Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Controverse şi schisme

Disputele pascale

Aria extinsă de răspândire a creştinismului, multitudinea popoarelor care au primit în parte creştinismul, diversitatea tradiţiilor locale care se interferau cu învăţătura şi practica liturgică a Bisericii, au creat condiţii favorabile formării unor tradiţii creştine locale care au dus cu timpul la discuţii şi neînţelegeri mai ales de ordin practic cu privire la cult şi disciplina bisericească.

Prima dispută cunoscută în Biserică a avut ca obiect serbarea Paştilor cu referire la ziua şi felul sărbătoririi acestui eveniment fundamental pentru creştinism. Disputa sau controversa pascală a cunoscut trei faze până la soluţionarea definitivă dată la Sinodul I Ecumenic, la Niceea în anul 325.

1. 
   În timpul domniei împăratului Antonin Piosul (138-161), episcopul Policarp al Smirnei a avut o întrevedere cu episcopul Anicet al Romei pentru a elucida unele mici neînţelegeri în legătură cu serbarea Paştilor. Ambii episcopi, bazându-se pe tradiţia veche apostolică, n-au renunţat la tradiţia pascală locală, însă au consimţit de comun acord ca din această cauză să nu se rupă comuniunea bisericească, Anicet permiţându-i Sfântului Policarp să săvârşească Sfânta Liturghie la Roma. De aici putem deduce care erau cauzele divergenţelor pascale.
   
2. 
   La începuturile creştinismului elementul iudaic era preponderent în comunităţile creştine în special în Răsărit. De unde şi tradiţia iudeo-cretină de a serba în continuare Pascha iudaică. Pentru ceilalţi creştini semnificaţia Paştilor era legată de Învierea Domnului. Deoarece Patimile, Moartea şi Învierea Domnului au corespuns ca timp Paştilor iudaice, creştinii s-au orientat în stabilirea datei Paştilor creştine după calendarul iudaic, respectiv la 14 Nisan Răstignirea sau Paştile Învierii indiferent în ce zi a săptămânii cădeau aceste date. Pe de altă parte exista a doua categorie de creştini care punând accent pe Învierea Domnului, petrecută Duminica, serba Paştile în Duminica după 14 Nisan.

   Din acest motiv s-a iscat o discuţie între Bisericile din Asia pe la anii 167-170. în această dispută au intervenit episcopii Meliton de Sardes şi Apolinarie de Ieropolis. Se pare că ei n-au căzut de acord asupra aspectului că dacă la 14 Nisan se serbează Pasha iudaică pe care a serbat-o şi Mântuitorul jertfind mielul pascal, sau dacă atunci S-a jertfit Hristos Însuşi pentru păcatele lumii. Se încerca prin urmare să se stabilească o cronologie a evenimentelor legate de viaţa Mântuitorului punându-se în concordanţă referatele evanghelice.

   
   
3. 
   A treia fază a disputelor pascale este mult mai clară. În jurul anului 190, preotul eretic Blastus predica la Roma sărbătoarea Paştilor după tradiţia iudaică. Deoarece la Roma existau divergenţe pascale, episcopul Victor I al Romei a scris celor mai importanţi episcopi din Asia printre care şi lui Policrat al Efesului, cerându-le în numele episcopatului italic să convoace un sinod la care să adopte practica pascală romană. Pentru a fi mai convingător i-a ameninţat cu excomunicarea, dacă nu vor accepta acest lucru. Policrat a convocat sinodul, însă sinodalii au refuzat să accepte schimbarea tradiţiei lor pascale motivând că practica lor este moştenită de la apostoli. Episcopul Victor a excomunicat Bisericile din Asia, dar această gravă atitudine nu a plăcut nici unuia dintre episcopi. Sfântul Irineu i-a scris în numele episcopatului galic că nu este corect şi l-a îndemnat ca şi alţi episcopi să nu „excomunice toate Bisericile lui Dumnezeu care ţin după tradiţie un obicei vechi”. Cu această ocazie aflăm că se punea în discuţie şi durat postului premergător sărbătoririi Paştelui. Disputele pascale au fost soluţionate la începutul sec. al IV-lea. Sinodul de la Arelate (314) a hotărât ca toţi creştinii să serbeze Paştile „în aceeaşi zi şi la aceeaşi dată în toată lumea”, iar la Sinodul I Ecumenic s-a stabilit ca Paştile să se serbeze în prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară (21 martie), amânându-se cu o săptămână dacă vor coincide cu Pascha iudaică.
   

Disputa baptismală

Apariţia reziilor în Biserică şi rezolvarea problemei reprimirii apostaţilor din timpul persecuţiilor în comuniunea Bisericii au dat naştere la noi dispute, una dintre cele mai importante fiind cea legată de Sf. Taină a Botezului.

Disputa s-a purtat între Biserica din Roma şi cea din Cartagina, respectiv între episcopii Ştefan al Romei şi Ciprian al Cartaginei. La Roma se recunoştea botezul ereticilor şi nu se impunea rebotezarea celor care reveneau în comuniunea Bisericii pe când în Africa ereticii erau botezaţi pentru a fi primiţi în Biserică.

Deoarece la Roma, în Egipt şi Palestina, ereticii erau primiţi în Biserică numai prin punerea mâinilor episcopului, episcopul Ştefan dorea să impună practica romană şi în Africa, dar s-a lovit de rezistenţa Sf. Ciprian. El a ameninţat cu excomunicarea pentru rebotezarea ereticilor.

Două sinoade ţinute la Cartagina în anii 255 şi 256 sub preşedenţia Sf. Ciprian s-au pronunţat din nou pentru rebotezarea ereticilor şi schismaticilor, motivând că botezul este valid numai în Biserică. Ereticii şi schismaticii fiind rupţi de Biserică nu pot săvârşi taine valide pentru că nu au har. Cei doi episcopi, au rămas fermi pe poziţiile lor fără a rupe, însă comuniunea bisericească. Murind amândoi în timpul persecuţiilor lui Valerian, în 258, se pare că s-a încheiat astfel disputa baptismală, Sinodul de la Arelate (314) şi Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) au hotărât că se recunoaşte botezul ereticilor dacă a fost făcut în numele Sfintei Treimi având în vedere că taina este validă nu prin săvârşitorul ei, ci prin ea însăşi ca taină a lui Dumnezeu.

Schisme
Ipolit. Moartea episcopului Zefirin al Romei (217) şi polemica antitrinitaristă au scindat într-o oarecare măsură comunitatea din Roma întrucât s-a ajuns la alegerea a doi episcopi, Calist şi Ipolit.

Ipolit, un remarcabil teolog şi un scriitor talentat, indignat probabil de alegerea contracandidatului său, a deschis polemica, acuzându-l pe Calist de antitrinitarism, de abateri disciplinare şi de toleranţă în chestiuni bisericeşti.

Schisma provocată în Biserica Romei a continuat şi sub urmaşii lui Calist.
Novat şi Novaţian. La mijlocul sec. al III-lea atât Biserica Romei cât şi cea din Cartagina s-au confruntat cu dispute care au generat apariţia unor schisme.

La Roma murind ca martir episcopul Fabian al Romei, alegerea noului episcop au generat mari dispute, deoarece Novaţian, un preot învăţat, a pierdut în faţa lui Corneliu (250-253). În momentul în care Corneliu s-a arătat de acord cu impunerea unei penitenţe pentru lapsi (cei care au apostaziat în persecuţii), dar în aplicarea acestei reguli s-a comportat cu indulgenţă, a fost atacat de Novaţian, care între timp reuşise să fie ales şi hirotonit ca episcop, organizând o grupare separată considerată de el adevărata Biserică. Nefiind recunoscut de episcopatul italian şi cel din afară, Novaţian excomunicat de un sinod ţinut la Roma, a dat sectei un caracter rigorist. Ea a dăinuit sute de ani.

Paralel cu această schismă, în Cartagina s-a derulat schisma dintre Ciprian şi Novat. Deşi Sf. Ciprian se retrăsese din faţa persecuţiei lui Deciu, conducând Biserica prin scrisori şi curieri, a pretins ca reprimarea lapsilor în comuniunea Bisericii să fie precedată de penitenţă. În fruntea opoziţiei faţă de această măsură s-a situat preotul Novat care agita pe cei nemulţumiţi de intransigenţa episcopului lor. Revenind în scaunul episcopal din Cartagina în 251, Sf. Ciprian a pus capăt dezordinei, impunând prin mai multe sinoade penitenţă pentru lapsi, decizie acceptată şi la Roma.
Meletie. Efectele persecuţiilor s-au răsfrânt şi asupra Bisericii din Egipt. Ţinând cont de nemiloasa persecuţie declanşată de Diocleţian la începutul sec. al IV-lea şi dorind să faciliteze reprimarea lapsilor în Biserică, episcopul Petru I al Alexandriei (300-311) s-a arătat mai indulgent. Acest lucru a fost dezaprobat de episcopul Meletie, al doilea după rang în episcopatul egiptean. Petru fiind arestat, Meletie a preluat conducerea Bisericii Egiptilui. Aceasta a atras nemulţumirea multor clerici şi credincioşi şi astfel s-a produs o schismă în Biserica Egiptului. După moartea martirică a episcopului Petru, Melitie vine în Alexandria unde organizează Biserica schismatică numită „Biserica martirilor”.