Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Patriarhia Ecumenică sub stăpânire turcească, în secolele XV-XVIII. Evoluţia raporturilor politice în Balcani şi îndeosebi în estul Europei, pe care a impus-o puternicul Imperiu Otoman, a făcut ca situaţia Bisericii Ortodoxe să fie mult mai dificilă decât a Bisericii Apusene, în veacurile XV-XVHL

Bulgaria (1393), Serbia şi Bosnia (1459), Albania (1468), Belgradul (1621) cad pe rând sub stăpânire turcească. Principatele Române devin şi ele vasale turcilor: Ţara Românească (1402), Moldova (1514), Transilvania (1568).

Rusia va reuşi pe vremea lui Petru cel Mare (după 1682) să se elibereze de turci, după ce alungase în 1480 pe tătari. Sultanii Selim I şi Soliman Magnificul (1520-1566) vor desăvârşi opera cuceritoare a lui Mahomed II şi vor aduce Imperiul Turc în culmea puterii.

După aceştia începe declinul marelui şi neomogenului imperiu. Turcii sunt bătuţi de austrieci (Lepante, 1571) şi ruşi (Kiev, 1681) şi vor asedia fără rezultat Viena (1683-1686).

O dată cu venirea la tron a lui Petru cel Mare (1682-1725), Rusia va intra în etapa modernizării şi a reformelor economice, sociale şi religioase, devenind, treptat, puterea protectoare principală a creştinătăţii ortodoxe.

Privind retrospectiv situaţia Bisericii Ortodoxe, în contextul politic şi social de care am vorbit, putem reţine următoarele:

Privilegiile şi înlesnirile făcute creştinătăţii bizantine de Mahomed II, la numirea ca patriarh a lui Ghenadie Scholarul, după cucerirea Constantinopolului, au început repede să fie uitate, însuşi Ghenadie nu rezistă decât 4 ani în scaun. Urmaşul lui, Iosafat, este batjocorit de sultan, pentru neaprobarea unui divorţ anticanonic.

Existau şi dezbinări serioase chiar în sânul creştinilor (mai ales după 1461 când prin căderea Trebizondei, sultanul face colonizări masive în Constantinopol).

Începe nedreapta şi păgubitoarea emulaţie pentru impunerea propriului patriarh. Partida de Trebizonda şi cea băştinaşă oferă peşcheşuri pentru a obţine confirmarea ca patriarh a propriului candidat. Sistemul simoniac s-a extins şi la alegerea şi numirea mitropoliţilor şi episcopilor în provincie.

Situaţia financiară a Patriarhiei Ecumenice era foarte precară şi de aceea apela mai de fiecare dată la ajutorarea Bisericilor Ortodoxe din ţările vasale turcilor sau tributare lor.

Patriarhii s-au schimbat foarte des (între 1453-1800, 150 de schimbări şi succesiunea a 70 de patriarhi, ceea ce înseamnă că, în 347 de ani, fiecare ar fi păstorit în medie numai câte cinci ani).

Turcii nu s-au sfiit să-i ucidă pe unii dintre ei, cum au făcut-o cu Chiril Lucaris - 1638, Grigorie şi 12 mitropoliţi (1821), dar şi cu alţi ierarhi (sa ne amintim de Sfântul Antim Ivireanul care şi-a sfârşit la fel viaţa, în 1716).

Creştinii au plătit şi înspăimântătoarea „dare a sângelui", prin copiii care erau răpiţi din căminele lor, islamizaţi şi formaţi în disciplina militară severă a corpului ienicerilor.

Biserica Ortodoxă va avea în acest răstimp şi personalităţile, şi eroii săi. Consemnăm pe patriarhul Meletie Pigas din Alexandria (sec. XVI), Macarie în Antiohia (1648-1672), a cărui relaţie de călătorie şi prin Ţările Române ne-a lăsat-o arhidiaconul Paul de Alep, Nectarie, Dositei şi Hrisant (între 1660-1713) la Ierusalim, luptători împotriva iezuiţilor.

Patriarhii constantinopolitani, mai importanţi, după Ghenadie, au fost: Nifon al II-lea (1435/40-1508), de fapt, Sf. Nifon, care a activat şi în Ţara Românească, dar a intrat în conflict cu domnitorul Radu cel Mare; Ioasaf al II-lea (1555-1565) care a ridicat sediul Patriarhiei; Chiril Lucaris, remarcat în lupta antiiezuită în Polonia şi Principatele Unite, Samuil Hangeris (sec. XVIII), care a întocmit un nou regulament de organizare şi funcţionare a Patriarhiei, instituind conducerea sinodală.