Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Legislaţia şi procedura de judecată

Ca să poată fi tolerate, cultele străine trebuiau de regulă să fie îngăduite prin lege. Până la Constantin cel Mare, creştinismul a fost o religie nepermisă şi ţinută în afara legii. El putea fi urmărit pe baza unor decrete şi legi existente, cu aplicare generală sau specială la religii.

Legea celor 12 table interzicea cultele străine şi pedepsea magia. Un decret al senatului şi o lege a lui Traian contra asociaţiilor nelegale interziceau adunările nocturne. Lex Julia de maiestate pedepsea manifestările duşmănoase faşă de poporul roman. Creştinii puteau fi acuzaţi şi urmăriţi în baza acestor legi şi decrete, pentru un motiv sau altul.

În judecarea creştinilor, se putea urma fie procedura regulată a procesului de crimă, cu pedepse capitale, prevăzute de legi, pentru cetăţenii romani, fie procedura reprimării delictelor, bazată pe dreptul poliţienesc şi judecătoresc al funcţionarilor romani superiori de a păşi din oficiu contra necetăţenilor suspecţi sau vinovaţi de tulburarea ordinii publice. În aprecierea vinei şi a pedepsei ei se con duceau de regulă de normele procesului de crimă, dar aveau libertatea de a aprecia şi deseori se proceda arbitrar şi abuziv, influenţaşi fiind de mulţime sau de patimă. Unii istorici cred că împotriva creştinilor s-a procedat în primele două secole, nu pe bază de legi speciale sau de legi penale de drept comun, ci pe bază de măsuri administrative şi poliţieneşti. Alţii însă, cred că la judecarea creştinilor se aplicau legile penale de drept comun : adică creştinii erau acuzaţi şi condamnaţi, pentru crime şi pedepsiţi de legile în vigoare – magie, sacrilegiu, asociaţii nepermise. Cert însă este un lucru – la creştini se căutau şi se condamnau nu anumite crime, ci mai degrabă numele lor de creştin.

Pedepsele variau, în general după situaţia generală a creştinilor. Principiul condamnării era: cei nobili să fie deportaţi, cei de jos decapita-i, în ambele cazuri, însă creştinilor li se confiscau averile. Pedepsele capitale erau: pierderea libertăţii, a drepturilor civile, moartea. Aceasta putea fi provocată prin decapitare, prin ardere, răstignire, aruncare la fiare sau în luptele de gladiatori. Pedepse pe viaţă erau exilul sau deportarea în locuri nesănătoase şi sub pază, condamnarea la munci în mine şi în cariere, în grele condiţii de trai, creştinii fiind ţinuţi în lanţuri ca şi sclavii; pentru femei şi fecioare se aplica de cele mai multe ori vinderea la case de toleranţă. Judecarea creştinilor era însoţită de torturi, pentru a-i sili să se lepede de credinţă. Acestea erau foarte grele şi de multe feluri: flagelarea, bătaia cu vergi, lapidarea, sfâşierea corpului cu unghii sau gheare de fier sau cu cioburi ascuţite, arderea cu fier înroşit sau cu torţe, turnarea de plumb topit pe spate, întinderea membrelor sau a corpului prin diferite mijloace, legarea de cai fugăriţi , sfărâmarea picioarelor, spânzurarea cu capul în jos, înecarea, tăierea limbii, a nasului, a urechilor, scoaterea ochilor şi multele altele.

Persecuţiile până la împăratul Comod (anii 54 - 192)

Primul împărat persecutor e socotit Nero (54-68). Nero, foarte tânăr, era un împărat vicios şi vanitos. Domnia lui a fost o continuă criză politică şi un spectacol revoltător, nemulţumirea contra lui creştea şi izbucnea în comploturi, pe care el le înăbuşea cu sânge. Cea mai mare nemulţumire s-a produs în anul 64, când Roma a fost mai mult de jumătate distrusă de un incendiu, izbucnit la 19 iulie, care a îngrozit şi revoltat populaţia. Deşi cauza incendiului nu este cunoscută, totuşi opinia publică socotea vinovat pe Nero, care ar fi voit să admire un spectacol unic şi să construiască o capitală nouă şi măreaţă. Ca să potolească furia mulţimii, Nero a abătut acuzaţia asupra creştinilor, contra cărora a început o violentă prigoană. Creştinii au fost condamnaţi ca duşmani publici şi oameni periculoşi. Persecuţia a fost de-a dreptul înspăimântătoare. Unii creştini au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi sfâşiaţi de câini, alţii răstigniţi, alţii unşi cu răşină şi arşi pe rug de vi, luminând noaptea grădinile lui Nero, care da spectacole de curse. Din vechea tradiţie bisericească se ştie că au murit sub Nero, la Roma Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, foarte probabil în anul 67. se crede că persecuţia s-a limitat la creştinii din Roma, dar o dată începută, ea expunea pretutindeni pe creştini la prigonire din partea păgânilor.

