Mircea căRTĂrescu

Ca o consecinţă, Elena îl ameninţă pe arhitect că, dacă intenţionează să distrugă maşina, divorţează de el fără nici un regret. El încercă să-i explice că e vorba de un experiment, dar ea nici nu vru să-i asculte explicaţiile. E drept că nici nu divorţă cînd ruda lor veni într-o altă duminică, în braţe cu servieta profesională în care se aflau un letcon-pistol, sîrmă de cositor, şurubelniţă cu bec, tranzistori, diode, liţă, ulei special, tinner, bandă izolatoare, cleşte, patent, set de şuru­belniţe şi un chitanţier cu plaivas şi indigo. Orga Reghin, deja cumpărată de Emil Popescu direct de la magazinul Muzica, aştepta pe holul apartamentului, ridicată în picioare şi spri­jinită de peretele de la bucătărie. Arăta ca o placă de lemn furniruit într-un cafeniu foarte lucios, cu ape plăcute, din care ieşeau, înduioşător de pure în albeaţa şi abanosul lor, clapele, aşezate pe două rînduri. Era cam ora două după-amiază cînd cei doi bărbaţi, unul înnebunit de emoţie, celălalt cu o mutră de înmormîntare, cărară orga la parter şi o sprijiniră de caroseria crem a Daciei 1300. Instalarea dură mai mult de trei ore, dar în sfîrşit, pe la cinci şi ceva, vecinii care rînjeau pe la ferestre şi balcoane putură să audă primele note cacofo­nice scoase de orgă sub apăsarea degetelor stîngace ale arhi­tectului. Din fericire, fiind amplificat de o staţie care costase şi ea o grămadă de bani, volumul sunetului putea fi reglat după dorinţă, astfel că vecinii nu se supărară văzînd că arhi­tectul, original, nu mai catadicsea să iasă din cabina sa cu claviatură nici după lăsarea nopţii, emiţînd în surdină sunete peste sunete, fascinat de noutatea ocupaţiei sale. În tot acest timp, la aproximativ doisprezece metri deasupra solului, în apartamentul celor doi arhitecţi, doamna Elena Popescu, născută Deleanu, plînsese cu lacrimi mari, care năclăiseră perna brodată din dormitor. Nu mai putea suporta chel­tuielile nesăbuite ale soţului. Se săturase să alerge, să robo­tească, se săturase de viaţă şi se gîndea disperată că, fără îndoială, soţul ei înnebunea văzînd cu ochii.

Abia la ora trei dimineaţa, frînt de foame şi oboseală, intră pe uşa apartamentului şi arhitectul Popescu. Înfulecă la bucătărie, în picioare, ce găsi în frigider, fără să aleagă, căci avea mintea plină de sunete. Ore şi ore apăsase la întîmplare pe clapele albe şi negre, pe cîte una singură sau pe mai multe deodată, simţindu-se ca un adolescent care se trezeşte pe neaşteptate în patul primei femei. Ar fi vrut să rămînă acolo o veşnicie, să încerce toate combinaţiile posibile, luînd clapele întîi cîte una, apoi cîte două, apoi cîte trei... Unele succe­siuni de sunete îl bucurau, ca şi cînd le-ar fi ştiut dinainte şi le-ar fi aşteptat de multă vreme, altele însă, cele mai multe, îi răneau şi jigneau nu numai auzul, ci parcă toată fiinţa. Se trînti pe sofaua din sufragerie şi adormi uşor, pentru prima dată după luni de zile.

