Mika Waltari

— Atât timp cât banderola turcilor va flutura pe lancea înfiptă în faţa casei mele, i-am spus eu, tu vei fi în siguranţă şi nici un turc nu va pătrunde aici. De altfel, casa este prea modestă ca să-i intereseze pe hoţi şi nici nu locuieşte în ea vreo femeie. Iar dacă cineva va încerca totuşi să intre, spune-i că această casă este ocupată de mine şi că tu eşti sclavul meu. Spune-le numele meu în limba turcă. Deocamdată nu ai de ce să te temi. Dumnezeu să te aibă în pază!

— Unde te duci, stăpâne? A strigat Manuil îngrozit şi a început să mă tragă de braţ ca să nu plec. Nu mă părăsi!

— Mă duc să-l salut pe Cuceritor, începând de astăzi, întreaga omenire îl va cunoaşte doar după acest nume: Mehmet Cuceritorul. Va fi cel mai mare dintre sultani şi va domni peste Orient şi Occident.

Am străbătut ca un nebun străzile şi am văzut suferinţa şi spasmele morţii oraşului meu, am văzut tot răul pe care îl poate face omul fără să ştie.

Am ajuns în dreptul Catedralei Sfânta Sofia când turcii spărgeau cu topoarele porţile ei mari de aramă şi scoteau de acolo oamenii care se refugiaseră în timpul asaltului final. Pe cei lipsiţi de vlagă, pe bătrâni şi pe copiii de ţâţă îi omorau pe loc, de îndată ce ieşeau din biserică, însă pe ceilalţi, lovindu-i cu picioarele, îi mânau spre convoiul care urma să fie dus în tabăra turcilor. Ca să se amuze, unii turci retezau bărbile preoţilor şi senatorilor, apoi le împleteau de căpestrele cailor.

Când am ajuns pe malul mării, unde echipajul flotei turceşti jefuia sârguincios casele, am putut constata cu ochii mei că palatul lui Notaras era într-adevăr protejat de ceauşii sultanului. Am vorbit cu ei. Mi-au povestit că megaducele Notaras, feciorii şi soţia lui bolnavă sunt la adăpost în palat. Clătinând din cap, ceauşii au spus supăraţi că răsplata lor va fi diminuată cu o mie de aspri. Megaducele Notaras reuşise să-l atragă într-o capcană pe prinţul Orhan, care luase parte cu curaj la apărarea oraşului. Acordându-i protecţie în casa lui, Notaras le promisese turcilor că îl va preda pe prinţ. Dar, în ultimul moment, prinţul Orhan a presimţit primejdia şi, deghizat în straie de călugăr, a coborât de pe zidul palatului, într-un coş, până la malul mării. Marinarii turci l-au prins şi l-au luat sclav, dar unul dintre greci, care era în acelaşi convoi de sclavi, l-a recunoscut pe Orhan şi le-a vândut turcilor informaţia pe preţul eliberării lui. Prinţul Orhan a fost executat, iar capul lui a fost trimis sultanului.

Spre amiază m-am întors la Marea Catedrală. De acolo am văzut cum au părăsit portul ultimele corăbii creştine. Nici o navă turcească nu a încercat să le împiedice. Un vânt proaspăt bătea în pânzele lor umflate şi pe catarge fluturau, ca un ultim salut pentru ultimul oraş agonizant al Bizanţului, drapelele invincibilelor ţări creştine.

Am strigat:

— Duceţi creştinătăţii mesajul morţii! Tremuraţi, ţări ale Occidentului! După noi, al vostru e rândul! Oare nu vedeţi că tenebrele ce vă însoţesc paşii se vor aşterne peste Europa?

Ca şi cum în vorbele mele ar fi fost o magie, umbra norilor de pe cer s-a întins peste corăbiile latinilor ca o pată de întuneric înconjurată de apa sclipitoare a mării. Au luat cu ei noaptea latinii, ca să o poarte prin Occident. Era tenebrelor, era oamenilor cu inima moartă.

