Mika Waltari

— Allah îi răsplăteşte pe toţi. Nimănui nu-i mai este de folos această suliţă. Ia-o şi înfige-o în faţa casei pe care o vei alege!

Sprijinindu-mă în suliţă, am plecat de-a lungul zidurilor spre Kerkoporta. Când am ajuns în dreptul Porţii Harisiene, am auzit zgomote şi am înţeles că acolo se mai purtau lupte, chiar dacă pe turnurile Blahernelor flutura stindardul sultanului. Fraţii Guacchardi se retrăgeau. Turnul apărat de ei rămăsese până în ultima clipă ca o insulă înconjurată din toate părţile de marea turcilor. Fraţii Guacchardi şi oamenii lor, încălecaţi pe cai, erau gata de plecare. Anatolienii, care controlau zona, nici nu au încercat să-i împiedice să fugă, atât de îngroziţi erau de cruzimea şi curajul cu care luptaseră ei pentru apărarea zidului la Poarta Harisiană. Dar nu mai erau veseli fraţii Guacchardi şi nu râdeau ca altădată. Cel mai mare le-a strigat fraţilor săi şi celorlalţi câţiva oameni ai lor:

— Încă suntem în viaţă, dar oraşul este pierdut. Tremură soarele, geme de durere pământul. Nu mai este un timp al luptei. Să ne gândim la vieţile noastre, să ne salvăm cât mai e vreme!

Le-a poruncit apoi tuturor să-şi strunească bine caii, pentru a trece de ultimul zid. Au pornit în galop spre port şi ienicerii s-au dat de o parte şi de alta în faţa lor, din respect pentru curajul de care au dat dovadă. Dar poate şi din cauză că erau prea obosiţi să mai lupte. Ce importanţă ar mai fi avut de-ar fi înfrânt câţiva oameni, când victoria era de partea lor şi erau în întârziere faţă de alţii care şi începuseră să jefuiască oraşul?

Probabil că fraţii Guacchardi au reuşit să ajungă în port şi să urce pe o corabie latină. Numele lor erau: Paolo, Antonio şi Troilo. Cel mai vârstnic dintre ei nici nu împlinise treizeci de ani. Dar ei nu-i detestau pe greci ca alţi latini. Fie numele lor binecuvântat!

Ei au fost ultimul bastion al apărătorilor de la zidul cel mare. În toate părţile, pe zidul Constantinopolului fâlfâiau, în bătaia uşoară a vântului de miazănoapte, în lumina curată a soarelui, stindardele sultanului. Veneţienii renunţaseră să mai apere Blahernele şi se îndreptau spre corăbii. Leul Sfântului Marcu al Veneţiei fusese dat jos de pe palatul imperial.

În mijlocul agitaţiei puhoaielor de turci, care alergau într-un suflet împinşi de dorinţa de jaf, eu mă îndreptam spre Kerkoporta. Era înspăimântătoare hoarda aceea de bărbaţi care se îndrepta orbeşte spre oraş. Alergau călcându-i fără cruţare în picioare pe toţi cei pe care îi întâlneau în drumul lor, bătrâni, copii sau femei, n-avea importanţă. Printre ei se amestecaseră şi turci zdrenţăroşi fără nici un căpătâi, care nu aveau alte arme în afară de un ciomag şi de frânghiile cu care urmau să-i lege pe viitorii lor sclavi. Disperat, un turc mic cu o barbă mare şi cu un turban murdar pe cap lovea cu un ciomag ca să lărgească o gaură din zid pentru a trece în oraş. Era îngrozit că va ajunge prea târziu, când nu va mai fi nimic de furat. Blestema şi lovea ca un animal căzut într-o capcană. Nu-i trecea prin cap să urce pe zid şi de acolo să coboare în oraş.

Alţii, mai vicleni, izbeau cu topoarele în zidul năruit din dreptul Porţii Harisiene pentru a lărgi găurile, ca să treacă pe acolo cu caii şi cămilele, în orice caz, nimeni nu era interesat de mine, fiindcă mai erau destui oameni dezorientaţi şi răniţi care mergeau pe drum fără să ştie încotro se îndreaptă. Mulţi oameni cu priviri rătăcite se clătinau pe picioare în preajma zidului. Cădeau apoi în genunchi sau se prăbuşeau.

