Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Situaţia politică şi religioasă a lumii la apariţia creştinismului

Importantul eveniment al Întrupării şi Naşterii lui Iisus Hristos din Fecioara Maria a fost precedat de pregătirea lumii în mijlocul căreia avea să-şi desfăşoare activitatea pământească Mântuitorul. Pentru a înţelege condiţiile în care s-a întemeiat Biserica şi s-a răspândit creştinismul, trebuie să cunoaştem starea generală a lumii antice la Naşterea lui Iisus Hristos.

Situaţia politico-religioasă în Ţara Sfântă. Palestina, leagănul creştinismului, făcea parte din Imperiul Roman. Acest Imperiu era un stat universal. El cuprindea toată lumea din jurul Mării Mediterane şi se întindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic şi Marea Nordului până la graniţa Armeniei, Arabiei şi Marea Roşie, din Bretania, de la Rin şi Dunăre până la marginea Saharei şi a Etiopiei.

În anul 63 î. Hr., profitând de unele dezbinări din interiorul statului iudeu, generalul roman Pompei cucereşte regatul Iudeea, care devine ţinut clientelar al Imperiului Roman. Această stăpânire a fost suportată foarte greu de iudei, mai ales după ce romanii îl vor numi rege al Iudeii pe Irod cel Mare (37- 4 î. Hr.), care va nemulţumi prin comportamentul său despotic şi prin indiferenţa faţă de religia poporului peste care domnea. El este regele în timpul căruia s-a născut Mântuitorul.

După moartea sa, regatul s-a împărţit între fii săi: Arhelau, Antipa, Filip.

Sub raport religios, poporul evreu aştepta cu înfrigurare venirea lui Mesia. Această aşteptare a fost apoi stăruitor cultivată de unii profeţi, până la Sfântul Ioan Botezătorul.

Două partide erau influente în Palestina în preajma naşterii Mântuitorului: fariseii şi saducheii.

Fariseii ţineau legea lui Moise pe care adesea o îngrădeau cu datini omeneşti sau uneori chiar o călcau în favoarea datinilor. Mulţi dintre ei dovedeau fariseism, interes şi ipocrizie în respectarea Legii. Pentru că erau ostili stăpânirii romane şi proveneau în general din straturi sociale umile, se bucurau de o oarecare trecere în rândul poporului.

Saducheii reprezentau aristocraţia sacerdotală care ocupau în Sinedriu funcţiile cele mai importante. Ca doctrină, tăgăduiau învierea morţilor, nemurirea sufletului şi existenţa îngerilor. Între saduchei şi farisei era o rivalitate permanentă. Pentru prietenia lor cu romanii, erau urâţi de popor.

Mai existau în Palestina şi samarineni, locuitorii unei regiuni din nord-vestul Mării Moarte care reprezentau un amestec de iudei şi alte neamuri.

Tabloul confesional al Ţării Sfinte cuprindea şi o serie de secte, precum esenienii, care practicau un rigorism religios, terapeuţii, grupaţi îndeosebi în Alexandria şi care se ocupau cu citirea Vechiului Testament pe care-l interpretau alegoric, zeloţii, extrema fanatică a fariseilor.

Toate aceste partide şi grupări, prin preocupările lor religioase, au favorizat pătrunderea creştinismului. Totodată, comunităţile iudaice din afara graniţelor Palestinei, care formau diaspora, au contribuit, prin mediul religios pe care îl cultivau, la răspândirea Evangheliei. Coloniile evreieşti din jurul Mediteranei numărau o populaţie cu mult mai mare decât cea a Palestinei.

Trebuie de asemenea, să avem în vedere că monoteismul evreilor care s-a păstrat îndeosebi după întoarcerea din robia babilonică, aşteptarea unui Mesia prezis de profeţi şi conştiinţa păcătuirii subliniată îndeosebi de cele zece porunci au fost factori importanţi, care au permis acceptarea Creştinismului de către o parte însemnată din poporul ales. Sinagoga evreiască a devenit lăcaşul unde s-a predicat cu mult succes (în prima parte a misiunii Apostolilor) Evanghelia lui Hristos.

Starea lumii greco-romane. Statul roman se găsea la apogeu ca întindere, putere, organizaţie şi cultură. Împăratul August (31î.Hr - 14 d. Hr.) a creat sistemul politic numit „principatul”. Acesta a durat până la împăratul Diocleţian (284 - 305), care a inaugurat un nou sistem politic numit „dominat”.

Cifra populaţiei Imperiului istoricii o apreciază cu probabilitate între 60-120 milioane. Oraşe mai însemnate: Roma, Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina.

Statul era condus de împărat şi de Senat (diarhie) şi era împărţit în provincii. În interiorul Imperiului erau desfiinţate graniţele dintre statele cucerite, ceea ce favoriza circulaţia neîngrădită.