În aceeaşi clipă, soldaţii turci au început să se strângă în faţa Catedralei, de o parte şi de alta a intrării. Pe Strada Mare a apărut cortegiul sultanului, escortat de ceauşi şi de arcaşii cu arbalete aurite din garda personală. În faţa impresionantului cortegiu erau alergătorii, care purtau vasele cu uleiuri parfumate şi mirodenii. Caii treceau în pas de paradă peste cadavrele grecilor de pe stradă şi efebi cu părul cârlionţat din haremul sultanului stropeau cu apă de trandafiri drumul din faţa învingătorului.

În faţa porţilor sfărâmate ale Catedralei, sultanul a coborât de pe calul lui alb ca neaua. Faţa lui tânără, arzătoare, era crispată de oboseală, dar în ochii lui de nebun strălucea bucuria triumfătoare şi glacială pe care niciodată nu am mai văzut-o la vreun alt om. La fel ca altădată, îmi era groază de el şi, în acelaşi timp, mă fascina.

A schimbat buzduganul de fier din mâna dreaptă în mâna stângă, s-a aplecat, a luat un pumn de pământ şi l-a presărat peste el. Ienicerii au rămas muţi de respect, fiindcă au crezut că sultanul, făcând acest gest de umilinţă, se prosternase în faţa Dumnezeului unic. Eu gândesc altfel şi cred că acesta este adevărul. Având el, încă de copil, respect doar pentru pământ, a vrut să aducă astfel un omagiu turcilor care au murit la asediu. A intrat în biserică urmat de suita sa. Am intrat şi eu cu primul grup de oameni. Pardoseala bisericii era murdară de sânge. Nu reuşiseră să arunce afară toate cadavrele, de aceea, pe ici, pe colo tot mai erau câteva.

Ienicerii au început îndată să spargă icoanele pentru a-şi însuşi ramele de aur şi de argint, să strângă cărţile cu legături de fildeş şi obiectele de cult din aur, argint şi pietre preţioase, chivoturile, cădelniţele, potirele, crucile, ferecăturile moaştelor, învelindu-le în mătăsurile brodate şi în catifeaua poalelor de icoane, dverelor şi aerului, precum şi în veşmintele liturgice. Iar în mijlocul Bisericii înţelepciunii Sfinte, un ienicer mai harnic lovea cu barda în marmura pardoselei, încercând să găsească după sunetul mai sec locul în care ar fi putut fi ascunsă vreo comoară.

Cu paşi repezi, sultanul Mehmet s-a apropiat de el, l-a lovit cu buzduganul şi, cu chipul înnegrit de mânie, a strigat:

— Nu vă atingeţi de ceea ce-mi aparţine! Sunteţi liberi să luaţi tot ceea ce puteţi duce în braţele voastre, dar nu uitaţi că zidurile, bisericile şi edificiile publice sunt ale mele.

Câţiva ieniceri l-au târât în grabă pe cel lovit afară din biserică. Cine nu-l cunoaşte pe Mehmet ar putea gândi că a fost iritat văzând atâtea nepreţuite comori în mâna acelor oameni simpli şi neînsemnaţi. Dar Mehmet nu râvneşte la bani şi comori. Tot ceea ce-l interesează este puterea.

A privit în jurul lui sultanul Mehmet şi a fost vădit impresionat de imensitatea şi splendoarea catedralei. Tinerii ofiţeri din suita sa nu-şi mai puteau stăpâni entuziasmul. Unul dintre ei s-a aplecat, şi-a înmuiat degetele într-o baltă de sânge, şi-a făcut elan şi a sărit în înălţime cât de tare a putut, însemnând peretele de marmură cu sânge. Şi a strigat:

— Acesta este semnul meu!

Dacă s-ar fi urcat un bărbat pe umerii altuia, tot nu ar fi putut atinge pata de sânge.

Iar sultanul Mehmet a luat din mâna celui mai apropiat arcaş din gardă arbaleta şi a lansat o săgeată de aur spre punctul cel mai înalt al cupolei catedralei.

— Iar acesta al meu, a rostit el, aruncând o privire triumfătoare în juru-i.

Apoi le-a poruncit ienicerilor să distrugă catapeteasma, pentru a putea vedea tot altarul.

