Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Răspândirea creştinismului până la începutul secolului IV

Cu toate persecuţiile din primele trei secole, creştinismul s-a răspândit în Imperiul roman şi a trecut în unele părţi peste graniţa lui, ca singura religie cu scop de „catolicitate”, după Sfântul Ignaţiu.

Istoria persecuţiilor a explicat în parte răspândirea lui. Martiriul însuşi făcea propagandă pentru creştinism, dovedea nevinovăţia, puterea de credinţă şi de viaţă a creştinismului.

Unii s-au convertit citind Sfânta Scriptură, în căutarea adevărului, creştinismul aducea idei noi, cuceritoare pentru oamenii persecutaţi, iar abnegaţia şi moralitatea creştinilor atrăgea continuu noi aderenţi Bisericii. Cu tot fanatismul vechilor religii, care cerea persecutarea creştinilor în primele două secole de prigoană, poporul a început să simtă şi să manifeste simpatie pentru cei prigoniţi. Când împăraţii, începând cu Deciu, au vrut să distrugă Biserica prin persecuţie generală şi sistematică, era prea târziu ca să mai poată reuşi. Creştinismul intrase adânc în lume şi se organizase solid.

Răspândirea creştinismului. Ucenicii Sfinţilor Apostoli au continuat opera acestora după metodele lor. Eusebiu relatează că mulţi dintre ucenici îşi împărţeau averea şi plecau departe, în misiune creştină. Unii mergeau de la popor la popor, înfiinţau comunităţi, puneau preoţi. Eusebiu citează doar câteva nume, ale celor care au lăsat şi scrieri: Clement Romanul, Ignaţiu, Papia şi Policarp, deci Părinţii zişi „apostolici”.

Răspândirea creştinismului s-a făcut şi pe alte căi. Pe de o parte, fiecare comunitate creştină creştea în jurul său, prin acţiunea şi influenţa ei în localitate şi în Imperiu; pe de alta fiecare creştin era un misionar în cercul său de viaţă şi de lucru. În timp ce misionarii mergeau din loc în loc, fiecare comunitate organiza misiunea în sânul său, atrăgând le creştinism pe laici. Uneori se cerea Bisericilor mai însemnate să trimită în alte locuri persoane cu cunoştinţe biblice şi teologice, care să întărească în credinţă pe cei de acolo. Şcolile catehetice au jucat un mare rol în acest sens. Ele au existat în Alexandria, Antiohia, Cezareea Palestinei. Origen a fost profesor şi cel care le-a întreţinut Trebuie de menţionat că şcolile şi scriitorii ridicau nivelul intelectual al creştinismului şi-l impuneau atenţiei oamenilor culţi.

Mediul misiunii. La început creştinii proveneau mai ales din clasele de jos şi de mijloc. Au fost totuşi atraşi la credinţa lor şi oameni de rang social înalt, cu proconsolul Sergius Paulus în Cipru şi areopagitul Dionisie la Atena. Încă din sec I, creştinismul reuşeşte să pătrundă în rândurile aristocraţiei romane. Din ei se recrutează scriitori şi teologi, episcopi, martiri de seamă: Iustin Martirul, Taţian; Atenagora, Apollonius, Ciprian ş.a.

Creştinii, numiţi şi „galileeni” sau „nazarineni” de către necreştini şi de iudei, se deosebeau de aceştia printr-o terminologie specială. Dar şi creştinii îi denumeau pe necreştini, de variate origini şi provinienţe, „elini” în Răsărit, şi „păgâni” în Apus, sau ca expresie apostolică „neamuri”.

Încă de la sf. sec. II, creştinii aveau conştiinţa numărului lor.

Întinderea geografică. Pentru începutul răspândirii creştinismului în unele provincii ale Imperiului roman lipsesc cu totul ştiri, iar pentru altele există doar tradiţii nesigure sau legende. Pe baza tuturor mărturiilor cunoscute şi a concluziilor posibile, Adolf Harnack a întocmit o interesantă hartă a răspândirii creştinismului până la începutul secolului al IV-lea, într-o lucrare istorică indispensabilă pentru studiul răspândirii creştinismului în primele trei secole.