Oraşul era pierdut. Galerele uşoare ale turcilor ancoraseră pe plaja de lângă zidul maritim şi echipajele lor trecuseră peste ziduri în oraş împreună cu sclavii şi vâslaşii. Acelaşi lucru se întâmplase şi de-a lungul zidului din dreptul Mării Marmara. Galerele au debarcat şi acolo şi marinarii au căutat sârguincios locurile pe unde să se strecoare în oraş. Pe partea aceea mai erau turnuri care nu au cedat, dar turcii nu mai aveau răbdare să le ia cu asalt.

Am ajuns apoi la Kerkoporta. Locul arăta ca şi cum veneţienii, sosiţi în grabă de la Blaherne, ar fi încercat să se opună unui atac, fiindcă pe pământ zăceau câţiva ieniceri şi doar doi tineri veneţieni, ale căror cadavre, pline de sânge şi de praf, lăsau de înţeles că fuseseră călcaţi în picioare de un puhoi de turci. Locul era, de altfel, pustiu. Ienicerii abandonaseră turnurile cucerite, în vârful cărora fâlfâia acum drapelul cu semiluna turcilor. Poarta era închisă. Iar în faţa porţii…

În faţa porţii… era trupul neînsufleţit al Annei Notaras, cu părul năclăit de sânge, în jurul ochilor întredeschişi şi a gurii roiau muştele. Casca îi fusese smulsă de pe cap. Gâtul, subsuorile, vintrele, toate locurile neprotejate de armură erau străpunse de sabie, sângele se scursese pe acolo din multe răni. Trupul ei încremenit într-o îngrozitoare moarte…

Am strigat:

— Străinule! Tu, cel care-mi porţi chipul! Vino, făptură a întunericului! Acum este clipa ta!

Dar n-a venit. Eram singur. Mi-am prins capul între mâini şi am urlat ca un nebun:

— Manuil! Manuil! Doar tu eşti de vină. De mâna mea vei muri, Manuil, să ştiu c-am să te caut şi-n abisurile infernului!

Oare de ce nu te-ai supus poruncii mele?

Am încercat să-i ridic trupul, dar n-am putut. Eram prea obosit pentru a-l căra. Lipsit de vlagă, m-am aşezat pe pământ lângă ea şi i-am privit chipul mort până când mi-a împietrit inima. Ea nu era acolo. Strigătul de moarte se ridica din toate părţile oraşului din toate casele, şi nu am mai crezut în clipa aceea în nimic nici în adevărul lui Dumnezeu, nici într-o altă viaţă.

Şi mi-am spus: Piatra este piatră, trupul este trup. Din om nu mai rămâne nimic după ce sufletul îl părăseşte. Corpul astral există doar în imaginaţia noastră. Sunt multe lucruri pe care doar ni le imaginăm.

M-am ridicat şi am împins cadavrul cu piciorul. Un roi de muşte s-a înălţat. Un leş este doar un leş. Eu nu am ce face cu leşurile, aşa mi-am spus şi am plecat.

M-am sprijinit în sabie şi am plecat cu capul gol de gânduri de-a lungul Străzii Mari spre centrul oraşului, dorindu-mi să întâlnesc un musulman fanatic, care să mă străpungă cu iataganul.

Dar nimeni nu s-a atins de mine.

La colţul străzii ce duce spre Mănăstirea Hora am văzut pământul acoperit cu icoane despicate de sabie şi cu cadavrele a zeci de femei care mai strângeau lumânări în mâinile înţepenite. Chipul lor era încremenit într-un urlet de spaimă.

Ici-colo, în jurul caselor mari, se mai dădeau lupte. Grecii care locuiau în ele baricadaseră uşile şi trăgeau de pe acoperişuri cu săgeţi, cu pietre, cu torţe aprinse şi cu lucruri din casă în capul ienicerilor. Dar pe acoperişurile celor mai multe case fâlfâia de-acum semiluna şi prin pereţi ajungea în stradă plânsul înspăimântat al femeilor.