Şi, rătăcit în hăţişul triumfului, a poruncit:

— Strigaţi toţi într-un glas: Mehmet, fiul lui Murad, emirul turcilor, a venit pentru a consacra cea mai mare biserică a creştinilor unicului şi adevăratului Dumnezeu!

Soldaţii gălăgioşi au lăsat pentru moment sârguincioasa îndeletnicire de tâlhari şi au urmat îndemnul sultanului. Sub bolta milenarei biserici ei au strigat şi ecoul le-a răspuns. Apoi s-a întâmplat ceva surprinzător. De sub o trapă secretă din spatele altarului au apărut, unul după altul, douăzeci de prelaţi ai Bisericii Ortodoxe, înveşmântaţi de sărbătoare, episcopi, preoţi şi călugări. Pe piepturile episcopilor străluceau engolpioanele. Ceilalţi purtau medalioane conform cu rangul lor sacerdotal. Ei s-au apropiat de sultan, au îngenuncheat şi şi-au aplecat capetele în faţa lui şi i-au mulţumit, numindu-l învingător. Printre ei se afla şi părintele Ghenadios. Probabil că, în vreme ce turcii au intrat în oraş, ei s-au ascuns în subteranele catedralei.

Totul părea că se petrece după un acord secret. În orice caz, oprindu-i din avântul cu care începuseră să cerceteze ungherele mai ascunse ale bisericii, sultanul le-a spus ienicerilor:

— Aceştia sunt prizonierii mei, fiindcă ei mie nu s-au predat, dar eu vă voi plăti o sută de aspri pentru fiecare dintre aceşti Înalţi prelaţi ai Bisericii creştine. Duceţi-i în mănăstirea pe care ei înşişi şi-o vor alege şi, în aşteptarea poruncilor mele, ceauşii să le asigure protecţie!

Iar episcopii şi preoţii au strigat în cor:

— Alegem Mănăstirea Pantocratorului!

În acelaşi moment, imamii şi dervişii au anunţat ora de rugăciune a amiezii. Sultanul a poruncit să i se aducă apă pentru a săvârşi abluţiunea rituală, în timp ce el îşi spăla picioarele, ienicerii i-au scos din bisercă pe episcopii, preoţii şi călugării greci. Apoi el a urcat cu picioarele goale pe altar, a călcat peste cruce şi, întorcându-se cu faţa spre răsărit, a recitat rugăciunea. Suita sa şi soldaţii au îngenuncheat şi au lovit cu capul dalele de marmură ale pardoselei pentru a-i consacra lui Allah, prin rugăciunea Islamului, cea mai minunată biserică a creştinătăţii.

După rugăciune, sultanul le-a poruncit dervişilor şi învăţătorilor Coranului să stropească biserica cu apă de trandafiri, pentru a o purifica de necurăţenia creştină.

În timp ce se îndrepta spre ieşire, m-am apropiat de sultan şi nimeni nu m-a împiedicat. Apoi am stat nemişcat în faţa lui, fără să spun o vorbă. M-a recunoscut, dar a fost derutat. Faţa lui a devenit pământie, şi-a rotit privirea în jur şi a şoptit:

— Îngerule! Ai venit să mă iei?

Dar şi-a revenit imediat şi le-a spus însoţitorilor:

— Să nu se atingă nimeni de el!

S-a apropiat mai mult de mine, mi-a atins mâinile şi obrajii ca să se convingă că sunt viu, apoi a izbucnit în râs şi a spus:

— Încă mai trăieşti, incoruptibilule? Sper că acum nu te mai îndoieşti că voi face din Biserica pontificală a Romei grajd pentru calul meu.

I-am spus:

— Ai fost mai înţelept decât mine. Nu mi-a fost scris să mor lângă zidurile oraşului. Dă poruncă să mi se taie capul, ca victoria ta să fie întreagă!

— Dar nu-ţi pierde răbdarea, îngerule! A spus, şi ochii lui de fiară sălbatică au strălucit. Pentru orice lucru există o clipă prielnică.

Şi-a continuat drumul şi a ieşit din biserică fără a se mai ocupa de mine. M-am amestecat printre oamenii din suita lui pentru a fi aproape de el. Voiam să mor, poate niciodată mai mult ca acum nu mi-am dorit cu atâta ardoare să mor. Mulţi oameni din suita lui m-au recunoscut, dar niciunul nu mi-a adresat o vorbă.

