 1996, Human Evolution, Language and Mind.

Stampe, 1979, „Toward a Causal Theory of Linguistic Representation” a fost prima propunere a semanticii indicatorilor. Dretske, 1981, Knowledge and the Flow of Information este dezvoltarea clasică a concepţiei. Dretske, 1986, „Misrepresentation” şi 1988, Explaining Behavior (capitolul 3 este reeditat în Geirsson şi Losonsky, 1996) sunt modificări şi dezvoltări ale semanticii indicatorilor. Godfrey-Smith, 1989, „Misinformation” şi 1992, „Indication and Adaptation” sunt texte critice la adresa teoriilor indicării. La fel este şi Millikan, 1990, „Seismograph Readings for Explaining Behavior”. McLaughlin,

1991, Dretske and His Critics conţine unele dezbateri utile.

Fodor a propus o viziune teleologică în „Psychosemantics or: Where Do Truth

Conditions Come From?” (1990b), dar a respins cu fermitate întregul demers înainte ca articolul să fie publicat în Lycan, 1990. Respingerea sa poate fi găsită în lucrarea din

1987, precum şi în A Theory of Content and Other Essays (1990a), împreună cu propunerea versiunii sale de „reliabilism”, teoria dependenţei asimetrice. Loewer şi Rey,

1991, Meaning în Mind: Fodor and His Critics are o introducere utilă; include, de asemenea, lucrarea lui Millikan, „Speaking Up for Darwin”, un răspuns la respingerea lui Fodor, precum şi următoarele articole critice la adresa teoriei lui Fodor: Antony şi

162 LIMBAJUL şI MINTEA

Levine, „The Nomic and the Robust; Baker, „Has Content Been Naturalized?„, Boghossian, „Naturalizing Content„. De asemenea, include şi acele „Replies” şRepliciţ ale lui Fodor.

Millikan, 1984, Language, Thought, and Other Biological Categories este cea mai detaliată semantică teleologică, însă şi foarte dificilă. Cea mai accesibilă introducere la ideile ei este „Biosemantics”, în White Queen Psychology (1983). Distincţia critică dintre funcţiile mecanismelor generale şi stările pe care le produc este prezentă în lucrarea ei „In Defense of Proper Functions”, din aceeaşi colecţie. Neander, 1995, „Misrepresenting and Malfunctioning” este o prezentare clară a concepţiei teleologice.

Susţinere suplimentară pentru teleosemantică poate fi găsită în Papineau, 1984, „Representation and Explanation” şi 1987, Reality and Representation. Godfrey-Smith, 1991, „Signal, Detection, Action” este o încercare sofisticată de a gândi prin intermediul ideilor teleosemantice pentru reprezentările primitive. Pietroski, 1992, „Intentionality and Teleological Error” este o critică simpatică a abordării teleosemantice. Akins, 1996, „Of Sensory Systems and the 'Aboutness' of Mental States” argumentează atât împotriva teoriilor indicării, cât şi a celor teleologice.

Stich şi Warfield, 1994 are secţiuni utile despre toate aceste teorii privind chestiunea naturalizării conţinutului. Sterelny, 1990, The Representational Theory of Mind, capitolul 6, discută teoriile, încheind cu concepţia teleologică a percepţiei menţionată în text*.

COMPETENţA LINGVISTICă 163

COMPETENţA LINGVISTICă

8.1. Introducere

În capitolul anterior am legat limbajul de convingeri, dorinţe şi alte gânduri. O altă stare mentală relevantă pentru limbaj este competenţa lingvistică. E starea care îi dă vorbitorului nativ capacitatea de a-şi folosi limbajul cu succes. Descrierea şi explicarea competenţei lingvistice este una dintre principalele sarcini ale filosofiei limbajului. Noi am început deja să procedăm ca atare. Am vorbit adesea în mod sceptic la adresa asumpţiei carteziene că a fi competent implică a avea „acces privilegiat” la semnificaţii

(de exemplu, în 5.6). Am discutat teoriile descriptive ale competenţei în privinţa numelor

— 4.2) şi a termenilor pentru genuri naturale (5.2). Acest capitol va spune mult mai multe despre competenţă.