Până la arcadele apeductului împăratului Valentin, toată Strada Mare era plină de cadavrele grecilor, dar mai departe se pare că furia masacrului se mai micşorase. Apoi am trecut pe lângă un lung convoi de prizonieri în lanţuri, conduşi de un başbuzuc în picioarele goale, care ducea în mână o lance. Femeilor li se smulseseră podoabele. Aveau mâinile legate la spate cu resturile veşmintelor sfâşiate. Nobili şi plebei, bătrâni şi copii, meşteşugari şi arhonţi erau legaţi la întâmplare unul de altul. Abia în locul împrejmuit din tabăra turcilor urma să fie ei aleşi, care pentru a fi sclavi, care pentru a aştepta să fie răscumpăraţi, de se va fi găsit cineva să-i răscumpere.

Am coborât spre port. Mai existau imense spaţii nepângărite de turci. Spre mine alerga un grup de ieniceri cu săbiile pline de sânge în mână. Ei mi-au strigat salutul obişnuit, şi cum eu le-am răspuns în limba lor, m-au lăsat să-mi văd de drum.

Dinspre o străduţă laterală, veneau înspăimântaţi oameni ce-şi căutau un adăpost. Doar câteva clipe le-au fost de ajuns ienicerilor. Ei i-au trântit la pământ pe bărbaţii care purtau arme, i-au despărţit pe copiii mici de mamele lor, au sfâşiat cu sabia veşmintele femeilor şi i-au mânat ca pe o turmă pe acei oameni disperaţi, lovindu-i pe copii cu latul săbiilor, până la o casă mai înstărită, ca să-i închidă acolo, până ce se vor fi întors să le aprecieze valoarea.

În faţa Perei, pe zidul maritim apărat de flota genoveză şi veneţiană, mai erau latini. O mulţime nedumerită de oameni se îngrămădea în faţa porţilor, ridicându-şi mâinile, implorând mila şi urlând să fie salvată. Numai că porţile erau încuiate, iar străjile aruncaseră cheile în apă. Doar poarta ce ducea direct spre corăbii era deschisă, dar marinarii îi împingeau înapoi cu săbiile şi suliţele pe oamenii deznădăjduiţi ce voiau să intre. Numai latinilor, plini de sânge şi răni, care abia reuşeau să se strecoare prin mulţime, li se permitea să treacă spre corăbii.

Multe femei aveau răni cumplite la mâini, fiindcă, în neputinţa lor, încercaseră să înfrunte săbiile şi suliţele ce le depărtau de poartă. Mulţi oameni bogaţi şi mulţi nobili întindeau zadarnic pungile de piele burduşite cu aur, cu care sperau să cumpere un loc pe o corabie.

Am urcat mai aproape de creasta dealului ca să pot vedea, pe deasupra zidurilor, ce se întâmplă în port. Acolo, pe partea cealaltă a zidului, fusese înălţată o scară de lemn şi unii bărbaţi mai curajoşi, după ce şi-au dat drumul în apă cu frânghiile, au încercat să ajungă înot până la corăbii. Numai că, în dreptul punţii mobile a corăbiei, cel ajuns era împiedicat să urce. Marinarii de gardă îi arătau cu mâna spre o altă corabie, în felul acesta, au fost mulţi aceia care au înotat doar pentru a înota, până şi-au consumat toate puterile şi s-au înecat. Câteva corăbii i-au primit pe cei mai puternici înotători, fiindcă duceau lipsă de marinari şi de vâslaşi.

Bărci încărcate la refuz îi transportau pe latini până la corăbii, apoi se întorceau să-i ia pe alţii. Dar nu erau bărcile pline doar de apărătorii zidului, ci şi de multele lor lăzi şi sipete. Cu toată această aparentă dezordine, se pare că totul se încadra într-un plan bine făurit. La urmă, până şi grecii, care se înţeleseseră de mult cu veneţienii şi genovezii, au fost îmbarcaţi pe corăbii, atâţi câţi au încăput.

Într-un sfârşit, cea mai mare corabie genoveză şi-a desfăşurat velele şi a înaintat cu putere spre lanţ încercând să-l rupă. Lanţul s-a izbit puternic de pupa, dar nu a cedat, şi imensa corabie s-a clătinat. Catargele nu s-au rupt, fiindcă genovezii sunt navigatori încercaţi şi ştiu să preîntâmpine avariile. Vântul împingea puternic corabia întinzând lanţul, aşa că doi marinari zdraveni au coborât şi au început să lovească din toate puterile cu baroasele în lanţ, până au reuşit să-l rupă. Imensa galeră s-a depărtat imediat, cu toate pânzele umflate, urmate de alte trei corăbii genoveze mai mici. Dar veneţienii au rămas în continuare în port.