În faţa bisericii, înaintea sultanului au fost aduşi Lukas Notaras şi un grup de prizonieri, alcătuit din nobili şi senatori greci. Ei au îngenuncheat în faţa sultanului Mehmet care, pe un ton sever, i-a întrebat de ce au manifestat o opoziţie atât de încrâncenată, cauzând astfel oraşului multe stricăciuni iar oştirii lui pierderi grele.

Lukas Notaras a privit în tăcere spre vizirul Khalil, care se afla în dreapta sultanului, cu barba lungă şi chipul istovit, fiindcă sultanul îl obligase să-l însoţească peste tot, să vadă cu ochii lui cât de însemnată i-a fost victoria.

— Vorbeşte! Vorbeşte cu curaj! L-a îndemnat sultanul pe megaducele Notaras.

— Ce am fi putut face când chiar din propria ta tabără au fost unii care ne-au încurajat să rezistăm? A spus Notaras cu glas amar, uitându-se în continuare acuzator spre vizirul Khalil.

Mehmet s-a întors atunci brusc spre Khalil şi, apucându-l de barbă, a început să zgâlţâie în sus şi-n jos capul cărunt al bătrânului vizir. Apoi a spus cu o voce foarte puternică, pentru a fi auzit de ieniceri:

— Te cunosc eu, Khalil, prieten al creştinilor! Dar tu i-ai slujit cu credinţă tatălui meu, la fel cum tatăl tău şi bunicul tău au slujit cu credinţă ca mari viziri sultanilor dinainte. De aceea te iert şi nu-ţi tai capul după cum ai merita. Dar înaintea ochilor mei să nu mai îndrăzneşti să apari vreodată! Ascunde-te în cel mai îndepărtat colţ al imperiului meu! Ca bunicul tău, care s-a înfăţişat prima dată în faţa sultanului în chip de cerşetor, trăieşte tu însuţi de acum înainte ca cerşetor!

Această sentinţă rapidă a fost o probă de curaj, de care o parte din sfetnicii lui poate că nu-l credeau în stare, numai că mulţi nu au înţeles că această clipă el a aşteptat-o cu răbdare încă din copilărie, cu aceeaşi răbdare cu care a aşteptat să cucerească oraşul Constantinopol. Tinerii ofiţeri au început să-l insulte pe bătrânul vizir Khalil şi, după câteva clipe de ezitare, au început şi ienicerii să-l înjure. După ce s-a uitat atent spre demnitarii din suita sa, Mehmet a remarcat câţiva bătrâni care nu păreau entuziaşti de hotărârea pe care o luase. Desemnându-i cu degetul, le-a poruncit:

— Urmaţi-l pe Khalil!

Ceauşii le-au smuls însemnele demnităţii de vizir cu tot cu veşminte. Pe jumătate despuiaţi, ei l-au urmat pe Khalil pe calea umilinţei şi uitării, în timp ce ienicerii strigau după ei numindu-i prieteni ai creştinilor şi îi loveau cu bulgări de pământ însângerat.

După ce bătrânii alungaţi nu s-au mai văzut, sultanul Mehmet s-a întors din nou spre greci şi i-a întrebat:

— Unde este împăratul vostru? Ce ştiţi despre el.

Grecii s-au uitat unul la altul şi au clătinat din cap. La rândul său, sultanul a ridicat braţele, prefăcându-se că se roagă şi i-a întrebat ironic:

— Dar cum este cu putinţă? Voi nu aţi luptat alături de Împăratul vostru?

Câţiva senatori şi-au aplecat capul cu umilinţă, dar Lukas Notaras a răspuns cu mândrie:

— Împăratul Constantin a trădat credinţa noastră vânzându-ne pe noi, grecii, papei şi latinilor. Noi nu-l recunoaştem de împărat. Noi preferăm să-ţi slujim ţie.