În fiecare zi după orele de serviciu Emil Popescu se aşeza în fotoliul confortabil al Daciei şi îşi relua, în surdină, „claxonatul". Cînd, peste cîteva zeci de ani, arhitectului aveau să i se consacre cantităţi enorme de studii, monografii, comentarii, articole, lucrări de diplomă şi doctorat, de zece şi o sută de ori mai multe decît cele despre Dante, Shakespeare şi Dostoievski la, un loc, aceste cîteva luni de tatonare sotto voce pe clapele orgii Reghin vor primi numele de „perioada subterană" sau underground a activităţii arhitec­tului. Cîte un vecin, prieten vechi, mai venea să-i ţină de urît, luînd loc în stînga şi minunîndu-se de fiecare dată cît de straniu arată o maşină care în loc de bord şi volan are o claviatură de orgă. Fără să-şi întrerupă nici un moment sara­banda de zgomote, arhitectul îi explica răbdător că funcţia fundamentală a maşinii nu este, cum se consideră de obicei, cea de-a scurta distanţele, deplasîndu-l pe om dintr-un loc în altul. Aceasta este doar o funcţie secundară şi, dacă stai să te gîndeşti bine, inutilă. Nobleţea maşinii constă în posibilitatea de a claxona, adică de-a comunica şi a se comunica. Claxo­narea, aşa cum o concepea Emil Popescu, era vocea, pînă acum oprimată şi sugrumată de om, redusă la un singur sunet animalic, gutural, dar de acum înainte liberă, demnă şi suverană, a maşinii. Ne plîngem de invazia tehnicismului, de lipsa de dialog cu maşina, dar nu ne-am gîndit să-i dăm şi acesteia o şansă de a se exprima. Nu este neapărat nevoie ca maşinile să funcţioneze, dar este un drept elementar al lor să se poată exprima. Ajuns aici cu demonstraţia, arhitectului îi sticleau ochii atît de neobişnuit, încît vecinul îşi lua în grabă la revedere şi urca în apartamentul său, unde, neştiind dacă să rîdă sau să compătimească, se simţea tulburat tot restul zilei.

Perioada underground dură pînă în primăvara anului următor. O dată cu înverzirea gardului viu şi a salcîmilor din spatele blocului, Emil Popescu dădu brusc mai tare difuzoa­rele staţiei, astfel încît ceea ce cînta să se poată auzi pe o rază de cîţiva metri în jurul Daciei, fără să deranjeze însă vecinii din bloc. Mulţi dintre ei îşi făcură obiceiul să treacă în fiecare după-amiază pe lîngă maşina arhitectului, brusc miraţi şi fascinaţi de armonia pătrunzătoare care începea să se înfiripe, mai curată pe zi ce trecea.

În primele zile ale primăverii, arhitectul relua cu obstinaţie, monoton dar atrăgător, acelaşi şir de note întregi, crescînd parcă una din alta şi transmiţînd o stare ciudată de ataraxic. „Parcă-i Pink Floyd" se pomenea murmurînd puştimea, dar îşi lua seama repede şicanînd că ar fi un Pink Floyd „în mizerie". Indi­ferent de comentarii, zi de zi eroul nostru relua, cu evidentă încîntare, şirul de note întregi, care sclipeau stins şi profund. Telente, vioristul ţigan de pe scara şase, care avea trei fete încărcate de vulpi argintii, probabil omagii ale şirului incre­dibil de bărbaţi care se perindau prin casa lor zi şi noapte, ascultase cu atenţie muzica arhitectului, înjurînd uneori cu admiraţie profesională pe sub mustaţa á la Sile Dinicu. Era o gamă, asta îşi dădea şi el seama, dar o gamă pe care n-o mai auzise niciodată. La restaurantul Hora, unde cînta, Telente schiţă într-o pauză şirul de zece note întregi pe care-l prinsese de la Emil Popescu. Pentru cîteva secunde cuţitele şi furculiţele lumii pestriţe care venea la acest restaurant rămăseseră încremenite, ca şi cînd timpul s-ar fi dizolvat brusc, dar lăutarul se grăbi, speriat el însuşi, să reia bucata Tangoul de demult, cu care avea de obicei succes la public. După încheierea programului, Telente mai trase o bere cu formaţia, în rîndurile căreia fusese angajat de cîtva timp un saxofonist nou, băiat liniştit, care, după ce terminase conser­vatorul, nu vroise să se ducă în satul Argăşeni, judeţul Bacău, unde fusese repartizat ca profesor de muzică. Dar amicii săi din taraful restaurantului tot Profesorul îi ziceau şi se cam fuduleau că au între ei pe unul care ştie muzică, nu glumă.