Comunicaţia pe mare şi pe uscat era relativ uşoară şi intensă, ceea ce era un mare avantaj pentru misionarii Creştinismului. Armata, funcţionarii şi legile asigurau ordinea şi liniştea. Stăpânirea romană era energică şi chibzuită. Pacea, cultura, siguranţa erau garantate. Popoarele supuse erau mulţumite că se pusese capăt războaielor.

Ca mijloc de înţelegere era folosită mai mult limba greacă în dialectul propriu-zis comun, în care s-au scris şi cărţile Noului Testament.

Din oraşe elenizarea şi romanizarea se întindeau în provincii. Unificarea culturală nu era totuşi generală: unele popoare păstrau încă specificul culturii lor, altele aveau culturi amestecate, iar populaţiile barbare se adaptau mai puţin culturii greco-romane.

Starea religioasă. Cu excepţia iudeilor, popoarele vechi erau politeiste şi idolatre. Cultele erau numeroase, fiecare popor avea religia sa. Statul roman le tolera pe toate, afară de unele socotite periculoase (druzii din Galia, unele culte siriene şi egiptene, apoi creştinismul). Religia romană, cea de stat, era în decadenţă. Ea era un cult formalist, fără dogme, fără istorie, cu multe ritualuri.

Religia greacă de asemenea, era în decadenţă. Mai importante erau misterele. Prin caracterul lor mistic, ele aveau mare influenţă, mai ales unele culte orientale. Acestea aveau unele idei religioase deosebite ca: ideea de păcat, de renaştere, de curăţire, de nemurire; rituri şi ospeţe sacrale, erau entuziaste şi prozelitiste, tindeau spre monoteism şi universalism. Datorită cultelor orientale, au pătruns în Imperiul Roman, misterele, magia, astrologia şi unele practici religioase noi.

Amestecul de popoare şi de culte a adus în Imperiul roman sincretismul religios, numit şi theocrasie, adică amestec de zei, curent puternic, favorizat de situaţia Imperiului şi chiar de unii împăraţi în sec. al III-lea. Sincretismul tindea la formarea unei religii universale cu idei luate din mai multe culte, înlăturând pe cele ale unor popoare locale.

Religia era în general discreditată. Unitatea religioasă o asigura în Imperiu cultul împăratului. Împăratul August era socotit un salvator al lumii şi a fost divinizat după moarte. Alţii au fost divinizaţi încă în timpul vieţii. Cultul împăratului era de origine orientală şi însemna conservarea religioasă a cuceririi şi a stăpânirii romane. Refuzul creştinilor de a adopta acest cult a adus asupra lor persecuţii grele.

Religiile păgâne nu învăţau morala, ca religia mozaică sau creştinismul. Ele aveau unele idei morale, dar nu dau nici exemple, nu aveau nici sancţiuni. Dimpotrivă, zeii erau pilde de imoralitate, iar în unele culte orientale desfrâul avea caracter religios, cultic.

Situaţia socială era de asemenea defectuoasă. Bogaţii constituiau clasa privilegiată. Ei stăpâneau domenii întinse şi aveau sute şi mii de sclavi. Ceilalţi oameni liberi duceau viaţă grea şi umilită. Sclavii, care formau o mare parte din populaţia Imperiului, erau lipsiţi de drepturi şi de demnitatea de oameni.

Criza socială era mare. În oraşe se îngrămădeau capitaluri însemnate, mizeria creştea în rândurile poporului. Impozitele erau grele, cei care le adunau erau adesea arbitrari şi abuzivi.

Filozofia timpului era reprezentată de trei sisteme mai însemnate:

- epicureismul, care avea ca principiu moral plăcerea, nega Providenţa, învăţa indiferenţa religioasă;

- scepticismul, profesat de noua Academie a lui Carneade, care era totodată şi imoral;

- stoicismul, care învăţa panteismul, socotea că lumea este condusă de necesitate (destin), admitea că chiar răul este necesar, recomanda în morală apatia.

În general, aşa cum religia era sincretistă, filozofia era eclectică: culegea idei din mai multe sisteme. Într-o oarecare măsură, filozofia pregătea calea pentru propovăduirea ideilor creştine, dar ea a constituit şi unul din obstacolele puse în calea creştinismului. Acesta a găsit între filozofi ca Cels, Profiriu, Ierocles, Iulian Apostatul, mari adversari.

Aşa cum se prezenta lumea antică, la apariţia creştinismului, situaţia era favorabilă răspândirii lui, ceea ce explică întinderea lui rapidă. Exista un stat universal, pace, ordine, căi şi mijloace de comunicaţie, amestec şi apropiere de popoare şi de idei, unificare culturală, o limbă înţeleasă mai peste tot. Răspândirea creştinismului mai era favorizată de insuficienţa religioasă şi morală a politeismului greco-roman, de propaganda cultelor orientale şi a filozofilor, de situaţia socială a lumii vechi. Pe de altă parte, însă, situaţia era defavorabilă, ceea ce explică rezistenţa păgânismului, polemica anticreştină şi persecuţiile îndurate de creştini în timpul împăraţilor romani până la publicarea Edictului de la Milan de către Constantin cel Mare, în ianuarie 313.