Domiţian (81-96) era un om ambiţios, egoist, gelos, răzbunător şi răutăcios. Este cel dintâi împărat roman care s-a autodivinizat. El a tins să centralizeze administraţia Imperiului şi să-l facă monarhie absolută. A prigonit pe iudei, pe creştini, pe filozofi şi matematicieni.

Cauzele persecuţiei lui contra creştinilor par a fi mai multe. Una a fost refuzul creştinilor de a plăti impozitul perceput de la iudei, după dărâmarea templului din Ierusalim. Prin acest refuz, creştinii se arătau a nu fi iudei şi deci pierdeau dreptul de toleranţă. Persecuţia a atins şi persoane nobile, între care şi pe unele rude ale împăratului, toţi pe care Domiţian îi ura sau îi bănuia de opoziţie. Rangul lor social îi făcea suspecţi împăratului, care îşi temea tronul, mai ales de creştini. După o ştire luată de Eusebiu de la Hegesip, Domiţian, auzind despre împărăţia aşteptată de creştini, a chemat din Palestina pe nepoţii lui Iuda, zis „fratele Domnului” (frate cu Iacob cel Mic), ca urmaşi ai lui David şi rude ale lui Iisus Hristos, şi i-a întrebat despre ocupaţia şi averea lor. Convingându-se din înfăţişarea lor, că sunt oameni muncitori şi liniştiţi, i-a lăsat liberi. După tradiţie, a suferit şi Sfântul Evanghelist Ioan, fiind exilat în anul 96 în insula Patmos. Ştirea că a fost dus întâi la Roma şi aruncat într-un vas cu ulei fierbinte nu e adevărată.

Persecuţia lui Domiţian a fost un de capriciu de scurtă durată, la sfârşitul domniei lui (95-96). El a fost ucis în urma unui complot. Noul împărat Nerva (96-98) a graţiat pe cei condamnaţi de Domiţian şi n-a luat în consideraţie acuzaţiile aduse creştinilor.

Traian (98-117), urmaşul lui Nerva, avea calităţi rare şi bucura de mare încredere şi cinste. Era un bun soldat şi administrator, curajos, inteligent muncitor, hotărât, conştiincios şi drept, preocupat de ordine şi de binele obştesc. Deşi bun şi drept, Traian a fost un împărat persecutor. El a reînnoit legea contra eteriilor şi a dat cel dintâi rescript care se păstrează, privitor la procedura faţă de creştini. La scrisoarea guvernatorului Bitiniei şi Pontului, Pliniu cel Tânăr, asupra situaţiei din provincia sa, în care creştinii erau numeroşi (păgânii se plângeau că din cauza lor templele se goleau, nu se mai vindeau animale pentru sacrificii), Traian răspunde la rândul său printr-o scrisoare cu caracter de rescript, care a fost considerată prima reglementare cunoscută a judecării creştinilor. În rezumat această jurisprudenţă include următoarele principii:

• 
  creştinii nu trebuie să fie căutaţi din oficiu
  
• 
  pedeapsă celor care refuză sacrificiul zeilor
  
• 
  iertare pentru creştinii care apostaziază de la Hristos
  
• 
  respingerea denunţurilor anonime.
  

Acest rescript al lui Traian către Pliniu nu schimbă situaţia creştinilor, din contra, stabilea legal penalitatea lor, nu pentru crime de drept comun, ci pentru nume. Din punct de vedere juridic, situaţia creştinilor rămânea nesigură şi echivocă, deşi nu trebuiau urmăriţi din oficiu, puteau fi pedepsiţi dacă erau denunţaţi şi dovediţi. Astfel, acest rescript era „ o jumătate de măsură ”. el voia probabil să procedeze cu blândeţe, dar rescriptul era în fond aspru şi contradictoriu.