Apoi sultanul a poruncit să se aducă la cunoştinţa oştirii că trebuie găsit cadavrul împăratului Constantin, dacă acesta a căzut în timpul luptelor. A făgăduit o bună recompensă atât aceluia care îi va găsi cadavrul, cât şi aceluia care poate dovedi că l-a ucis. Nici n-a terminat bine de spus asta, că au şi apărut doi bărbaţi, care nu aşteptaseră decât acest moment. Fiecare s-a jurat pe Allah şi pe barba sa că l-a ucis cu propria mâna pe împărat, apoi au început amândoi să se certe în faţa sultanului, fiecare susţinând cu îndârjire că celălalt minte. Sultanul le-a spus amândurora să caute trupul împăratului şi ei au plecat certându-se în continuare şi explicând în ce loc l-au lovit pe împărat.

Din nou li s-a adresat grecilor sultanul, dar de data aceasta a fost mai prietenos şi le-a promis multe, declarându-le că are încredere să lase pe mâna celor mai competenţi greci guvernarea oraşului. Le-a cerut să-i dea o listă cu nobilii de încredere, pentru a le răscumpăra el, sultanul, viaţa de la soldaţii care îi vor fi făcut prizonieri sau sclavi. Lukas Notaras a spus imediat, din memorie, treizeci de nume. Ceilalţi au dat doar numele prietenilor lor.

Nu am mai putut să mă stăpânesc, m-am apropiat de Lukas Notaras şi i-am strigat:

— Trădător nebun, îţi grăbeşti singur pieirea!

S-a umplut de mânie Notaras când m-a văzut venind dinspre suita sultanului şi a spus cu năduf:

— O politică suplă nu înseamnă trădare. Este singura salvare a unui popor disperat. Dacă mi-am pătat mâinile, am făcut-o pentru poporul meu. Cineva trebuia s-o facă. Poate că pentru un astfel de lucru este nevoie de mai multă bărbăţie decât pentru o moarte în zadar. Tu nu mă cunoşti destul pentru a mă judeca.

I-am spus:

— Fiica ta ajunsese să te cunoască şi te-a judecat. Oamenii tăi au omorât-o la Kerkoporta, când ea a încercat deznădăjduită să apere renumele familiei Notaras de ruşinea trădării.

Notaras a pălit şi în ochii lui am citit o spaimă nemaipomenită. A urlat:

— Eu n-am nici o fiică! Eu n-am avut niciodată vreo fiică! Eu am doar doi băieţi. Iar povestea ta cu Kerkoporta este lipsită de sens.

S-a uitat când spre sultan, când spre congenerii lui, care s-au retras lăsând în juru-i un spaţiu gol. A făcut un efort, şi-a regăsit calmul şi i s-a adresat astfel sultanului:

— Acest bărbat, mesagerul tău, te-a înşelat. El însuţi îţi poate confirma că am încercat de multe ori să colaborez cu el în favoarea ta. Doar din lăcomie şi ambiţie m-a refuzat, pentru a se bucura de unul singur de protecţia ta. Nu ştiu ce va fi făcut el în favoarea ta, dar mare lucru nici nu putea face, din moment ce era prietenul latinilor şi al lui Giustiniani. Dumnezeu este martor că am slujit intereselor tale.

Mehmet a avut doar un surâs îngheţat, mi-a făcut semn cu mâna şi a mai spus o dată:

— Răbdare, incoruptibilule!

Apoi a dat o poruncă vistiernicului, s-a întors spre greci şi i-a sfătuit:

— Însoţiţi-l pe vistiernic şi căutaţi în grupurile de ostatici sau pe corăbii bărbaţii pomeniţi de voi. Probabil că mulţi îşi vor fi schimbat veşmintele bogate pentru a-şi ascunde rangul sub aparenţe înşelătoare, probabil că nici n-ar îndrăzni să-şi spună adevăratul nume, aşa că, oricât de mult le-aş plăti oamenilor mei, tot n-ar reuşi să-i găsească. Dar în voi au încredere. Mai mult, voi le puteţi recunoaşte chipul. Cumpăraţi libertatea lor de la negustorii de sclavi şi de la soldaţi!

Şi, pentru a arăta cât de mult ţine să fie găsiţi, l-a autorizat pe vistiernic să cheltuiască până la o mie de aspri pentru fiecare nobil răscumpărat.

