Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Evoluţia raporturilor creştinismului cu păgânismul. Cultul martirilor. Acte martirice.

Raporturile cu păgânismul. În epoca primară a creştinismului, păgânismul însuşi simţea nevoia unei reforme. Această nevoie creştea pe măsură ce creştinismul se prezenta ca o religie revelată, spirituală, monoteistă şi morală. Spre reformă tindeau şi unele măsuri imperiale (August, Alexandru Sever, Aurelian, Diocleţian, Maximin Daia), cultele orientale şi misterele, mai ales filozofia.

Cornelius Fronton, profesor, ura şi critica pe creştini. Satiricul Lucian Samosata, un epicureu de mare talent, ironiza şi ridiculiza credinţa în nemurirea sufletului, în răsplata viitoare, dispreţul creştinilor faţă de moarte, dorinţa lui faţă de martiriu, credulitatea, iubirea lor frăţească. El a criticat superstiţiile, ipocrizia şi sofistica filozofilor.

Cel mai însemnat adversar păgân, înainte de neoplatonici, a fost Cels,, filozof stoic sau ecletic, autorul lucrării critice contra creştinismului „Cuvânt adevărat”, lucrare combătută de către Origen prin alta intitulată „Contra lui Cels”(248). Cels se referă la întreaga religie creştină pe care voia s-o discrediteze. El a combătut minunile, dogma întrupării şi învierii Mântuitorului cu argumente foarte iscusite.

Neoplatonismul a fost un curent filozofic religios, care a căutat să refacă păgânismul într-un sistem nou şi măreţ. Sistemul neoplatonic era panteist. Contemplarea şi extazul jucau un mare rol aici. Înrudit cu platonismul, neoplatonismul a avut idei şi termeni prin care a influenţat pe unii teologi, ca Origen, Dionisie Areopagitul. Înaqintemergător al neoplatonismului e considerat Plutarh, iar întemeietor Ammonius Saccas, l-a consolidatPlotin, elevul lui Saccas. Violent au atacat creştinismul şi Profiriu din Tir, Hierocles, Jamblic, împăratul Iulian Apostatul, retori şi sofişti.

Prin caracterul său filozofico-religios, neoplatonismul a făcut o serioasă concurenţă creştinilor.

Din epoca persecuţiilor, Biserica a moştenit cultul martirilor. Acesta a ieşit ca o manifestare firească din vrednicia martirilor şi din credinţa creştină. Martirul dobândeşte merite deosebite înaintea lui Dumnezeu şi a creştinilor. Murind pentru Hristos, martirul este considerat Sfânt. Iar sângele lui şterge toate păcatele, el este un botez.

Istorisirea celor îndurate de martiri s-au păstrat în diverse fragmente în actele martirice.

Curajul martirilor a făcut pe mulţi păgâni să treacă la creştinism: „Sângele creştinilor este o sămânţă”, scria Tertulian. Martirii luptă şi suferă pentru Hristos, deoarece şi Hristos a suferit moartea pe cruce pentru mântuirea noastră.

Judecarea martirilor creştini de către autorităţile romane, istorisirea chinurilor lor îngrozitoare, mai presus de fire, „au fost transmise şi în scris urmaşilor, ca fiind vrednice cu adevărat de o amintire nepieritoare”, cum se exprimă istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (+ 340).

Ele au nu numai o valoare istorică, ci şi una doctrinară şi morală, căci cunoaşterea şi istorisirea pătimirilor martirilor este ziditoare de suflet. Martirii ne arată modul de a ne conduce în viaţă după poruncile Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Istorisirea chinurilor îndurate de martiri şi de mărturisitori şi felurile diferite ale morţii lor în diferitele provincii şi oraşe ale vastului Imperiu roman, adică torturile, pedepsele inumane, închisoarea şi tot felul de chinuri născocite de furia unei mulţimi fanatizate de ura contra creştinilor, se păstrează până azi, pentru o parte din ei an Actele martirice, care sunt autentice.

Ele sunt de mai multe feluri:

• 
  Copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de creştini cu greutate de la tribunalele romane. Acestea se numesc propriu-zis Acta şi sunt de mare valoare istorică. Actele martirice originale au fost numeroase, dar multe din ele au fost distruse în timpul persecuţiei împăraţilor Diocleţian şi Galeriu care au ordonat distrugerea arhivelor creştine între anii 303-305.
  
• 
  Istorisiri scrise de clericii sau de creştinii contemporani, martori oculari ai chinurilor martirilor, sau pe baza mărturiilor unor contemporani, care au povestit suferinţele acestora din cele auzite. Aceste istorisiri fie că le-au scris martirii înşişi, fie că le-au scris alţi creştini. Ele se citeau la cultul creştin, pentru îmbărbătarea şi edificarea credincioşilor şi se citesc până azi.
  

Actele martirice na arată de asemenea cum au luat naştere cultul Sfinţilor şi al Sfintelor moaşte. El s-a practicat chiar de la începutul creştinismului. Martirii au fost îngropaţi cu deosebită cinste. Trupurile , resturile sau osemintele lor au fost îngropate de creştini cu mare grijă, dragoste şi pietate. Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-au ridicat primele locaşuri creştine de cult, numite „martyria”. La mormintele lor, creştinii se adunau şi săvârşeau cultul, îndeosebi Sfânta Euharistie, în ziua aniversării morţii lor, pe care o numeau „ziua naşterii”, căci au trecut din moarte la viaţă. Tertulian aminteşte că creştinii făceau rugăciuni în fiecare an pentru cei morţi, cu ocazia aniversării naşterii lor spirituale. Din însemnările ce s-au păstrat, s-au format martirologiile şi calendarul creştin.

În cinstea martirilor şi Sfinţilor s-au ridicat lăcaşuri de cult, iar numele lor a început să se dea şi se dă până azi ca nume de botez.