Sub Adrian (117-138), s-a menţinut situaţia creată de Traian. Adrian era un împărat sceptic şi rece, totuşi cu spirit destul de larg, iubitor de ordine şi de cultură. A fost şi el autorul unui rescript ca cel de felul lui Traian. Adrian doreşte ca oamenii să nu fie tulburaţi de răutatea calomniatorilor, dar dacă denunţătorii creştinilor pot dovedi acuzaţiile lor înaintea tribunalului, sunt liberi să o facă. Împăratul opreşte tumultul contra creştinilor. Şi sub Adrian au fost martiri. Lui i s-au adresat primele Apologii creştine.

În timpul lui Adrian , iudeii s-au răsculat între anii 132-135, sub conducerea unui fals Mesia numit Bar-Cochba (Fiul Stelei), care începuse să persecute pe creştinii din Ierusalim şi Palestina. Romanii au recucerit Ierusalimul, au nimicit oraşul şi pe ruinile lui au ridicat un oraş păgân cu numele de Aelia Capitolina, în care, cu timpul, a luat fiinţă o mică biserică creştină.

Antonin Piosul (138-161), urmaşul lui Adrian, a fost un împărat paşnic, înţelept, onest şi ponderat. Totuşi creştinii au avut de suferit persecuţii din cauza unor guvernatori din provincie şi din cauza poporului, care manifesta zgomotos împotriva creştinilor, nerespectând rescriptul lui Adrian.

Mai cunoscută este persecuţia de la Smirna, unde au murit 11 creştini şi a fost eliberat un apostat. La cererea mulţimii a fost căutat, arestat, judecat şi condamnat şi bătrânul episcop al Smirnei Policarp, străpuns pe rug cu un pumnal şi ars în circul din Smirna.

Lui Antonin i-a adresat Iustin Martirul prima sa Apologie, la sfârşitul căreia reproduce rescriptul lui Adrian către Minucius Fundanus.

Marcu Aureliu (161-180), numit Marcus Annius Verus era un împărat foarte cult şi filozof, un om bun meditativ, cu predilecţie pentru justiţie şi învăţământ. Politica lui religioasă a fost influenţată de ideile filozofiei stoice, pentru raţiuni de stat şi pentru că stoicismul nu era acceptat de creştini, Marcu Aureliu nu iubea creştinismul. El a pornit persecuţia contra creştinilor, servindu-se de legea de excepţie., atribuită lui Nero: non licet esse vos = nu este permisă existenţa voastră.

La Roma, a suferit pentru Hristos o tânără fecioară romană, de neam nobil, Cecilia, care a fost condamnată la moarte, pentru că a refuzat să aducă jertfă zeilor. Tot la Roma a suferit şi filozoful creştin, apologetul Iustin Martirul, urât de rivalii săi păgâni şi condamnat cu alţi 6 creştini la moarte.

Totuşi lui Marcu Aureliu i se atribuie un edict de toleranţă pentru creştini. El e pus în legătură cu câştigarea unui război împotriva quazilor şi marcomanilor, succes atribuit de creştini şi rugăciunilor soldaţilor creştini din armata romană.

Comod (180-192), fiul lui Marcu Aureliu. El era vulgar, despotic, crud, orgolios şi vicios, ducând o viaţă scandaloasă, amintind de nebunia şi capriciile lui Nero.

Sub Comod continuat politica religioasă a tatălui său. Însă, după câţiva ani de persecuţie, Comod a lăsat pe creştini în pace. Fie lipsa lui de interes pentru treburile publice, fie influenţa soţiei sale Marcia, numită „concubina”, pentru că era de rang social inferior lui, care avea simpatie pentru creştini, fie alte influenţe creştine, au făcut ca împăratul să permită eliberarea creştinilor condamnaţi. Lista lor o ceruse Marcia, probabil episcopului Romei, printr-un preot creştin cunoscut de ea.

Cu înlăturarea lui Comod prin asasinare, s-a schimbat situaţia generală a Imperiului roman, venind pe tron împăraţi neromani, din provincii, deschizându-se astfel o lungă criză politică, care a durat tot secolul al III-lea.