Flota turcească nu i-a urmărit pe fugari, fiindcă marinarii şi soldaţii de pe galere erau împrăştiaţi pe tot ţărmul Mării Marmara în căutare de prăzi şi de greci pe care să-i ia în robie; îşi începuseră jaful în cartierul Giudecca, unde-şi disputau probabil aurul şi giuvaierele, fabuloasele comori ale evreilor Constantinopolului.

Când au fugit primele corăbii genoveze, în vârful turnurilor de pe Acropole flutura încă baniera de purpură a Bizanţului. Atât de puternici apărători au fost marinarii din Creta, încât turcii n-au reuşit să-i învingă, chiar şi după ce tot oraşul a fost pierdut.

Din cauza veşmintelor umflate, trupurile celor înecaţi pluteau în jurul corăbiilor din port, iar în dreptul punţilor de acces, apa era roşie de sângele scurs din mâinile lor înţepate de suliţele marinarilor ce i-au împiedicat să se caţere pe corăbii.

Nu mai aveam nimic de făcut în port. M-am ridicat şi am pornit-o spre casă. Era pustiu împrejurul casei mele. Turcii încă n-o vizitaseră. Dar cârciuma de pe partea cealaltă a străzii fusese deschisă cu forţa şi vinul din butoaiele sparte se adunase în dreptul porţii într-o baltă imensă; în cursul lunilor trăite la Constantinopol l-am trimis de multe ori pe Manuil să cumpere mâncare de la această cârciumă. Nu mă îndoiesc că până în ultima clipă cârciumarul a ascuns nişte vin pentru vechii săi clienţi. Acum zăcea cu capul despicat pe tejghea şi nu era nici urmă împrejurul lui de ceilalţi membri ai familiei. Dacă jaful a fost făptuit de turci sau de marinarii latini n-aş putea spune.

Am înfipt lancea cu panglica turcească în faţa casei, alături de leul din piatră, cucerindu-mi astfel propria locuinţă, apoi am intrat şi l-am strigat pe Manuil. După un oarecare timp, am auzit dinspre pivniţă o voce tremurătoare, care a întrebat cu teamă:

— Tu eşti, stăpâne?

A ieşit din pivniţă târându-se în patru labe şi a încercat să-mi sărute picioarele. L-am lovit în piept cu piciorul, nemaiţinând seama nici de barba lui căruntă, nici că este un bătrân lipsit de vlagă.

— De ce nu mi-ai respectat porunca? Am răcnit eu, trăgându-mi sabia din teacă. De ce n-ai făcut ce ţi-am spus?

Abia atunci am observat că sabia mea este un iatagan pe care se mai desluşeau petele sângelui închegat şi am înţeles de ce nu am fost oprit de turcii care jefuiau oraşul. Ceauşul îmi dăduse să îmbrac o cămaşă turcească, iar rănile de pe cap mi le înfăşase cu un turban, care-mi dădea o autentică înfăţişare de turc.

— Slavă lui Dumnezeu, a spus Manuil uşurat, că, în ciuda aparenţelor, eşti totuşi omul sultanului! Grozav de bine ai ştiut să-ţi păstrezi secretul până în ultima clipă, dacă nici eu nu am putut să te bănuiesc. Nădăjduiesc că mă vei ocroti şi pe mine. Dacă aşa stau lucrurile, uite, eu am ochit multe case, pe care te pot ajuta să le jefuieşti.

Dar când şi-a îndreptat ochii spre mine şi mi-a văzut faţa, a spus în grabă:

— A fost doar o glumă, stăpâne! Mi-am închipuit doar ce-ar trebui să facă un turc adevărat în aceste momente. Dar spune, este oare adevărat că împăratul Constantin a murit? Aşa se vorbeşte.

Am confirmat cu o mişcare din cap, iar el şi-a făcut semnul crucii, apoi a spus:

— Slavă Domnului! Atunci nu mai este nici un motiv de discordie. Vom fi doar nişte supuşi ai sultanului, fiindcă el şi-a cucerit cu sabia dreptul de a guverna oraşul; începând de acum, numeşte-mă sclavul tău, stăpâne, să nu jinduiască vreun turc oarecare să mă ia sclav.