În acea seară, Profesorul îl întrebă pe Telente, în treacăt, ce gamă cîntase după Something, prelucrarea lor din Beatles. Telente atît aştepta ca să le povestească ce panaramă are el la bloc cu arhitectul de la trei. Profesorul ascultă distrat, gîndindu-se cîtă ironie cuprinde istoria şi amintindu-şi un pasaj din Gerontion a lui Eliot. Da, numai trape, numai capcane şi drumuri sucite... Gama care făcuse odată gloria lui Pitagora, celebra scară muzicală de zece sunete, corespunzînd fiecare cîte unei planete (ultima dintre ele fiind misterioasa Antihton, iar prima însuşi Soarele) şi cîte unui segment de dreaptă aflat în relaţii armonice cu celelalte, după regula Numărului de Aur, ajunsese acum să fie reinventată de un maniac care o cînta la infinit, ca un disc zgîriat. Ajuns acasă, în cămăruţa sa de doi metri pe un metru şi ceva, cu pereţii plini pînă sus de cărţi jerpelite şi cu un colaj reprezentîndu-l pe Sfîntul Augustin privind sînii goi ai unei femei din cine ştie ce revis_ţtă obscenă, agăţat pe uşa murdară, Profesorul îşi notă în jurnal cîteva rînduri despre cele discutate la restaurant. Dar se opri la jumătatea unei fraze, căci la unsprezece bătu în uşă prietena lui, Iolanda, de curînd divorţată şi dornică de multă, multă dragoste.

În tot acest timp Elena, buna soţie a arhitectului, se con­sultase cu o mulţime de medici psihiatri pe care-i adusese sub diferite pretexte ca să-l vadă pe arhitect. Părerile lor fuseseră împărţite. Cu siguranţă nu era un caz obişnuit. Cei mai mulţi înclinau să vorbească despre o monomanie în genul colectării de cactuşi sau timbre, dar cine ar putea preciza graniţa dintre un simplu hobby şi o manifestare patologică? Se cunosc doar o mulţime de exemple de pasiuni absurde care pot duce, pe fond de normalitate, la manifestări nebuneşti. Cîţi nu şi-au aruncat televizorul pe fereastră în timpul unui meci? Sînt şi cazuri în care cîte un pensionar s-a sinucis după o partidă de table pierdută. Aşa că Elena ar putea fi înţeleaptă, atîta vreme cît soţul ei făcea încă faţă problemelor de serviciu şi se încadra încă în convenţiile sociale ale vieţii de familie, în defi­nitiv, să nu uite că l-a luat de bărbat pe Emil Popescu la bine şi la rău, şi de altfel poate să fie sigură că, odată declarat alienat mintal, îngrijirea arhitectului ar cădea tot în seama familiei, de vreme ce delirul său nu prezintă pericol social. Să nu se grăbească cu divorţul, să mai aştepte, doar au realizat atîtea lucruri împreună şi un om nu poate fi abandonat ca un cîine. Alţi bărbaţi sînt mai răi, îşi înşală nevestele, beau, prac­tică perversiuni sexuale, cîte femei nu şi-ar dori ca secătura lor să stea toată după-masa să cînte la... în fine, la ceva. În faţa acestor sfaturi profesionale, care-şi găseau ecoul în cele ale familiei, biata femeie se resemna să mai aştepte o vreme. Era tare greu. Arhitectul nu mai era acelaşi om, nu-l mai interesa nimic în legătură cu ea sau cu casa. A încercat o vreme să doarmă iar în pat cu el, ba chiar intenţionase să fie tandră, dar el părea nu numai să nu mai aibă nici un fel de dorinţe amoroase, dar să nu mai fie nici măcar conştient că există aşa ceva. Pierdea cu timpul cele mai elementare noţiuni omeneşti. Dimineaţa, de exemplu, trebuia să i se aducă aminte să se bărbierească.