Am văzut că semnificaţia propoziţională este complexă, fiind, în parte, o chestiune de semnificaţie a cuvintelor şi, în parte, o chestiune de structură sintactică. Competenţa într-un limbaj este la fel de complexă, fiind, parţial, o problemă de capacitate de a produce şi a înţelege cuvintele limbajului – competenţă lexicală – şi, parţial, o problemă de capacitate de a combina cuvintele în propoziţii ale limbajului – competenţă sintactică.

Discuţiile noastre anterioare despre competenţă au fost, toate, în legătură cu cea lexicală.

În secţiunea de faţă, vom dezbate, în cea mai mare măsură – deşi nu în întregime – cu privire la competenţa sintactică. Ne vom concentra asupra gramaticii generative, mişcare din lingvistică inaugurată de Chomsky, aşa cum am făcut şi în discutarea structurii sintactice

(capitolul 6). Ne propunem două scopuri. Mai întâi, vrem să arătăm că teoria competenţei sintactice, dezvoltată de Chomsky însuşi, şi alte câteva idei filosofice contemporane despre competenţa lingvistică, întru câtva similare, sunt atât neclare, cât şi neplauzibile.

În al doilea rând, vrem să conturăm cel puţin bazele unei concepţii alternative.

Începem prin a enumera o serie de caracteristici confuze ale discuţiilor contemporane din jurul competenţei.

1) Gramatica generativă nu este oferită în primul rând ca teorie a proprietăţilor sintactice ale simbolurilor lingvistice, ci ca teorie a competenţei, o proprietate a oamenilor.

(Am remarcat aceasta în 6.1.) De fapt, lingviştii pun cele două feluri de teorii laolaltă.

La fel, mulţi filosofi iau teoria semnificaţiei simbolurilor împreună cu o teorie a competenţei lingvistice depline. Amestecarea simbolurilor cu competenţa este prima şi, probabil, cea mai importantă problemă a concepţiilor actuale asupra competenţei (8.2).

2) Lingviştii generativişti încearcă să construiască gramatici pentru limbajele care îi interesează. După cum vom vedea, ei consideră că aceste gramatici lucrează cu normă

164 LIMBAJUL şI MINTEA dublă. Ele dau o descriere a structurii propoziţiilor într-un limbaj şi, în acelaşi timp, o descriere a stării cognitive care îi face pe vorbitori capabili să producă şi să înţeleagă (să analizeze) propoziţii. Cu alte cuvinte, lingviştii generativişti sunt de părere că regulile sintactice (sau principiile) descrise de gramatică sunt „internalizate” de vorbitorul nativ, fiind astfel „psihologic reale”. Dar de ce să presupunem aşa ceva? De ce să presupunem că, în definitiv, gramatica dă explicaţii pentru competenţă (8.8)?

3) Cea mai comună expresie a concepţiilor lingviştilor sugerează că regulile sintactice sunt psihologic reale într-un mod special: ele sunt reprezentate de către vorbitor.

Lingviştii identifică această competenţă cu cunoaşterea acelor reguli: fiecare adevăr despre limba engleză, câştigat cu trudă de lingvist, este considerat a fi deja „cunoscut tacit” de vorbitorii de engleză. Regulile sunt psihologic reale prin aceea că gramatica însăşi – teoria acelor reguli – este reală din punct de vedere psihologic. Similar, mulţi filosofi susţin că teoria semnificaţiei pentru un limbaj este „cunoscută tacit” de vorbitorii limbajului. Dar de ce să presupunem că vorbitorii ştiu mai mult despre limba lor decât puţinul pe care l-au învăţat la şcoală (8.4-8.7)?

4) Mai departe, unele reguli sintactice – cele descrise de „gramatica universală”, pretinse a fi comune tuturor limbajelor naturale – sunt socotite a fi înnăscut cunoscute.

În psihologie, teoriile care evidenţiază rolul cunoaşterii înnăscute sau al structurii înnăscute în explicarea capacităţilor noastre sunt cunoscute ca teorii „nativiste”. Concepţia chomskyană asupra competenţei lingvistice este o paradigmă a vederilor nativiste, însă care sunt dovezile în sprijinul nativismului (8.10)?

5) Lingviştii, ca majoritatea filosofilor limbajului, subscriu la asumpţia carteziană.

Ei cred că vorbitorul competent are „acces privilegiat” la fapte care privesc sintaxa, fapte pe care le exprimă în judecăţi intuitive. Într-adevăr, ei cred că aceste judecăţi sunt derivate printr-un fel de proces inferenţial din reprezentarea de către vorbitor a regulilor sintactice. Este acest cartezianism adecvat (8.6)?