Grecii au fost uimiţi de generozitatea sultanului şi l-au urmat de îndată pe vistiernic, discutând aprins şi disputându-şi între ei demnităţile cu care vor fi învestiţi. Dar Mehmet s-a uitat la mine cu un zâmbet perfid, fiindcă ştia că eu pot citi în inima lui. Pe Lukas Notaras l-a trimis înapoi la palatul său, urându-i prieteneşte grabnică însănătoşire soţiei.

Nu a mai părut interesat de mine sultanul. L-am însoţit totuşi până la Blaherne. Când a văzut sălile murdare, pe care veneţienii le despuiaseră de bogăţii, sultanul Mehmet a declamat:

Bufniţa suspină printre colonade, Un păianjen este paznic la-mpărat.

Poarta Harisiană era deschisă, iar peste şanţul de apărare fusese deja construit podul; în dreptul porţii, sultanul i-a întâlnit pe ofiţerii furioşi ai ienicerilor, care, după ce s-au aruncat la pământ în faţa lui, au întrebat ce să le facă marinarilor din Creta care au apărat cele două turnuri din vârful colinei Acropole şi au refuzat să se predea.

Ienicerii ar fi putut să înconjoare turnurile cu buşteni şi să-i ardă de vii, dar erau prea ocupaţi cu jaful pentru a-şi pierde vremea cu o treabă ca asta doar pentru a omorî o mână de creştini. Mehmet ştia cum gândesc ei, de aceea, pentru a nu încuraja indisciplina şi pentru a nu le da un prilej să-i pună la îndoială hotărârile, a schimbat răul în bine şi a spus generos:

— Eu îi respect pe oamenii curajoşi, fie ei chiar şi creştini. Pentru vitejia de care au dat dovadă, merită să trăiască. Să-şi ia armele şi lucrurile pe care le au, să meargă pe corabia lor şi nimeni să nu le facă vreun rău!

Oarecum neîncrezători în promisiunile făcute de turci, marinarii din Creta au evacuat de îndată turnurile, ca să nu-i apuce seara, şi au mers până în port cu sacii lor plini de lucruri în spinare, croindu-şi drum doar pe străzile pustii, pentru a evita întâlnirea cu turcii care continuau jaful cu mare râvnă. Le-au luat cu ei şi pe cele câteva călugăriţe de la mănăstirea apropiată, care fuseseră pângărite de turci.

După ce sultanul şi suita lui au plecat călare ca să sărbătorească victoria, m-am întors la Kerkoporta şi am îngropat trupul neînsufleţit al Annei Notaras într-o cavitate scobită în zid de un proiectil. Mi s-a părut cel mai bun şi mai respectabil mormânt. Şi m-am gândit că într-o zi, cândva, din ochii ei căprui vor răsări flori întunecate ce vor privi oraşul dintre ruinele zidului.

În beţia sângelui şi jafului din oraş, viaţa unui om nu mai are nici un preţ. După ce sultanul a plecat, turcii nu s-au mai sfiit şi au continuat măcelul şi s-au încăierat unii cu alţii pentru prăzi şi pentru femeile cu care voiau să se distreze. Pentru că nu au vrut să-l recunoască pe Profetul musulmanilor, unii dervişi ignoranţi şi fanatici mutilau bucată cu bucată trupurile grecilor luaţi prizonieri.

Am umblat fără să ştiu pe unde calc şi sufletul mi-a fost amorţit de tristeţe; în jurul meu totul era îngrozitor şi confuz, dar nimeni nu s-a atins de mine. În mintea mea a stăruit doar ideea că trebuie să văd totul. Cu cât se umplu mai mult ochii de orori, cu atât mai mult se îndobitocesc, iar omul nu se mai poate smulge din mijlocul grozăviei, nu mai are putere să nu vadă. Sunt sătul de tirani şi de fanatici, de crima, de cruzimea şi de patima lor mereu reînnoită, de coşmarul din care nu mă mai deştept, care-mi umbreşte mintea şi-mi loveşte inima.