Telente trecea acum zilnic pe lîngă Dacia crem şi înainte de-a se îndrepta spre staţia troleibuzului 95, cu care ajungea în centru, de unde pînă la slujbă îl lua pe 88, asculta cîteva minute frazele muzicale ale arhitectului. Îşi dăduse repede seama că acesta nu mai repetă la nesfîrşit aceeaşi gamă, ci construieşte, dovedind o vădită evoluţie tehnică, mici melodii bizare pe baza ei. Degetele lui, la început atît de stîngace şi împleticite, deveniseră agile şi suple, tari ca fildeşul la vîrfuri. Totuşi melodiile păreau cam fără ritm, curgînd, doar note întregi sau chiar note duble, în litanii tărăgănate. Lăutarul, adept al pieselor îndrăcite, al glissandourilor şi tremolo-urilor ţigăneşti de cabaret, nu prea putea înghiţi ceea ce producea Emil Popescu. Reţinu însă un fragment care părea mai închegat şi mai melodios şi i-l cîntă, ca o curiozitate, Profesorului, după închiderea localului. De data asta saxofo­nistul ciuli urechile, pentru că melodia i se păru al dracului de cunoscută. Nu, nu mai putea fi vorba de o coincidenţă. O dată la o mie de ani cineva, apăsînd clapele la întîmplare, putea reproduce o scară muzicală de zece sunete, dar acum era altceva. Plecă preocupat şi în demisolul său îşi revăzu însemnările din conservator cu privire la muzica arhaică. De cîteva ori reluă la saxofon (marea lui dramă era lipsa unei pianine, pe care oricum n-ar fi avut unde s-o pună) cele cîteva fraze ale melodiei, care la acest instrument barbar şi totuşi rafinat sunau inedit, pătrunzător. Surescitat, îşi notă în jurnal că „acelaşi maniac" reuşise bizara performanţă de a reinventa, notă cu notă, prin cine ştie ce intuiţie parapsihologică, partitura singurului imn orfic care ne-a parvenit din Anti­chitatea grecească. Trebuie într-adevăr, scrise mai departe Profesorul, să fie vorba de ceva asemănător „vorbitului în limbi" sau acelor viziuni detaliate pe care unii oameni le au cu privire la oraşe pe care nu le-au văzut niciodată. Chiar de a doua zi îl rugă pe Telente să-l pună în legătură cu organistul din automobil.

Întîlnirea Profesorului cu Emil Popescu este istorică. Nu poate fi estimat rolul pe care tînărul saxofonist l-a jucat în popularizarea giganticei opere şi personalităţi a arhitectului. Încă de la primele note emise de orga acestuia, pe care le ascultă aşezat pe canapeaua din faţă a maşinii, unde fusese invitat amabil, Profesorul avu intuiţia a ceea ce se întîmpla de fapt, căci, după ce mai cîntă de vreo două ori imnul orfic, pe neaşteptate organistul trecu la altceva. Era o gamă nouă în repertoriul său, dar de fapt veche de mii de ani, o gamă care putea fi ascultată, devenită cîntec, pe ţărmurile Asiei Mici. După ce cîntă de mai multe ori gama minoră, Emil Popescu trecu la improvizaţii pe baza ei. Profesorul îi puse cîteva întrebări şi îşi dădu seama din răspunsuri că arhitectul habar n-avea că face muzică. Transportat, el nu mai contenea cu teoriile sale în legătură cu diversele aspecte ale comunicării om-maşină prin claxonare. Ceea ce făcea el nu era decît o claxonare modulată, pe care i-o dicta intimitatea cu automo­bilul. Nu se putea scoate nimic mai mult de la el. Nu dădea nici o atenţie încercărilor Profesorului de a-i vorbi despre game şi melodii, dar în acelaşi timp degetele sale conturau în aerul verii un pean închinat lui Apollo, în care saxofonistul recunoscu o compoziţie a lui Onesicrates. Abia pe seară se îndură să plece, dar de atunci încolo Profesorul avea să vină în fiecare zi să asculte fantasticele creaţii ale organistului. Noaptea, cît nu era agresat de frumoasa şi senzuala Iolanda, tînărul citea şi recitea manualele sale de istorie a muzicii, marcînd cu un semn stadiul la care ajunsese arhitectul şi chiar încercînd să prevadă paşii pe care-i va face în continuare. Căci, după ce epuizase fazele succesive ale muzicii antice, într-o după-amiază Emil Popescu îl luase prin surprindere pe saxofonist cu primele sonuri ale unui cantus planus gre­gorian, într-o curgere de o inconfundabilă măreţie. Cam din acest moment vecinii din bloc începură să se intereseze din nou de excentricul lor colocatar, mai cu seamă bătrînele, cărora muzica „bisericească", deşi diferită de cea pe care o ştiau ele, începea să le placă, aşa încît în fiecare după-amiază puteai zări, timp de vreo două săptămîni, un grup de buni­cuţe dormitînd pe cîte un scaun de bucătărie lîngă Dacia arhitectului.