Dar n-am putut să-i mai rabd mult timp pălăvrăgeala. L-am apucat de barbă şi l-am obligat să se uite drept în ochii mei. Am strigat:

— Unde este soţia mea, Anna Notaras, pe care ţi-am lăsat-o în grijă, pe care trebuia s-o aperi ca pe ochii din cap?

— A murit, a rostit el simplu, după care a izbucnit în plâns. Doar tu mi-ai spus că, la nevoie, dacă se opune, pot s-o lovesc cu ceva în cap şi s-o duc cu o barcă până la corabia cea mare a lui Giustiniani. Ei bine, am cumpărat un măgar, pe spatele căruia urma s-o duc până în port. Dar roiau hoţii pe acolo şi mi-a fost teamă să nu-mi fure cineva măgarul. Aşa că l-am vândut la un preţ bun unui veneţian cumsecade, care voia să ducă în port un dulap placat pe toate feţele cu mozaic, pe care tocmai îl furase de la Palatul Blahernelor. Era, într-adevăr, un dulap nemaipomenit de frumos.

— Despre Anna, soţia mea, povesteşte, nemernicule! Am urlat eu, scuturându-l de barbă.

— Nu-mi smulge barba, stăpâne, că mă doare cumplit! A strigat Manuil, reuşind să scape din mâinile mele, după care a acoperit-o cu amândouă mâinile. Am făcut tot ce mi-a stat în putere. Doar de dragul tău mi-am riscat eu viaţa pentru această femeie nebună, şi nici nu ţi-am cerut vreo răsplată. Dar ea a refuzat să mă asculte. Iar când am cunoscut motivele pentru care nu vrea să mă urmeze, n-am putut să fac altceva decât să rămân cu ea până în zori la Kerkoporta.

Mi-a aruncat o privire plină de reproş, şi-a frecat genunchii şi gleznele, apoi a continuat:

— Asta-i mulţumirea pentru toate cele făcute pentru tine! La ce folos că te-am slujit ca un câine, dacă tu-mi smulgi barba, ca şi cum nu mi-ar fi de ajuns că mi-au amorţit genunchii şi că mă doare gâtul de frigul din pivniţă! Dacă soţia ta n-a putut să-ţi povestească despre trădarea pe care tatăl ei urma s-o făptuiască este doar pentru că tu eşti un bărbat mai serios decât papa. Probabil că în casa tatălui ei a auzit vorbindu-se că în ziua asaltului, la Kerkoporta, va fi deschisă poarta subterană, cea prin care odinioară intrau împăraţii la circ. Era un gest menit să-i dovedească sultanului că grecii au intenţii bune. Că doar nu le permitea turcilor să defileze între zidul exterior şi interior cu o trupă de atac! Ci doar să încerce să cucerească cuviincios Poarta Harisiană. Din punctul de vedere al megaducelui, acest gest, care n-ar fi fost de prea mare folos pentru turci, ar fi putut avea o greutate în raport cu politica pe care sultanul urma s-o aibă faţă de greci.

— Fără îndoială, am spus eu. Între opoziţia politică şi trădare este un hotar neclar. Dar când cineva lasă intenţionat o poartă deschisă şi nepăzită de nimeni, doar despre trădare poate fi vorba. Au fost spânzuraţi oameni pentru fapte mai puţin grave.

— Ai dreptate, despre trădare este vorba, m-a aprobat împăciuitor Manuil. Şi soţia ta era de aceeaşi părere. De aceea a părăsit casa tatălui ei, de aceea a revenit la tine. Bineînţeles, şi pentru că te iubea, chiar dacă despre imensa ta inteligenţă nu avea decât o vagă idee. Ea a dorit să împiedice trădarea tatălui ei, să închidă poarta, să-i împiedice pe turci să pătrundă în oraş. Am însoţit-o deci la Kerkoporta, unde, de altfel, chiar şi tu ai sfătuit-o să meargă, şi eram convins că locul nu-i periculos. Şi am rămas noi acolo, chiar dacă străjile au încercat de mai multe ori să ne îndepărteze spunându-ne că, până ce nu apărusem noi, nimeni nu ne simţise lipsa. Ce fel de greci erau, nu ştiu, fiindcă întunericul le ascundea chipurile. Poate că erau oamenii megaducelui, care, supunându-se poruncii lui, i-or fi izgonit pe cei care păzeau poarta şi le-au luat locul. Cine n-ar fi cedat unei izgoniri atât de generoase şi nu s-ar fi dus acasă la el să-şi petreacă ultima noapte? Şi Manuil a povestit în continuare:

— Când a început vacarmul turcilor, cei cinci bărbaţi au tras zăvorul şi au deschis poarta cu cheia. Că va fi fost cheia adevărată sau falsă, n-am de unde să ştiu. Doamna Anna s-a apropiat de ei cu sabia scoasă şi le-a poruncit să-i dea cheia. Mai întâi, i-au strigat cu voci înspăimântătoare să-şi vadă de drum, dar cum ea a insistat, cei cinci bărbaţi au împuns-o cu săbiile până a murit.

Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nici nu a apucat să geamă.

— Dar tu? L-am întrebat eu. Tu ce-ai făcut?

— Am luat-o la goană, se înţelege, mi-a răspuns Manuil cu cel mai inocent aer din lume. Am alergat cât am putut de tare, chiar dacă mă dureau genunchii, dar şi întunericul m-a ocrotit, ce-i drept. Cum nu mai era nimic de făcut, am mers la locul unde mi-am lăsat măgarul şi l-am vândut, dar despre asta parcă ţi-am povestit.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Am strigat eu. Nu începe iarăşi să-mi vorbeşti despre măgar! Am strigat eu. De ce nu i-ai avertizat pe veneţieni?

— Am încercat, a spus Manuil. Dar ei nu m-au crezut. Erau atât de ocupaţi cu apărarea zidului Blahernelor, iar comandantul lor a desfăşurat o hartă pentru a mă convinge că nu veneţienii trebuiau să apere Kerkoporta, ci grecii.

A chicotit, şi-a astupat gura cu mâna, apoi mi-a spus amărât:

— Comandantul m-a crezut nebun. S-a gândit că-s un grec care vrea să-şi bată joc de el. Nu-i de mirare, fiindcă zidurile Blahernelor erau pline de texte greceşti ce spuneau: Mergeţi acasă la voi, latinilor! Iar în capul lui de veneţian nu mai încăpea şi gândul că ar putea fi deschisă vreo poartă, din moment ce toate cheile porţilor de asalt fuseseră încredinţate împăratului. Mi-a spus că, dacă mai insist mult, mă va spânzura. Aşa că am plecat şi am alergat până la fraţii Guacchardi, dar cum noaptea era pe sfârşite şi ei mai aveau multe de făcut până ce nu începeau turcii asediul, nici din partea lor nu am primit vreun ajutor.

S-a uitat cu umilinţă în ochii mei şi a rostit descurajat:

— Am impresia că nu mă crezi. Dar în acele momente m-am gândit că şi eu sunt grec, că tatăl meu a slujit la curtea împăratului Manuil. Se înţelege că m-am gândit cu melancolie la banii pe care i-am ascuns, m-am gândit şi la viaţa mea, dar poate că nu am preţuit-o prea mult din moment ce am cules o sabie pierdută de cineva şi am alergat înapoi la Kerkoporta.

Şi de parcă s-ar fi mirat el însuşi de propria-i nebunie, a ridicat mâinile a neputinţă şi a strigat:

— Este adevărat, stăpâne! Am alergat cu sabia în mâini ca un nebun până la Kerkoporta, gândindu-mă că aş putea-o închide înainte de a se ivi zorii. Din nefericire, nefiind făcut la timpul potrivit, sacrificiul meu nu şi-a mai avut rostul. Iar când i-am văzut pe ienicerii sultanului alergând spre mine, am aruncat sabia şi am întins braţele spre cer, implorând ajutorul Sfintei Fecioare a Blahernelor. Şi, într-adevăr, rugăciunea mi-a fost auzită. Doi turci mi-au prins braţele ca-ntr-un cleşte şi mi-au poruncit într-o limbă înrudită cu greaca să-i conduc până la mănăstirea Hora. Erau nişte turci curajoşi din moment ce s-au încumetat ei, doar douăzeci de bărbaţi cu fesuri albe pe cap, să alerge până la Mănăstirea Hora. Am alergat şi eu între ei, de-am crezut că-mi voi da duhul. Ceilalţi s-au căţărat în turnuri ca să-i înlăture pe apărători şi să înalţe steagurile sultanului.