În apropierea bibliotecii imperiale am văzut câţiva negustori latini cu căruţe la care erau înhămate nişte biete mârţoage. Ei cumpărau de la ieniceri cărţi şi suluri de manuscrise pe pergament. Capul cărunt al bibliotecarului fusese retezat şi aruncat cu o lovitură de picior în mijlocul curţii, unde zăcea într-o baltă de sânge. Ienicerii smulgeau copertele bogate ale Evangheliei şi ale altor cărţi sfinte şi ardeau paginile ornamentate, pentru a recupera aurul pur din miniaturi şi din iniţiale. Fără să crâcnească, negustorii cumpărau doar cărţile ce nu aveau ferecături aurite, miniaturi sau ornamente, fiindcă altfel ienicerii preferau să le arunce în foc decât să se tocmească pentru doi bani de argint.

Printre negustorii de cărţi era şi un tânăr erudit din Veneţia, mare amator de cărţi rare, care se ocupa de copierea şi desenarea cărţilor. Plângea privind cărţile pe care le ardeau turcii, îşi isprăvise banii. Povestea că a cumpărat zece tomuri din opera lui Aristotel şi-şi blestema stăpânul, care-i dăduse prea puţini bani ca să cumpere din Constantinopol cărţi rare după ce va fi fost ridicat asediul. L-a un moment dat, pierzându-şi el stăpânirea de sine, n-a mai suportat şi a scos din foc o carte căreia îi fuseseră de-acum detaşate copertele aurite. Iar ienicerii au început să-l lovească cu picioarele în burtă.

N-aş putea spune de ce m-au purtat paşii încă o dată la Poarta Sfântului Roman. Era o nemaipomenită agitaţie acolo şi ienicerii căutau în grămezile de cadavre trupul neînsufleţit al împăratului Constantin, fiindcă sultanului nu-i erau de ajuns doar vorbele celor care-l văzuseră murind. Ienicerii ştergeau cu bucăţi de pânză înmuiate în apă feţele morţilor de pe care nu se mai puteau distinge trăsăturile. Până la urmă, cadavrul împăratului a fost găsit. Dar nu după chip l-au recunoscut, ci după cizmele de purpură împodobite cu vulturul bicefal. Pentru că basileul nu a smuls de pe ele însemnele puterii, chiar dacă în timpul asediului a luptat cot la cot cu soldaţii de rând.

Am mers mai departe şi am ajuns la magaziile unde fuseseră duşi latinii şi grecii răniţi. Dar fiind ei doar nişte creştini blestemaţi, după ce au fost azvârliţi afară, li s-au retezat capetele. Trupurile lor, unele peste altele, zăceau pe stradă, în apropierea porţilor. Turcii răniţi le luaseră locul. Gemetele şi strigătele de durere ale turcilor nu se deosebeau cu nimic de cele ale creştinilor.

Urlau disperaţi pe diferite graiuri, cerând să li se dea apă sau implorându-i pe cei în putere să-i omoare pentru a scăpa de suferinţă.

De bolnavi se îngrijeau câţiva chirurgi turci şi dervişi bătrâni, ajutaţi de călugăriţele ce fuseseră luate ostatece după căderea oraşului. Fiind ele prea bătrâne şi prea urâte, nemeritând omagiile învingătorilor, fuseseră obligate să facă această muncă murdară şi dezgustătoare. Ceauşii erau deasupra tuturor şi-i căutau pe turcii care-şi jefuiau răniţii proprii.

Printre călugăriţe am recunoscut-o pe Hariclea. Fusese bătută şi avea pe ea doar o cămaşă sfâşiată. Faţa ei urâtă era umflată de plâns. Stătea în genunchi şi-l ţinea de mână pe un tânăr frumos din Anatolia, al cărui obraz era abia uşor umbrit de o barbă mătăsoasă. Pe chipul băiatului se şi vedea paloarea morţii şi din legătura de pânză ce-i strângea pieptul picura sânge.

— Hariclea! Am strigat-o eu. Eşti încă în viaţă. Ce faci aici?

S-a uitat la mine fără nici o expresie de mirare, ca şi cum faptul că am apărut lângă ea ar fi fost unul dintre cele mai obişnuite lucruri din lume şi mi-a spus:

— Acest turc dezgustător m-a prins de mână şi nu-mi mai dă drumul. Nu înţeleg ce spune.