Pentru Profesor nu mai exista nici o îndoială. La rîndul său îşi abandonă slujba, îşi dezorganiză viaţa, ba o părăsi şi pe Iolanda ca să fie mereu în apropierea arhitectului. Jurnalul său, în care pînă atunci notase aproape numai cărţile citite şi impresii de la concerte, plus diverse afaceri amoroase, şi asta cam o dată pe săptămînă, creştea acum luînd proporţii de roman-fluviu. Totul era acolo, într-o încîlceală de text şi portative trasate strîmb, marcînd neverosimilele explozii ale spiritului prin care Emil Popescu reuşea să treacă de la o etapă la alta, de la o mentalitate la alta, de la nişte convenţii la altele, repetînd, redescoperind, pas cu pas, istoria muzicii, într-o confuzie aparent inexplicabilă, game, exerciţii de armonie şi contrapunct se înlănţuiau seară de seară, pînă noaptea tîrziu, în aerul întunecat din spatele blocului, scîn-teind cîte zece minute într-o melodie limpede ca diamantul, apoi cufundîndu-se iar în căutări şi frămîntări miloase, de care arhitectul nici nu avea habar. Anotimpurile se roteau amestecîndu-şi culorile, rulîndu-şi norii pe cerul niciodată acelaşi, dar fiecare amurg şi fiecare răsărire de stele îi găsea pe cei doi în spatele parbrizului Daciei 1300, ajunsă murdară de praf în ultimul hal. Noroc că Profesorul se îngrijea să-i mai încarce acumulatorul din timp în timp şi să mai treacă cu buretele peste tabla vopsită în crem, ca să nu ruginească de tot. Copiii care se jucau în spatele blocului avuseseră de mult grijă să spargă toate cele patru cauciucuri ale maşinii.

Elena mai venea şi ea uneori, suind în maşină pe bancheta din spate. De la o vreme chiar se arătă din ce în ce mai des, nu atît ca să asculte melodiile sofisticate ale soţului ei, care tocmai trecea prin furia contrapunctică a unor Dunstable, Palestrina, Dufay, Ockeghem, Josquin Des Preş şi mai ales Orlando di Lasso, suprapunînd acorduri aproape alchimice, cît pentru că începea s-o atragă, de ce să n-o spunem, înfă­ţişarea destul de romanţioasă a tînărului saxofonist. Ea îşi dăduse de mult seama că, atîta vreme cît cînta, Emil Popescu practic ieşea din lumea concretă, rămînînd orb şi surd la orice fel de stimul exterior. Orice i-ai fi spus, el mormăia acelaşi text cu claxonarea, din ce în ce mai obscur, mai delirant. Aşa că nu se sfii să se plîngă în toate felurile de bărbatul ei Profe­sorului, care o ascultă mai întîi cu o ureche, apoi cu amîndouă, fără să se dumirească prea tare. Cînd deschise însă şi ochii, sau mai bine zis cînd îi ridică din jurnal, deveni brusc interesat, pentru că Elena avea sîni foarte frumoşi. Semănau cu ai fetei din fotografia la care era silit să se holbeze săr­manul Augustin, în chilia tînărului. Iar aceşti sîni erau neatinşi de o grămadă de vreme. Cînd saxofonistul, după cîteva seri de tatonare şi de tot mai tulbure intimitate spi­rituală, o atinse cu degetele pe obraz (se aşezase şi el în cele din urmă pe bancheta din spate), Elena făcu ea prima gestul de a-i căuta gura cu buzele întredeschise. Făcură dragoste chiar acolo, pe primele acorduri ale Adagio-ului din Con­certul pentru vioară şi orchestră în Mi major de Bach.

De atunci trioul deveni nedespărţit. Venind de la serviciu, Elena îi găsea de obicei pe cei doi deja în maşină. De cînd cînta Bach, şi îl cîntă mai bine de un an de zile, vecinii deveniră cu toţii melomani, chiar îl rugară să mărească, pentru cîteva ore, pînă la venirea serii, sonorul staţiei de amplificare.