Palestina, vatra creştinismului, a pierdut importanţa misionară după războaiele iudaice (66-70, 132-135) şi ruinarea Ierusalimului, reconstruit de romani ca oraş nou, păgân. Aici s-a format o nouă comunitate creştină, dintre păgâni. Mai importantă era cea din Cezareea, metropola provinciei, care a cunoscut o mare înflorire în sec. III prin şcoala înfiinţată acolo de Origen şi prin biblioteca înfiinţată de învăţătorul preot Pamfil. Prin Origen şi Pamfil, Cezareea devine un important centru creştin, cu influenţă în provincie şi în afară. Aici a comandat Constantin cel mare 50 exemplare „de lux” ale Sfintei Scripturi, pentru nevoile altor biserici. Aici va păstori şi cunoscutul şi învăţatul istoric Eusebiu. La înc. sec. IV erau scaune episcopale la Ierusalim, Gaza, Emaus (Nicopolis).

În Fenicia s-au format biserici la Tyr, Sidon, Ptolemaida, Berit, Biblos, Tripolis.

În Arabia creştinismul a pătruns din palestina şi din Siria în acelaşi timp, în regiunea învecinată. Biserica mai importantă se afla la Bostra, cunoscută prin episcopul beril, întors de la eroarea antitrinitară de Origen, care a participat acolo la sinoade, în 244.

Siria a fost de la început una din cele mai importante provincii creştine şi a crescut continuu în importanţă. Capitala ei, Antiohia a rămas importantă chiar şi după ce Alexandria a început în sec. III s-o întreacă. Primii ei episcopi au fost ucenici ai Apostolilor. Din a doua jumătate a sec. III, Antiohia avea o şcoală exegetică importantă, care a întins influenţa ei şi în afară. Între comunităţile creştine mai cunoscute sunt cele de la Damasc, Seleucia, Bereea, Apameea, Cyrus, Samosata. Din Siria creştinismul s-a întins de timpuriu în provinciile vecine la Răsărit, peste Eufrat, în parte numite Siria orientală, la un loc numite Mesopotamia. Centrul creştin cel mai important al regiunii era Edesa, care a cunoscut creştinismul de timpuriu. Prin Mesopotamia creştinismul s-a întins spre est în Persia şi spre sud-est în regiunea caldeiană.

În provinciile Asiei Mici, creştinismul era deja răspândit la încep. sec. IV. La încep. sec. II, creştinismul se întinsese chiar la sate, stingherind religiile neamurilor prin întinderea lui. Provinciile sudice şi cele interioare aveau comunităţi numeroase. Biserici mai cunoscute erau la Neocezareea şi Comana.

Din Capodocia şi Pont, creştinismul a pătruns în Armenia romană, unde au murit la Sevastia cei 40 de mucenici. Armenia a primit creştinismul în secolul III din provinciile vecine. În a II jumătate a sec. III, când s-a eliberat de perşi, Armenia a făcut mari progrese sub regele Tiridat III (261-317). Apostolul Armeniei a fost Grigore Luminătorul, din neamul regal al Arzacizilor. Biserica armeană avea strânse legături cu cea din Capodocia. Armenii au introdus limba naţională în predică şi cult.

În insulele Cipru şi Creta, creştinismul era cunoscut, organizându-se încă din epoca apostolică.

În Egipt începuturile creştinismului sunt ca şi necunoscute, ceea ce este surprinzător pentru o provincie aşa de importantă şi aproape de Palestina. Fără îndoială, creştinismul a pătruns din secolul I. Marele număr de iudei din Egipt, prezenţa multora la Ierusalim în ziua Pogorârii Sfântului Duh, legăturile cu Palestina şi Siria, fac sigură răspândirea creştinismului dintru început şi e pusă în legătură cu evanghelistul Ioan Marcu. În secolul II el este înfloritor. Şcoala din Alexandria, numărul martirilor de la Septimiu Sever, episcopi de mare însemnătate arată înflorirea Bisericii Egiptene.

