Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova


Organizarea Bisericii primare. Raportul cu iudaismul



Yüklə 1,01 Mb.
səhifə5/48
tarix01.11.2017
ölçüsü1,01 Mb.
#25754
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   48

Organizarea Bisericii primare. Raportul cu iudaismul.

Căderea Ierusalimului.



Comunitatea creştină înfiinţată de Sfinţii Apostoli se numeşte încă de la început Biserică, Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos. Ea are sensul nu de simplă adunare, pe care-l avea cuvântul până atunci, ci pe cel de asociaţie, de frăţie, de societate creştină. Sf. Ignaţiu al Antiohiei foloseşte pentru prima dată în istoria creştinismului expresia de „Biserică Universală”, despre care spune că se află acolo unde este Hristos.

În înfăţişarea sa exterioară Biserica Creştină are unele asemănări cu alte comunităţi religioase, în esenţă, însă este un fenomen şi un organism cu totul nou. Raţionalismul protestant a văzut în Biserică nu o instituţie voită de Iisus Hristos, ci o creaţie apostolică, necorespunzătoare gândului Lui, o imitaţie după modelul altor instituţii religioase - iudaice sau păgâne.

În ipostaza de comunitate creştină şi de aşezământ al mântuirii, Biserica trebuia să existe, să aibă membri, conducere, norme şi viaţă proprie.

Organizarea Bisericii. Comunitatea de la Ierusalim era grupată în jurul Apostolilor şi condusă de ei, având forma şi norma ei de viaţă nouă. Şi celelalte erau organizate astfel.

În Faptele Apostolilor se vorbeşte şi despre „presbiteri”. „Presbiteri” e primul nume întrebuinţat pentru ceilalţi slujitori ai comunităţilor, prin care se înţeleg la început şi preotul şi episcopul . Sf. Ap. Pavel a hirotonit presbiteri la Bisericile înfiinţate în prima călătorie misionară. Lor li se cereau calităţi morale deosebite, având rol şi cinste de păstori şi învăţători.

Episcopul era presbiterul cel mai de seamă din fruntea comunităţii. Din Epistolele Pastorale, scrise de Sf. Ap. Pavel spre sfârşitul vieţii sale, aflăm că episcopatul este o demnitate mai mare decât cea preoţească. Timotei şi Tit sunt în acest sens episcopi. El le porunceşte în calitatea lor de episcopi să pună presbiteri-preoţi în oraşe, ceea ce demonstrează că încă la sfârşitul epocii apostolice, numele de preot şi de episcop primesc sensul în care sunt cunoscute mai târziu.

Ucenicul apostolic Ignaţiu, episcop de Antiohia, arată că cele trei categorii de slujitori erau bine diferenţiate ca nume, ca atribuţii şi ca cinste. El afirmă „episcopul ţine locul lui Dumnezeu, preoţii ţin locul adunării Apostolilor, iar diaconii au fost încredinţaţi servirii lui Iisus Hristos”. Respectiv creştinii trebuie să se supună episcopului şi preoţilor ca lui Iisus Hristos şi Apostolilor.

Sfântul Clement Romanul aminteşte cele trei trepte ale ierarhiei creştine în comparaţie cu arhiereii, preoţii şi leviţii din Vechiul Testament. Aceată diferenţiere arăta limpede că episcopii, preoţii şi diaconii formau un corp conducător în Bisericile creştine, erau aleşi şi hirotoniţi şi se bucurau de cinste deosebită din partea credincioşilor.

Din scrierile Noului Testament rezultă că episcopii, preoţii şi diaconii aveau în grijă săvârşirea cultului, predicarea cuvântului, administrarea comunităţii, opera carităţii, supravegherea vieţii morale şi impunerea disciplinei creştine. Pe lângă aceşti slujitori ai Bisericii exista la început o altă categorie de slujitori doar ai cuvântului, al căror rol a fost însemnat în Biserica apostolică: harismaticii.