Ca rezultat al unor astfel de încurcături, controversa a dărâmat fundamentele gramaticii generative. Controversa a dus la o literatură considerabilă, dar o mică parte din ea s-a centrat pe dificultatea cu care vom începe: eşecul de a distinge limpede între competenţa vorbitorilor şi simbolurile în care sunt ei competenţi.

8.2. Amestecul simbolurilor cu competenţa

În capitolul 6 am făcut unele remarce introductive despre structura propoziţiilor, dintre care unele derivate din teoria lui Chomsky. Am văzut o gramatică generativă ca oferind o descriere sintactică a tuturor propoziţiilor posibile ale unui limbaj. Chomsky este de acord cu această idee. Astfel, în paginile de început din Syntactic Structures, lucrarea cu care a început gramatica generativă, găsim: ţelul fundamental în analiza lingvistică a unui limbaj L este de a separa secvenţele gramaticale, care sunt propoziţii în L, de secvenţele negramaticale, care nu sunt propoziţii în L, şi de a studia structura secvenţelor gramaticale (1957, p. 13).

Preocuparea este faţă de propoziţii, un produs uman.

COMPETENţA LINGVISTICă 165

Totuşi, adesea în aceeaşi răsuflare, Chosmky spune ceva foarte diferit: preocuparea vizează competenţa lingvistică, o caracteristică a minţii umane. Astfel, într-o altă operă clasică, Aspects of the Theory of Syntax, după câteva observaţii precum cea de mai sus, Chomsky spune:

Problema pentru lingvist. Este de a determina. Sistemul fundamental de reguli stăpânit de vorbitorul-ascultător. Deci, într-un sens tehnic, teoria lingvistică este mentalistă, deoarece este interesată de descoperirea unei realităţi mentale aflate la baza comportamentului real

(1965, p. 4).

Există foarte multe asemenea afirmaţii în lucrările lingviştilor generativişti. Pentru ei, o gramatică nu este doar o descriere a structurii propoziţiilor; ea constituie, chiar în mai mare măsură, o relatare a competenţei lingvistice a vorbitorului: este o descriere a realităţii mentale care stă la baza comportamentului lingvistic. O gramatică este parte a psihologiei.

Punerea laolaltă a unei teorii a simbolurilor cu o teorie a competenţei nu a început de la Chomsky. Se pare, într-adevăr, că are o istorie lungă (vezi, de exemplu, Saussure,

1966, pp. 77, 90). Nu e surprinzător, aşadar, că amestecul poate fi găsit, de asemenea, în teoriile semnificaţiei inspirate parţial de Chomsky (vezi, de exemplu, Larson şi

Seagal, 1995; inspiraţia vine şi de la Donald Davidson). Acelaşi amestec poate fi găsit, independent de teoriile lingviştilor, la filosofi; astfel, Michael Dummett emite sloganul „o teorie a semnificaţiei este o teorie a înţelegerii” (1975, p. 99). Totuşi, confuzia este năucitoare. Ca să arătăm acest lucru, vom începe cu o explicaţie suplimentară a distincţiei dintre cele două tipuri de teorii.

Pentru a ajunge mai uşor la o distincţie clară, ne vom ocupa numai de simbolurile dintr-un limbaj public, cele scrise, vorbite ş.a.m.d. De asemenea, vom presupune că gramatica pe care o construiesc lingviştii reprezintă o bună descriere a structurii acestor simboluri. Vom lăsa la o parte simbolurile din „Mentalese”, limbajul gândirii (7.2-7.3).

Totuşi, distincţia dintre sintaxă şi competenţă se aplică în egală măsură la Mentalese, după cum vom vedea (8.9). Vom lăsa, pentru moment, la o parte şi competenţa unei persoane de înţelegere lingvistică, concentrându-ne pe competenţa ei de producţie lingvistică.

Competenţa lingvistică este o stare mentală a unei persoane, postulată spre a explica din punct de vedere lingvistic comportamentul; ea joacă un rol-cheie – deşi, desigur, nu singurul rol – în producerea comportamentului. Simbolurile lingvistice sunt rezultatul acelui comportament; ele sunt produsele competenţei, rezultatele şoutputsţ ei. Sunt părţi databile şi localizabile ale lumii fizice: sunete în aer, semne pe pagină ş.a.m.d. Nu sunt nicidecum entităţi mentale. O teorie a unei părţi a producţiei simbolurilor lingvistice nu este o teorie a productelor, a simbolurilor înseşi. Desigur, dată fiind relaţia cauzală dintre competenţă şi simbol, ne putem aştepta ca o teorie a uneia să aibă relevanţă asupra unei teorii a celeilalte. Dar, procedând astfel, cele două teorii nu devin identice.