— S-a petrecut în acelaşi timp când la Poarta Sfântului Roman apărarea a fost spartă, am spus eu. Este evident, trădarea de la Kerkoporta nu a avut nici o importanţă. Nu pe acolo au intrat turcii. Cei pe care i-ai întâlnit tu erau doar nişte nenorociţi de tâlhari. A fost o trădare inutilă. Unitatea de asalt a turcilor a înaintat pe zidul exterior prin Poarta Harisiană, după ce aceasta a cedat, şi pe drum şi-a pierdut din vigoare. Azi-dimineaţă Kerkoporta era închisă.

— Când au văzut pe turnurile de la Kerkoporta steagurile sultanului, veneţienii au sosit în grabă, a spus Manuil. Am reuşit să mă uit în spate pe când alergam şi am văzut că veneţienii au contraatacat, omorându-i pe cei câţiva turci ce rămăseseră acolo, după care bănuiesc că vor fi închis poarta. Dar turnurile de pe zidul cel mare nu l-au putut recuceri, sau poate că nici nu au încercat, şi s-au întors la Blaherne.

— Şi după aceea? L-am întrebat eu.

— După aceea? După aceea, i-am condus pe turci până la Mănăstirea Hora, sperând tot timpul că icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare îi va mai potoli, mi-a explicat Manuil oarecum stânjenit. Iar când i-am văzut cu cât zel au alergat spre mănăstire, depăşindu-se unul pe altul, care să ajungă primul, mi-am zis eu că sunt nişte turci cumsecade, care nu mai au răbdare să aştepte până ce va fi cucerit oraşul şi vor să vadă faimoasa mănăstire. Şi m-am mai gândit: poate că, văzând ei minunăţiile mănăstirii, mozaicurile, respirând aerul parfumat de tămâie, se vor lepăda de Profet şi se vor converti la credinţa Bizanţului. Dar omul este o fiinţă mizerabilă, a continuat Manuil oftând, şi lăcomia îl împiedică să audă chemarea lui Dumnezeu. Biserica, împodobită cu trandafiri, era plină de femei, care ţineau în mână lumânări aprinse şi se rugau. Fără nici un pic de respect pentru locul sfânt în care se aflau, ienicerii şi-au croit drum cu sabia până la altar, masacrându-le pe sărmanele femei. Ajunşi în faţa altarului, i-au sfărâmat uşile şi au spart în patru bucăţi icoana făcătoare de minuni. Am fost îngrozit şi am simţit că mi se tulbură mintea dacă mai rămân o clipă împreună cu acei bărbaţi fără Dumnezeu. Am reuşit să scap strecurându-mă printre femeile înspăimântate care alergau.

Şi Manuil a povestit în continuare:

— Când am ajuns la Blaherne, veneţienii tocmai începuseră să părăsească palatul. Am avut noroc că mă cunoşteau servitorii. Altfel, m-ar fi omorât veneţienii, fiindcă eram grec. Au măturat tot ce-au întâlnit în calea lor până ce au ajuns în port, omorându-i pe turci şi pe greci deopotrivă, ba au mai intrat şi în câteva case mai arătoase să le jefuiască, fiindcă, pentru ei, încă este o vreme relativ bună. Erau furioşi şi strigau că cei mai buni dintre oamenii lor au murit de pomană apărând zidurile oraşului. Cât despre bailul Minotto, el a fost luat prizonier de către turci. M-am ţinut după veneţieni până în port, iar de acolo am ajuns acasă şi m-am ascuns în pivniţă, lăsându-mă în voia lui Dumnezeu. Ce va mai fi mâine nu ştiu. Probabil că turcii vor continua ceea ce abia au început. Astăzi i-au omorât pe toţi cei care le-au ieşit în cale, fără prejudecăţi în ceea ce priveşte vârsta, doar de dragul măcelului, oprindu-se doar din când în când la vreo femeie, ca să se bucure şi în alt fel.