Din Egipt creştinismul a putut pătrunde în Etiopia, deşi nu sunt ştiri despre o activitate misionară în această ţară până în sec. IV. El a ajuns de timpuriu în India, prin care se înţelegea şi Arabia Sudică. Prin legături comerciale şi prin misionari, creştinismul a ajuns până în India propriu-zisă, căci tradiţia aminteşte de plecarea Apostolului Toma spre aceste regiuni.

În Tracia erau în sec. III comunităţi la Iraclia, Anchialos, Debeltum, Byzantion, Filipopole.

În Macedonia, creştinismul s-a întins de la Tesalonic spre nord şi vest, pe drumurile care îl legau cu interiorul. În interiorul acestor provincii creştinismul a pătruns treptat. În restul Peninsulei Balcanice, el a înaintat dinspre coaste spre centru. În coloniile greceşti existente în porturile Moesiei inferioare şi ale Sciţiei Mici, creştinismul a putut fi cunoscut din secolul I, prin legăturile comerciale cu provinciile greceşti.

Goţii aşezaţi în Dacia au cunoscut creştinismul prin contactul lor cu populaţia indigenă de coastă şi prin prizonierii luaţi din provinciile Imperiului.

Italia a îndeplinit mare rol în istoria misiunii creştine prin roma şi prin legăturile ei cu toate provinciile. În 251, în cadrul unui sinod la Roma, sunt atestaţi 60 de episcopi italici. În Sicilia, Malta, poate şi Sardinia existau la fel multe episcopii. Din Italia şi Ilyria, creştinismul a pătruns în Panonia, în ţinutul de la sudul Dunării superioare.

În Africa proconsulară, creştinismul este cunoscut abia spre sf. sec. II prin „martirii scilitani”, în 180, sub Comod, dar este mai vechi. La Cartagina a ajuns de timpuriu, în mare parte datorită legăturilor cu Roma şi cu Orientul. Biserica metropolei africane este înfloritoare pe vremea lui Septimiu (Tertulian). Pe la 220 se ţineau în Africa sinoade cu 70 de episcopi. Sub Ciprian, Biserica Africii era foarte însemnată. Cartagina a dat şi martiri la 202-203 (grupul Perpetuei).

Numidia şi Mauretania aveau biserici în secolul III: Sicca, Cirta; Lambese, Rusicade, Tipasa. Populaţiei indigene i se predica în limba ei, celorlalţi în limba greacă şi latină.

În Spania creştinismul s-a întins în regiunea vecină cu coasta de sud, în sec. II, apoi în sec. III spre nord. Nord-est şi interior. La Elvira s-a ţinut pe la anul 300 un sinod important.

În Gallia, creştinismul este cunoscut abia în persecuţia lui Marcu Aureliu (177-178), fiind înfloritor atunci la Viena şi Lyon, unde era episcop Sfântul Irineu, grec de neam. Multe oraşe aveau comunităţi creştine. Ca şi în Spania, Galia a legat originile sale creştine, prin legende, de epoca apostolică.

În Britania creştinismul a pătruns pe urma stăpânirii romane. Era cunoscut la începutul secolului III, când Tertulian scrie „locurile britanilor, inaccesibile romanilor, s-au supus lui Hristos” . britania a trimis episcopi la sinodul de la Arelate (3149.

În general, creştinismul era răspândit mai mult în orient, decât în Occident, mai mult în provinciile de coastă decât în interior, mai intens în regiunile romanizate şi elinizate decât în celelalte şi mai mult la oraşe decât la sate.

Dacă ţinem cont de tot ce se ştie despre răspândirea creştinismului, despre organizarea Bisericii, despre numărul episcopilor şi al altor clerici, despre sinoade, şcoli, persecuţii, martiri, se poate admite că proporţia creştinilor în Imperiu la 313 era mai mare de 1/ 10, mai apropiată de fracţi 1/5, cel puţin pentru Orient. Istoricul Karl Bihlmeyer admite 3-4 milioane la începutul secolului al IV-lea.