În partea a II-a, ne-am interesat de proprietăţile simbolurilor care le fac capabile să joace anumite roluri în explicarea comportamentului şi în a ne informa despre lume. Pe scurt, ne-am interesat de semnificaţii (1.2). Proprietăţile sintactice sunt o parte importantă a semnificaţiei. Am descoperit că proprietăţi precum a fi un nume, a fi un grup verbal sau a fi un verb la diateza pasivă sunt părţi ale explicării semnificaţiei. În mod analog, ne-am putea interesa de ceea ce face ca o anumită mişcare a unei mingi de tenis să fie o lovitură bună. Răspunsul ar apărea în termenii unor proprietăţi precum viteza, direcţia

166 LIMBAJUL şI MINTEA şi înălţimea. Sau ne-am putea interesa de ceea ce face ca o anumită acţiune să fie o mutare la şah. Răspunsul ar apela la regulile jocului de şah. În toate aceste cazuri ne preocupă obiecte sau evenimente din lumea fizică „din afara minţii” ş„outside the head”ţ.

Totuşi, în fiecare caz, am putea avea o altă preocupare vizând foarte mult ceva „din interiorul minţii” (sau, cel puţin, „din interiorul corpului”). Care este explicaţia comportamentului

— Anumite mişcări ale mâinilor şi picioarelor, de pildă – ce produce propoziţii, lovituri de tenis sau mutări la şah? Pentru a da un răspuns, avem nevoie de o teorie psihologică (posibil fiziologică) a competenţei; avem nevoie de o teorie care să explice, de exemplu, cum a ştiut un jucător că o anumită acţiune a fost o mutare la şah. O astfel de teorie este diferită de o teorie a obiectelor produse prin competenţă; este diferită de o teorie a simbolurilor lingvistice, a loviturilor de tenis şi a mutărilor la şah.

Rezumând, competenţa lingvistică, împreună cu diferite alte aspecte ale psihologiei vorbitorului, produce simboluri lingvistice. O teorie a simbolurilor nu este o teorie a competenţei.

A distinge teoria simbolurilor de psihologie nu înseamnă a o face misterioasă.

Să luăm în considerare, de exemplu, balanţa de plăţi a unei ţări; Canada, să spunem.

Nu este nimic metafizic ciudat în legătură cu balanţa canadiană de plăţi, oricât de discutabilă ar fi ea din punct de vedere economic sau politic. Ca şi alte fenomene sociale, acest aspect financiar al Canadei depinde, evident, de faptele din mediul canadian, împreună cu cele din comportamentul şi psihologia canadiene. Dar acest lucru se întâmplă într-un mod atât de complex încât noi teoretizăm, pe bună dreptate, fenomenele respective relativ independent de teoria psihologiei şi a comportamentului fiecărui canadian.

Similar, lingvistica, în calitate de ştiinţă socială, are o formă de autonomie limitată faţă de alte teorii, inclusiv faţă de psihologie, în ciuda faptului că fenomenele lingvistice depind în oarecare măsură de fenomenele psihologice.

Teoria noastră despre obiectele lingvistice s-a preocupat, de fapt, foarte mult de explicarea proprietăţilor lor în termeni de stări psihologice şi de relaţii cu mediul înconjură tor. Punctul maxim al acestei preocupări s-a situat în capitolul precedent. Respectând, pe de o parte, relativa autonomie a lingvisticii, am încercat, pe de altă parte, să o explicăm în alţi termeni. Astfel, independenţa lingvisticii este una parţială.

8.3. Două propuneri în legătură cu realitatea psihologică a regulilor sintactice

În partea a II-a, în special în capitolul 6, am considerat că gramatica este o teorie a proprietăţilor sintactice ale simbolurilor dintr-un limbaj şi, prin urmare, o contribuţie majoră la sarcina de explicare a semnificaţiei. Despre acest lucru pare a fi vorba în lucrările vizând structura frazei, teoria cazurilor, anafora ş.a.m.d. La aceasta pare să se refere în mod direct o mare parte din dovezile aduse în favoarea gramaticii: care şiruri de cuvinte sunt gramaticale; ambiguitatea anumitor enunţuri; formele afirmative şi interogative; sinonimia enunţurilor ce diferă ca aspect; diferenţa dintre enunţurile similare ca aspect; coreferinţă etc.