Profesorul nota de zor. Deja publicase în Magazin, la rubrica de convorbiri cu cititorii, o notiţă despre fenomenul muzical apărut în spatele blocului din Berceni. Trimise apoi un articol la Flacăra, care apăru chiar săptămîna următoare, ceea ce atrase atenţia forurilor în drept asupra cazului. Cum cu arhitectul era din ce în ce mai greu de comunicat şi cum pe articol saxofonistul primise frumoasa sumă de 380 de lei, el îşi luă asupra sa toată munca de impresar artistic al ciuda­tului său amic. Fiind vorba de inofensiva şi mereu utila muzică clasică, arhitectul intră pînă la urmă şi în vederile Radioteleviziunii, aşa încît cîte un concert interpretat la orgă electronică sîmbătă seara sau joi dimineaţa, pe programul trei, de artistul amator Emil Popescu devenise un lucru destul de obişnuit. Radioul prindea mai mulţi iepuri deodată cu aceste transmisiuni. Făcînd educaţie muzicală, dovedea în acelaşi timp că pretutindeni în popor apar talente noi. Apărea de asemenea evidentă calitatea instrumentelor muzicale produse de cunoscuta noastră fabrică de la Reghin.

Anul următor, televiziunea populariza pentru prima dată imaginea arhitectului în milioanele de cămine ale ţării. Carele de reportaj, urmărite de zeci de vecini în pijamale, opriră în faţa blocului şi se întinseră cabluri lungi, albastre şi porto­calii, pînă în spate, unde două camere de luat vederi îşi clipeau becul verde de sub obiectiv. Reporterul, după ce vorbi cu însufleţire cîtăva vreme, cu faţa spre camere, încearcă să intre în cabina Daciei ca să stea de vorbă cu arhitectul. Dar Profesorul şi Elena îi explicară că maestrul, ale cărui degete incredibil de lungi baletau pe clapele sidefii, nu poate fi întrerupt din transa lui. În cele din urmă, televiziunea se mulţumi cu un reportaj de un sfert de oră, în care se vorbea despre Mozart pe fondul muzicii arhitectului.

Tot cam pe atunci Elena constată că rămăsese gravidă. La început se sperie, dar saxofonistul, care de altfel acum nu mai cînta deloc, ci dimineţile trepăda între radio, televiziune şi diverse redacţii, iar serile umplea meticulos al şaptelea sau al optulea caiet cu note şi portative, Profesorul deci, care deja dormea de cîteva luni chiar în casa arhitectului, o calmă şi hotărîră împreună ceea ce de mult se impunea, divorţul de arhitect. Procesul de divorţ nu dură exagerat de mult, aproxi­mativ opt luni, faptele fiind evidente şi starea de pregnanţă a Elenei avansînd rapid. Partajul satisfăcea ambele părţi: Elenei îi rămînea casa cu întregul mobilier, iar lui Emil Popescu maşina, plus o diferenţă în bani pe care ea se obligă să i-o asigure sub forma pensiunii complete, care includea trei mese pe zi plus cazare peste noapte. Aşa că, de fapt, numai starea socială a celor trei, care deveniră în curînd patru, se schimbase. Acest divorţ neobişnuit stîrnise destul scandal, bineînţeles, şi totul ar cam fi mirosit a promiscuitate dacă opinia publică n-ar fi apucat între timp să se familiarizeze cu persoana neobişnuită a arhitectului.

Acesta se schimbase mult în cei cîţiva ani care trecuseră de la primul claxonat fatal al Daciei sale. Se îngrăşase enorm, deşi aproape că nu se mai hrănea, pielea feţei i se întinsese pe obraji, ochii din ce în ce mai apropiaţi căpătaseră o uitătură fixă, atentă la nimic din lumea asta. Un păienjeniş de barbă rară, cu fire neobişnuit de lungi, i se încurca pe obraji. Dar ceea ce începea deja să depăşească pînă şi patologicul, trecînd în teatrologic, erau mîinile sale. Degetele îi ajunseseră de peste treizeci de centimetri lungime. Răşchirate, cuprindeau întreaga claviatură. Frînghii groase, întretăiate, de muşchi le mişcau falangele, contractîndu-se şi relaxîndu-se cu o viteză incredibilă. Abia puteai vedea vîrfurile degetelor lui alergînd ca nişte picioare nervoase de ţînţar pe clapele reci. Cu acele mîini monstruoase, Emil Popescu executa concerte întregi din Beethoven şi Ceaikovski, fără să le fi ascultat vreodată, reinventîndu-le într-o stare de continuă halucinaţie.