Harismaticii sau pnevmaticii erau unii creştini înzestraţi de Dumnezeu cu diferite daruri şi puteri cu caracter prodigios numite harisme, ei nu erau aleşi de comunitate, nici aşezaţi prin hirotonie dar se bucurau de mare cinste pentru harul lor, având drept la daruri din partea creştinilor. Dintre ei sunt mai însemnaţi Apostolii, după aceştia proorocii, apoi învăţătorii. Apostolii posedau mai multe şi mai mari daruri, putând să înveţe şi să facă minuni, alături de ei se enumeră şi evangheliştii, profeţii. Chiar femei, ca fiicele „evanghelistului” Filip (diaconul) puteau să aibă harisma proorociei. Dascălii erau învăţătorii comunităţilor, ei instruiau pe credincioşi asupra învăţăturii şi moralei creştine. Harisme excepţionale aveau uneori şi unii dintre laici.

Prin urmare, harismele au fost un dar supranatural special făcut Bisericii începătoare, pentru creşterea şi consolidarea ei. Ele făceau mare impresie asupra credincioşilor şi chiar a necreştinilor, atrăgeau la Biserică şi întăreau pe creştini în credinţa lor.



Raporturile cu iudaismul sunt una din cele mai importante probleme în istoria Bisericii primare. Greutăţile întâmpinate de Sfântul Apostol Pavel din partea iudeilor, sinodul apostolic, discuţia dintre Pavel şi Petru la Antiohia, caracterizează aceste raporturi şi ilustrează o stare de spirit vrednică de cunoscut.

Creştinismul era o religie spirituală, liberă şi universală, dar el fusese pregătit de Vechiul Testament, apăruse în Iudeea şi era predicat întâi iudeilor. În comunitatea de la Ierusalim, centrul religios al iudaismului, el era legat cu mozaismul, prin mergerea creştinilor la templu şi prin observarea prescripţiilor Legii. Iudaizanţii cereau ca şi creştinii recrutaţi dintre prozeliţi şi păgâni să respecte Legea mozaică. Această pretenţie îngreuia mult convertirea păgânilor şi denatura sensul creştinismului, aservindu-l iudaismului. Chiar şi după sinodul apostolic din 50, presiunea iudaizanţilor producea încă unele neînţelegeri şi nemulţumiri.

Evenimentele istorice au contribuit la lămurirea situaţiei, separând tot mai mult creştinismul de iudaism.

Căderea Ierusalimului. Epoca apostolică se consideră încheiată cu căderea Ierusalimului şi distrugerea templului în urma războiului iudaic (66-70). Purtarea procuratorilor romani şi prezenţa armatei romane la Ierusalim producea nemulţumiri între iudeii din Palestina, care suportau greu stăpânirea romană şi încercau mişcări de eliberare. Sub împăratul Nero, la 65-66, izbucneşte în Palestina o răscoală care se transformă într-un război greu. Între timp iudeii, se întăriseră mult în Ierusalim. Oraşul a fost asediat timp de 5 luni. Luptele au fost grele pentru ambele părţi. Iudeii totuşi s-au apărat cu o tenacitate uimitoare. Oraşul a fost cucerit şi în mare parte distrus, iar templul ars. Distrugerea templului de la Ierusalim, despre care Iisus a spus: „nu va rămânea piatră pe piatră” este un eveniment religios şi istoric important. Cu aceasta se împlinea o profeţie a Mântuitorului şi se întărea credinţa lor. Pentru iudaism, pierderea templului şi a Ierusalimului a avut o importanţă epocală. Cultul mozaic cu sacrificii sângeroase devenea imposibil, sinedriul se desfiinţa, funcţiunea de mare preot de asemenea.

Şi sub împăraţii Traian, pe la 116 şi Adrian, între 132-135, se produc noi revolte iudaice sângeroase, care sunt înăbuşite cu forţa. Când iudeii reuşesc să recucerească provizoriu Ierusalimul, sub Adrian, „regele” mesianic Bar- Cochba, persecută pe creştini. Oraşul e reluat de romani şi reconstruit sub numele de Aelia Capitolina. Iudeea devine în parte domeniu imperial, în parte este colonizată. La Ierusalim se ridică temple păgâne şi se interzice sub pedeapsă de moarte stabilirea iudeilor.





Yüklə 1,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   48




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin