Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Alte sărbători creştine. Probabil din sec. al III-lea se serba în Orient Epifania, adică arătarea Domnului, în amintirea Botezului Mântuitorului şi a descoperirii dumnezeirii Sale. Se pare că sărbătoarea nu era generală. În Egipt, Clement Alexandrinul spune că o asemenea sărbătoare ţineau gnosticii, iar Origen nu o aminteşte. Ea este menţionată într-un act martiric, ca o „zi sfântă” În secolul al IV-lea, se făcea amintire în această zi de Naşterea Mântuitorului, de chemarea neamurilor şi de Nunta din Cana Galileei, ca prima minune a Domnului. În acest secol, sărbătoarea Epifaniei era generală în Orient.

În Occident se ţinea ca sărbătoare corespunzătoare Naşterii Domnului ziua de 25 decembrie, pentru a o opune sărbătorii păgâne a solstiţiului de iarnă. Simbolismul creştin uşura această coincidenţă, prin care Biserica înlocuia pentru credincioşii ei o sărbătoare veche cu una creştină. Creştinii orientali au introdus sărbătoarea Naşterii Domnului în a doua jumătatea a secolului IV-lea. Pentru prima dată s-a despărţit sărbătoarea Naşterii Domnului de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 377, apoi s-a introdus în Biserica de Constantinopol în 379. Cei din Apus au introdus în schimb Epifania la 6 ianuarie.

Sărbătorile martirilor sunt cele mai vechi. Ziua morţii martirului numită „ziua naşterii” era serbată de creştini cu adunare şi cult. În unele cazuri se serba ziua mutării moaştelor martirilor.

Nu se cunosc în primele trei secole sărbători ale Sfintei Fecioare, deşi se bucura de mare cinste în rândul creştinilor. Augustin considera veche sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul.

Postul. În afară de zilele de miercuri şi vineri, când se ajuna de obicei până la orele 15.00, creştinii mai posteau în zilele dinaintea Paştilor. Acest post era general, dar durata lui varia. Pe alocuri se postea o zi, în altele două, în unele patruzeci de ore. În sec. III, postul s-a lungit la 6 zile. , în care creştinii mâncau o dată în zi pâine, sare şi apă, la ora a noua. Postul s-a lungit apoi la 40 de zile, iar în perioadele următoare chiar mai mult.

Din „Învăţătura celor doisprezece Apostoli” se ştie că se mai postea cu prilejul botezului de către primitorul lui, de către săvârşitor şi de cei care mai voiau.

Agapele. Obiceiul apostolic de a se lua o masă comună în adunarea creştină s-a menţinut. Ele erau de regulă mese cumpătate, probabil cu pâine, peşte, vin şi aveau un rol important în viaţa creştinilor, prin ajutorul ce se da celor săraci şi prin spiritul de comunitate în dragoste, pe care îl întreţineau. Necunoscând caracterul lor, anticii le batjocoreau cu scopuri calomnioase, ca prilejuri de desfrâu.

Pliniu cel Tânăr le numeşte o „masă cuviincioasă”. El ştie că se lua dimineaţa, după adunarea euharistică duminicală. Se constată astfel separarea timpurie a agapei de cultul propriu-zis. Ele începeau şi se terminau cu rugăciuni şi erau însoţite de cântări de psalmi.

Agapele se petreceau fie la biserică, fie în case particulare, la creştinii înstăriţi. Săracilor li se da alimente şi acasă. Din mese comune, agapele au ajuns mese de sărbătoare. Asemenea mese se organizau cu prilejul înmormântărilor, botezului, nunţilor sau la diferite sărbători.