Vom presupune, aşadar, că o gramatică este într-adevăr o teorie a proprietăţilor sintactice ale simbolurilor. Nu înseamnă, desigur, că gramatica nu aruncă nici o lumină

COMPETENţA LINGVISTICă 167 asupra competenţei, ci numai că este nevoie de o argumentare suplimentară pentru a arăta ce fel de lumină aruncă. În particular, e necesară o argumentare suplimentară pentru a arăta că regulile (sau principiile) descrise de gramatică sunt reale din punct de vedere psihologic: realitatea psihologică a regulilor nu este „primită pe gratis”, o dată cu adevărul gramaticii.

Dintr-o anumită perspectivă, credem că ar trebui să fie necontroversat faptul că gramatica aruncă lumină asupra competenţei. Prima noastră propunere în legătură cu realitatea psihologică este următoarea.

Începem cu o distincţie între două feluri de reguli: „regulile de structură”, care guvernează produsele competenţei, şi „regulile de procesare”, care guvernează exerciţiul competenţei.

În caracterizarea produselor competenţei, noi apelăm uneori la reguli: produsele au naturi guvernate de reguli constituite prin plasarea într-o structură definită printr-un sistem de reguli. Astfel, să luăm în considerare produsul jucătorului de şah: mutările la şah. Caracterizarea mutărilor de şah trebuie să apeleze la un sistem elaborat de reguli: un nebun se poate mişca numai în diagonală; regele se poate deplasa numai un pătrat; nici o piesă, cu excepţia calului, nu poate trece peste un pătrat ocupat ş.a.m.d. Mutările de şah sunt guvernate de reguli prin faptul că ceva poate fi socotit mutare de şah numai dacă are un loc în „structura” definită de regulile jocului. Ceva trece drept o anumită mutare la şah numai în virtutea regulilor particulare de care este guvernat, în virtutea locului său particular în structură. O teorie a şahului descrie aceste reguli de structură.

Sunt descrise constrângerile asupra produsului adecvat al jucătorului de şah. În mod ideal, un jucător de şah ar trebui să facă numai mutări ce au un loc în sistemul pe care îl descriu regulile de structură, adică ar trebui să facă numai mutări legale. Regulile de structură pot, de asemenea, să fie printre regulile ce guvernează procesul psihologic prin care jucătorul de şah produce mutările. Ele se pot afla printre regulile de procesare active în exerciţiul competenţei sale în jocul de şah. Totuşi, acest lucru nu este necesar şi poate fi improbabil. Regulile descriind structura şahului ca un joc ar putea să nu fie adecvate pentru sarcina de a lua decizia unei anumite mutări. În orice caz, ideea-cheie este că a fi o regulă de structură – o regulă guvernând produse ale competenţei – este o proprietate foarte diferită de aceea de a fi o regulă de procesare, regulă guvernând producerea lor psihologică.

Albinele furnizează un bun exemplu al distincţiei. O albină care se întoarce de la o sursă îndepărtată de hrană dansează un mesaj. Poziţionarea şi forma dansului indică direcţia spre şi distanţa până la sursa de hrană. Aceste dansuri alcătuiesc un sistem foarte eficient de simboluri guvernat de un set de reguli simple de structură. E sarcina unei teorii a dansului să descrie regulile de structură. Regulile de procesare prin care albinele îşi execută remarcabilul dans rămân, în cea mai mare parte, un mister, dar cu siguranţă că printre ele nu se numără nici o regulă de structură.

Limbajul furnizează un alt exemplu al distincţiei. Produsele competenţei lingvistice, reprezentante propoziţionale fizice, sunt guvernate de un sistem de reguli de structură, întocmai ca productele jucătorului de şah şi ale albinei. Chiar la începutul cărţii (1.2) am subliniat caracterul sistematic al limbajului. Relaţiile sistematice dintre expresiile lingvistice reflectă regulile de structură care le guvernează. Ceva este propoziţie numai dacă îşi are un loc în structura lingvistică definită de aceste reguli. Ceva este o propoziţie particulară – îşi are structura sintactică particulară – în virtutea regulilor de structurăe