Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Persecuţiile de la Septimiu Sever până la Aurelian (193-275)

Situaţia generală. Cu moartea lui Comod, începe o perioadă de grea criză în istoria Imperiului roman:

• 
  tronul este disputat de mai mulţi pretendenţi puterea armatei se macină în revolte şi lupte interne
  
• 
  apărarea graniţelor ameninţate de barbari e slăbită cheltuielile cerute de războaie, construcţii, lucrări de apărare sleiesc tezaurul statului.
  

În general, criza este nu numai politică şi militară, ci şi financiară, economică, socială, culturală, religioasă chiar.

Curentul sincretist devine mai puternic, influenţa cultelor orientale creşte tot mai mult. Faţă de creştinism se arată ori mai multă atenţie, ori mai mare duşmănie. Iniţiativa persecuţiilor o iau şi guvernatorii provinciilor. Persecutorii caută să lovească nu doar pe creştini ca indivizi, ci Biserica ca instituţie organizată.

Dinastia Severilor. Septimiu Sever (193-211), urmaşul lui Comod, era african romanizat, militar capabil, energic, aspru, bun administrator. Prin căsătoria cu Iulia Domna, fiica unui bogat preot păgân de la Emesa (Siria), Septimiu Sever a înfiinţat o dinastie nouă, în istoria căreia femeile şi cultele orientale au jucat un mare rol.

Fii săi, care l-au succedat la tron, Caracalla şi Geta, brutali şi cruzi, care se urau de moarte. Caracalla (211-217) l-a înlăturat pe fratele său, asasinându-l chiar în braţele mamei sale. El a acordat dreptul de cetăţenie romană tuturor cetăţenilor liberi ai Imperiului, cu unele excepţii. Această măsură desfiinţa deosebirea între romani şi provinciali, aducea egalitate de drepturi şi contribuia la nivelarea populaţiei.

Înlăturat şi acesta prin asasinat, Caracalla este urmat la domnie de Macrin (217-218), nepotul Iuliei Domna, un african, primul împărat care nu era de rang senatorial. Printr-o mişcare militară, însă, Macrin a fost înlăturat de principesele siriene. Ele l-au adus la tron pe unul din fiii acesteia Heliogabal (218-222), de numai 14 ani, care a fost o ruşine pentru Imperiu şi un mare pericol pentru creştinism. El a introdus în Imperiu cultul zeului sirian, ridicându-i temple şi voind să-l facă general şi oficial. După el la tron vine vărul său, Alexandru Sever (222-235), în vârstă de 13 ani, dar instruit şi bine crescut, generos şi moral. În timpul lui s-a organizat în Persia un stat unificat şi puternic, sub dinastia sasanidă, stat periculos de acum pentru Imperiul roman. O revoltă militară a înlăturat, prin asasinat, pe Alexandru Sever, urmându-i Maximin Tracul (235-238), cu care se agravează criza militară.

Politica religioasă a împăraţilor Severi. La începutul domniei lui Septimiu Sever, creştinii s-au bucurat de pace, căci împăratul era ocupat în lupte pentru tron cu rivalii săi şi nu manifesta ostilitate faţă de creştini. După câţiva ani de pace, însă persecuţia a izbucnit violent în Africa (197). Împăratul însuşi devine persecutor. Printr-un edict, dat din Orient la 200 sau 201, în urma unor mişcări din Palestina, Septimiu Sever, a oprit prozelitismul iudaic. Dar imediat după aceasta, în urma unei vizite făcute în Egipt, a fost interzis şi prozelitismul creştin.

Septimiu Sever a practicat combaterea creştinismului prin interzicerea propagandei. Creştinii erau loviţi nu individual şi pe bază de denunţ, ci era oprită Biserica în creşterea ei. Din fericire persecuţia nu a fost generală. Ea a făcut victime mai ales în Alexandria, în Egipt şi în Africa.

La Alexandria au murit ca martiri Leonida, tatăl lui Origen şi alţi creştini.

Persecuţia a făcut martiri în Africa, unde au suferit moartea, la Cartagina, un grup de creştini, în frunte cu o nobilă romană de 20 de ani. Ea a făcut victime în Capodocia, în Frigia, unde montanismul, prin valul său de neoprofetism, înfierbânta spiritele creştine.

Sub Caracalla (211-217) a izbucnit din nou persecuţia violentă în Africa şi s-a întins în provinciile vecine la Apus, Numidia şi Mauretania. Violenţa ei este cunoscută din scrierile lui Tertulian.

Domnia lui Macrin a fost scurtă şi fără pericol pentru creştini.

Politica religioasă a lui Heliogabalum avea să rezerve creştinilor grele încercări. N-a avut timp, însă, să o ducă până la capăt. Soţia lui, Severina, era prietenă creştinilor şi purta corespondenţă epistolară cu scriitorul creştin Ipolit.

Sub Alexandru Sever (222-235), se menţine influenţa siriană şi orientală asupra politicii religioase a Imperiului. Religia casei imperiale este sincretismul. Împăratul a pus să fie cinstiţi împreună, într-o sală de rugăciuni închinată zeilor lari pe Orfeu, Apoloniu de Tyana, Avraam şi Hristos, alături de Alexandru cel Mare. Era un fel de cult al eroilor.

El a acordat unele privilegii atât creştinilor, cât şi iudeilor. Aceasta a făcut pe unii să vadă în el un creştin.

Maximin Tracul (235-238), ridicat de trupe contra dinastiei Severilor, a dus o politică religioasă opusă lor. Chiar de la începutul domniei sale, el a dat un edict, în care poruncea uciderea „conducătorilor Bisericii, vinovaţi de învăţătura cea după Evanghelie”. În aplicarea ei, măsura aceasta s-a întins şi la preoţi şi diaconi. Persecuţia se întemeia pe motive politice, nu religioase, şi era poate mai mult o ameninţare faţă de creştini, care aveau simpatie pentru Alexandru Sever. După ea, creştinii avură între 238 şi 249 unsprezece ani de linişte.

Filip Arabul (238-249) a fost tolerant şi binevoitor cu creştinii, ca şi Alexandru Sever. Împreună cu soţia sa, întreţinea chiar o corespondenţă cu marele teolog alexandrin Origen. Este calificat de unii istorici drept primul împărat creştin. Eusebiu crede că împăratul însuşi era creştin. În timpul domniei lui a izbucnit totuşi, în Egipt, o prigoană împotriva creştinilor, la instigaţia unui mag şi poet păgân. Persecuţia a fost foarte violentă. Serbarea mileniului Romei (248), sub un împărat oriental, favorabil creştinilor provoacă izbucnirea fanatismului roman păgân.

Deciu (249-251) era un ilirian brav, activ, energic, iubit de trupe. A domnit într-un timp de pericol pentru Imperiu, care era ameninţat de barbari (goţi). Dorind să restaureze şi să consolideze Imperiul, el a întreprins o reformă internă, pentru înlăturarea abuzurilor şi a dus lupte contra invadatorilor. Pentru a supraveghea moravurile societăţii, el numeşte un cenzor. Din dorinţa lui de reformă, a ieşit ideea lui Deciu de a distruge creştinismul.

Biserica se întărise şi mai mult în anii de pace, păgânii patrioţi se nelinişteau. Însuşi, Origen avea presimţirea pericolului. Deciu voia de fapt, să înlăture creştinismul, prin urmare, el dezlănţuie o persecuţie generală, organizată prin lege de stat. Aplicând măsuri severe, Deciu credea că va reuşi să dezrădăcineze pe creştini.

Deciu, începe a treia perioadă a persecuţiilor contra creştinilor, care s-au executat prin edicte aplicate pe tot cuprinsul Imperiului roman.

Împăratul a dat edictul de persecuţie în toamna anului 249. Conform acestuia, toţi creştinii, de orice stare şi vârstă şi chiar doar cei bănuiţi a fi creştini, erau obligaţi să se prezinte înaintea unei comisii de stat şi să facă acte de adeziune la păgânism: sacrificii, libaţiuni, participare la ospeţele sacre. Creştinii au fost chemaţi nominal, după liste întocmite de autorităţi şi invitaţi să sacrifice zeilor, într-un anumit termen. Celor de făceau aceasta li se eliberau certificate, fugarilor li se confisca averea, iar la întoarcere erau ucişi. Cei care nu veneau singuri, erau aduşi cu forţa, iar funcţionarii indulgenţi erau ameninţaţi cu grave pedepse. Mărturisitorii credinţei creştine erau aruncaţi în închisori şi torturaţi. Unii erau chiar ucişi, spre a fi intimidaţi ceilalţi creştini. Autoritatea romană urmărea nu numai pedepsirea creştinilor, ci mai ales apostasierea lor de la credinţa creştină, negarea lui Hristos.

Edictul lui Deciu a provocat numeroase apostazii. Mulţi creştini au dovedit o slăbiciune deplorabilă, unii se ofereau singuri să sacrifice zeilor, pe alţii îi biruiau torturile. Lepădarea multora era doar de formă, ei dorind şi crezând că vor rămâne creştini, dar ea era tare dureroasă pentru Biserică.

Apostaţii au fost, de fapt, o grea problemă pentru Biserică. Ţinând cont de gravitatea actului de apostazie, au fost patru categorii de căzuţi:

• 
  sacrificati, adică cei ce au sacrificat zeilor;
  
• 
  thurificati, cei ce au adus sacrificiu numai arderea de tămâie;
  
• 
  libellatici, cei ce au obţinut un certificat din partea autorităţilor că au sacrificat;
  
• 
  acta facientes, cei ce au declarat la interogatoriu că nu sunt creştini.
  

Biserica i-a obligat pe toţi la penitenţă, potrivit gravităţii vinei lor. Nici o persecuţie nu tulburase atât de mult Biserica, mai ales că ea venea după o perioadă de linişte şi era o surpriză.

În multe părţi, episcopii- şi alţi creştini au reuşit să se refugieze, îndemnaţi şi ajutaţi de credincioşi: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigore al Neocezareei. Astfel organizaţia Bisericii s-a dovedit a fi puternică, curazul creştinilor creştea iarăşi. În noiembrie 251, Deciu cădea, luptând contra goţilor, în Dobrogea, fiind primul împărat roman care cădea pe câmpul de luptă pentru apărarea Imperiului. Sub urmaşul lui Deciu, Trebonius Gallus (251-253), se reia persecuţia, fiind aplicată fie prin edictul lui Deciu, fie prin altul. Invazii barbare, ciuma, foametea au provocat probabil fanatismul păgân contra creştinilor.

Valerian (253-260) era un om bun şi onest, dar slab, influenţabil şi nestatornic. Anume el fusese pe timpul lui Deciu cenzor al moravurilor. Preia conducerea în timpul unei mari crize economice. La începutul domniei sale, el îi tolera pe creştini, care erau foarte numeroşi, chiar în serviciul palatului. Însă la îndemnul unui mare demnitar, păgân fanatic, Macrian, împăratul a dezlănţuit persecuţia. Se credea că Biserica dispunea de mari averi, iar statul era atunci sărac, în mare criză financiară.

Prin edictul său din august 257, Valerian anunţă un război neîndurat împotriva Bisericii. Creştinii erau iarăşi obligaţi la sacrificii, mai ales clericii, adunările erau interzise sub pedeapsă de moarte, bunurile Bisericii confiscate. Credincioşii erau închişi, condamnaţi la mine sau exilaţi. Urmările acestui edict nu au fost, încă îngrozitoare. În anul următor, se elaborează un nou edict, care agravează măsurile celui dintâi, pedepsind cu exilul, degradarea, confiscarea averii şi moartea. Edictul lovea mai ales creştinii cu rang, care erau sprijinul Bisericii. Aşteptările persecutorilor, însă au fost înşelate. Biserica avea puţine averi mobiliare, iar cele imobiliare nu foloseau statului, căci se vindeau greu.

În 260, Valerian a fost luat prizonier în războiul cu perşii şi a murit în captivitate. În anarhia militară care ameninţa cu ruperea unităţii Imperiului, Gallienus (260-268), fiul şi urmaşul lui Valerian acordă pace creştinilor. El a dat un rescript de toleranţă, comunicat prin scrisori şi episcopilor. Era primul împărat care făcea aceasta. Conform rescriptului, creştinii erau liberi să se adune pentru cult, iar Biserica primea bunurile confiscate.

Începea pentru creştini o mai lungă perioadă de pace., pe care, până la persecuţia lui Diocleţian, a ameninţat-o să o tulbure doar Aurelian (270-275). Acesta a adoptat cultul soarelui, făcând din el religia împăraţilor, până la victoria creştinismului: este monoteismul solar, pe care a încercat mai târziu să-l reînvie Iulian Apostatul. Mithra a devenit zeul principal al Imperiului roman. Deşi în prima perioadă de domnie s-a arătat tolerant faţă de creştini, la sfârşitul domniei sale, în 274 a dat un edict de persecuţie contra creştinilor. Cu toate că Aurelian a fost un bun militar, a fost asasinat la Caenophrurium, în apropierea Bizanţului, de un grup de ofiţeri ghidat de un secretar veros şi răzbunător, autorul unor grave fraude băneşti car aştepta să fie pedepsit.

Sub urmaşii lui Aurelian, Imperiul a fost grav zdruncinat de războaie interne şi de năvăliri barbare, până la venirea unui nou împărat energic şi capabil, care va fi şi el un persecutor al Bisericii, Diocleţian (284 - 305).