Cînd se întrerupea din cîntat, degetele care-i ajungeau pînă la genunchi păreau să-l doară insuportabil, aşa că după numai doi ani arhitectul îşi părăsise serviciul, rămînînd practic dezlegat de orice legături cu viaţa socială obişnuită. Cînta acum fără întrerupere, zi şi noapte. La rubricile de curiozităţi din toate marile ziare şi reviste apărură scurte note despre organistul român. Reporteri de la New York Herald Tribune, Life, Strange Astonishing Stories Magazine, Paris Match şi Penthouse începură să se perinde prin spatele blocului din Berceni, fulgerînd din blitzurile orbitoare ale aparatelor sofisticate de fotografiat, înregistrînd casete video şi benzi întregi de magnetofon cu muzica minunată a arhitectului şi nu mai puţin cu bolboroseala incoerentă a acestuia. Profe­sorul se învîrtea pe lîngă ei, le „traducea" cuvintele organis-tului şi, pe la începutul primăverii, îşi publică simultan la Paris şi Londra însemnările din caiete sub titlul Un genie aux portes de l'Orient, respectiv A Man of Genius at The Gates of Orient. Succesul de neimaginat, atît în rîndul muzicienilor cît şi al profanilor, pe care l-au avut aceste ediţii, urmate imediat de altele, în cele mai diverse limbi, a făcut ca Emil Popescu să devină omul momentului în întreaga lume.

În anii care urmară, saxofonistul, căsătorit între timp cu Elena, care îşi creştea liniştită copilul, călători prin toată lumea, ţinînd neobosit conferinţe peste conferinţe. Emil Popescu deveni astfel cel mai cunoscut artist român în străinătate, iar o firmă japoneză îi dărui un minunat sinteti­zator de sunete Mishiba, care să-i lărgească posibilităţile de expresie. După o călătorie cu avionul şi cu camioanele, uriaşul instrument, avînd unsprezece metri lungime şi doi înălţime, ajunse în spatele blocului. Cîţiva locatari trebuiră să renunţe la locurile de parcare. De asemenea, bătătorul de covoare fu scos şi montat la cîţiva metri mai încolo. O construcţie specială, de plexiglas transparent, proteja aparatul de intemperii. Cei doi specialişti japonezi care-l însoţiseră montară întreaga instalaţie şi încercară să-l determine pe arhitect să se mute şi el sub acoperişul de plexiglas. A fost însă imposibil să-l scoată din maşină. Caroseria crem a Daciei părea pentru Emil Popescu la fel de importantă ca muzica însăşi. Inventivi ca de obicei, japonezii au recurs atunci la singura soluţie posibilă. L-au mutat pe arhitect pe bancheta din spate, au scos afară bancheta din faţă şi vechea claviatură a orgii Reghin şi, în cîteva zile, au montat în spaţiul rămas o imensă aparatură, o încîlceală ameţitoare de ecrane, poten­ţiometre, cadrane cu afişaj electronic, plus opt rînduri de clape speciale, aşa încît te puteai crede la bordul unei nave spaţiale. Cei doi omuleţi, după ce puseră în funcţiune sinte­tizatorul, încercară să intre cumva în dialog cu celebrul muzician. Surprinderea şi uşurarea lor au fost mari cînd au văzut că arhitectul mînuieşte aparatura electronică, apasă butoane, reglează frecvenţe ca şi cum s-ar fi ocupat toată viaţa numai de astfel de lucruri. De la primele atingeri de clape izbucniră în văzduh, cu o puritate şi o bogăţie a sune­tului izbitoare după soundul primitiv al orgii Reghin, valurile succesive, avîntate şi apoi reţinute ca o uriaşă suferinţă, ale Valsului de Ravel.