Patriarhia Serbiei. În secolul al VII-lea, populaţia sârbă care locuia în nordul Boemiei se stabileşte, la chemarea împăratului bizantin Heraclie (610-641), în centrul Peninsulei Balcanice.
Contactul cu localnicii, care primiseră creştinismul din primele secole, îndeosebi prin Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii săi, a contribuit la creştinarea sârbilor. În secolul al II-lea sunt menţionaţi mai mulţi martiri în teritoriile sârbeşti, ca, de exemplu, Sfinţii Mucenici Fior şi Lavru (prăznuiţi la 18 august) martirizaţi în Ulpiana (lângă Pristina - provincia Kosovo).
Constantin Porfirogenetul (913-950) menţionează că prima botezare masivă a sârbilor a avut loc pe la anul 630, papa Honoriu I trimiţând clerici misionari, la solicitarea bazileului Heraclie.
Fraţii misionari Constantin - Chiril şi Metodiu trec în 863 prin nord-estul ţinutului locuit de sârbi, propovăduind Evanghelia. Câţiva ani mai târziu (868), la cererea cneazului Mutimir (860 - 891), patriarhul Ignatie I al Constantinopolului trimite în Serbia preoţi şi episcopi greci, care vor boteza în masă pe sârbi, înfiinţând episcopii. La rândul său, împăratul Vasile Macedoneanul trimite împreună cu misionarii greci un delegat imperial, prin care suzeranitatea Bizanţului asupra sârbilor este recunoscută.
Activitatea misionară a Sfinţilor Clement şi Naum care iradia din mănăstirea întemeiată de ei la Ohrida (sudul Bulgariei, lângă graniţa cu Serbia) a consolidat creştinismul în Serbia, înflorind acum literatura slavă, prin intermediul alfabetului chirilic, pe care aceştia îl răspândesc printre sârbi, alături de Liturghia în limba slavă.
În regiunile centrale sârbeşti s-a întemeiat Episcopia de Rasca, iar în regiunea de coastă cea de la Duklia, numită mai târziu Zeta, după râul omonim.
După desfiinţarea Patriarhiei Bulgariei şi crearea Arhiepiscopiei autocefale a Ohridei (984), teritoriile din sudul Serbiei intră sub jurisdicţia acestei arhiepiscopii, care se subordona Patriarhiei de Constantinopol.
Sfântul Sava, fiul prinţului Ştefan Nemania (1196-1202; 1203-cca 1228), călugăr la Mănăstirea atonită Hilandar, este hirotonit în 1219 arhiepiscop al Serbiei, organizând Biserica ce avea statut de autocefală. Cel mai însemnat suveran al Serbiei medievale, Ştefan Duşan (1331-1355), ridică Biserica Serbiei Ia rang de Patriarhie în 1346, cu scaunul la Pec, situaţie care se menţine până în 1458, când turcii o desfiinţează, intrând din nou în jurisdicţia Arhiepiscopiei de Ohrida (Bulgaria).
Primul patriarh sârb, Ioanichie (1346-1355), îl încoronează pe Ştefan Duşan rege în 1346. Vreme de 22 de ani (1353-1375), Biserica Serbiei s-a aflat sub anatema pronunţată de patriarhul ecumenic Calist I, pentru că ţarul a alungat pe episcopii greci din teritoriile cucerite de el. în delegaţia sârbă, care a intervenit la patriarhul ecumenic Pilotei Kokkinos pentru ridicarea anatemei (1375), s-aaflat şi SfântulNicodim,reorganizatorul vieţii monahale din Ţara Românească (+ 1406).
Reînfiinţată în 1557 de patriarhul sârb Macarie (1551 -1573), Patriarhia este din nou desfiinţată la 11 septembrie 1766, Biserica Serbiei intrând de această dată sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.
Sub presiunea taxelor impuse de autorităţile turceşti, mulţi sârbi se convertesc acum la islamism, iar episcopii autohtoni sunt înlocuiţi cu ierarhi greci.
Biserica Serbiei îşi redobândeşte autocefalia în 20 octombrie 1879, permiţându-se sârbilor după 1891 să aibă episcopii proprii.
În secolele XVII-XVIII, romano-catolicii au încercat uniaţia forţată în unele zone ale Serbiei, precum în vest, pe teritoriul Episcopiei de Karlovac sau în Dalmaţia.
Biserica Ortodoxă Sârbă se unifică în 1920, redobândind rangul de Patriarhie, situaţie recunoscută de Patriarhia Ecumenică la 9 martie 1922. Bisericile care s-au grupat formând Patriarhia Serbiei au fost: Biserica Muntenegrului, Patriarhia Carlovitzului (înfiinţată în 1848 pentru sârbii ortodocşi din Ungaria), Mitropolia Cernăuţiului (cu jurisdicţia asupra ortodocşilor din Imperiul Austriac), Biserica Regatului Serbiei (autonomă din 1832 şi autocefală din 1879) şi Biserica Bosniei - Herţegovinei (constituită în 1878 pentru provinciile anexate de Austro-Ungaria).
Războiul al doilea Mondial va supune Biserica Sârbă unui adevărat martiriu. Patriarhul Gavriil (1937-1950) şi episcopul Nicolae Velimirovici (l 880-1956) au fost închişi în lagărul Dachau din Germania, iar ierarhi - precum Platon de Banja Luka, Sava de Karlovac, Serafim din Kosovo - vor fi ucişi împreună cu sute de clerici şi aproape 700.000 de credincioşi. De asemenea, zeci de mănăstiri şi sute de biserici sunt distruse; au fost furate odoare sfinte, arhive, biblioteci. Tragedia se va repeta în Războiul din 1991 -1995, când peste 200 de biserici şi mănăstiri au fost distruse şi aproape 400 avariate.
În 1959, din Biserica Serbiei s-a desprins Biserica autonomă a Macedoniei, cu sediul la Skoplje, conducătorul ei purtând titlul de Arhiepiscop de Ohrida. În anul 1967 şi-a declarat unilateral autocefalia, dar Bisericile Ortodoxe n-au recunoscut canonicitatea acestei Biserici, care deţine 60% din populaţia ţării (cca 1,9 milioane de creştini ortodocşi). Biserica Serbiei avea până la Războiul din 1991 -1995 patru seminarii teologice (dintre care cel de la Prizren înfiinţat în 1871) şi o Facultate de Teologie la Belgrad.
Actualul patriarh al Serbiei este Sanctitatea Sa Pavle (întronizat în 1990), Biserica numărând cca 9 milioane de credincioşi. Sediul Patriarhiei se află la Belgrad.
Dostları ilə paylaş: |