Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Viaţa morală a creştinilor. Disciplina.

În general, viaţa morală a creştinilor era un adevăr de un nivel superior celei a păgânilor. Ea însăşi a fost admirată de păgâni. Convertirea la creştinism era un act foarte serios, chibzuit, pregătit, supravegheat. Disciplina Bisericii era severă, contrastul cu viaţa „păgână” era un stimulent pentru creştini.

Pericolele pentru viaţa lor, însă erau multe. Pretutindeni, creştinul găsea motive de scandal, ispite, prilej de păcat. Practicile antice pătrunsese în toate laturile vieţii.

Viaţa de familie. Familia în societatea antică era în decădere. Căsătoria era descreditată, divorţul se pronunţa uşor, adulterul şi concubinajul erau tolerate legal pentru bărbaţi. Copii puteau fi aruncaţi. Soţii nu erau egali în faţa legii. Celibatarii se înmulţeau, natalitatea scădea. Căsătoria între soţi de clase sociale diferite nu era legală.

Creştinismul a făcut din căsătorie o Taină, sfinţind-o cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Astfel, ea capătă un caracter sacru, inviolabil, indisolubil. Soţii erau egali ca membri ai Bisericii. Ei erau frate şi soră de credinţă, de nădejde, de viaţă şi de suferinţă creştină. Ei aveau aceleaşi drepturi morale.

Deşi era mult cinstită fecioria, starea civilă obişnuită era căsătoria. Nu se admiteau legături în afara căsătoriei. A doua căsătorie era permisă în caz de văduvie prin deces, dar era socotită de mai puţină cinste.

Căsătoria se lega de regulă între soţii creştini care nu erau rude în grade oprite de Biserică. Biserica recunoaşte căsătoriile mixte, dar recomanda evitarea lor; ea permitea, însă desfacerea căsătoriei, dacă era periclitată mântuirea sufletului creştin.

Viaţa publică. În viaţa publică, morala creştină întâmpina mai multe ispite şi greutăţi decât în cea de familie. În societate, raporturile şi obligaţiile erau multiple şi de altă natură; ele erau uneori periculoase, creştinii riscau să cadă în păcat sau să fie condamnaţi.

De obicei, creştinii evitau spectacolele şi erau recunoscuţi după aceasta. Astrologia, magia, băile mixte, luxul, podoabele, parfumurile, cochetăria în general, erau condamnate de creştini. Ei iubeau simplitatea, modestia, cumpătarea în toate.

Creştinii, de regulă, îşi păstrau meseria dacă ea nu-i punea în contact cu păgânismul, în caz contrar erau nevoiţi să renunţe la ea. Mai periculoase erau considerate profesoratul, sculptura, pictura, argintăria, acestea slujind cultului mitologic. Acestea erau cu totul incompatibile creştinismului.

În comunităţile creştine au intrat şi oameni bogaţi. Bogăţiei i s-a dat un scop religios-moral, ea trebuind să servească pentru facerea de bine, în numele lui Hristos. Proprietatea asupra bogăţiei aparţine lui Dumnezeu, omul este doar beneficiarul şi chivernisitorul ei. Unii episcopi şi creştini bogaţi au dăruit averea lor Bisericii, pentru fapte de caritate şi pentru nevoile comunităţii.

Caritatea creştină este unul din meritele morale ale Bisericii din primele trei secole. Prin spiritul şi efectele ei, ea este o cunoscută operă filantropică. Biserica a căutat să cunoască pe toţi cei aflaţi în lipsă şi neputinţă, întocmind liste prin diaconi şi diaconese, care cercetau pe creştini acasă. De regulă, mijloacele de ajutorare se colectau între credincioşi la cult. Bolnavii erau cercetaţi şi îngrijiţi acasă. Unii clerici învăţau pentru aceasta chiar medicina.

Biserica n-a exclus în recrutarea credincioşilor ei nici un neam, nici o clasă socială, nici o categorie de oameni. Criteriile de alegere erau numai de ordin moral. Deşi la creştinism au venit mai mult clasele de jos, Biserica a avut de foarte timpuriu în rândurile sale oameni de rang. Biserica nu a acordat, însă privilegii celor bogaţi, puternici sau culţi. Creştinii de orice rang formau o comunitate de credinţă şi de dragoste. Ei se rugau împreună, participau la mese comune, se ajutau şi se respectau reciproc ca fraţi în Hristos.

Sclavia era cea mai grea problemă socială ce se punea Bisericii. În condiţiile economice ale societăţii antice, ea nu putea s-o desfiinţeze. Creştinismul a acordat însă sclavilor creştinaţi demnitatea de oameni. În spiritul creştinismului, Constantin cel Mare şi urmaşii lui, au luat măsuri legale pentru uşurarea vieţii şi liberării sclavilor. Stăpânii creştini şi-au eliberat sclavii sau i-au tratat omeneşte, clerul a obţinut dreptul de a face liberări de sclavi în adunarea credincioşilor.

Disciplina (penitenţa). Biserica a procedat dintru început cu multă severitate contra păcatelor grave. Cu excepţia celor împotriva Sfântului Duh, care se puteau ierta numai printr-o grea penitenţă, a cărei disciplină Biserica a stabilit-o în primele trei secole. S-au socotit păcate grave: apostasia, uciderea şi adulterul. S-au adăugat apoi şi altele. Asemenea păcate aduceau excluderea din Biserică, pe care o pronunţa episcopul.

Biserica a instituit penitenţa, numită şi „botez laborios”, adică iertare obţinută cu greutate. Penitentul era obligat să mărturisească păcatele public, să petreacă în post, rugăciuni, privegheri, în acte de pocăinţă şi de milostenie, să poarte un costum de penitent. Penitenţa de regulă, dura mulţi ani, iar pentru păcatele mai grele, ea dura până la sfârşitul vieţii. În caz de boală penitenţa se scurta, dar se completa după însănătoşire. Dacă penitentul murea martir, era socotit iertat şi împăcat cu Biserica.

După încheierea timpului penitenţei, dacă dovedeşte îndreptare, penitentul este reprimit în Biserică de către episcop. Ca şi botezul, penitenţa se făcea o singură dată.

După persecuţia lui Deciu, au existat preoţi însărcinaţi anume cu supravegherea penitenţei, numiţi penitenţiari. Clerul era supus penitenţei ca şi laicii şi ca şi catehumenii.

Problema penitenţei a provocat primele schisme în Biserică prin opoziţia a două curente: unul rigorist şi altul mai indulgent.

Biserica în epoca Sinoadelor Ecumenice

Politica religioasă a împăraţilor după Constantin cel Mare