Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova


Catehumenatul, Botezul. Celelalte Taine



Yüklə 1,01 Mb.
səhifə21/48
tarix01.11.2017
ölçüsü1,01 Mb.
#25754
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   48

Catehumenatul, Botezul. Celelalte Taine.



Catehumenatul era pregătirea pe care o primeau înainte de botez cei care doreau să îmbrăţişeze creştinismul. Foarte sumară la început, ea s-a organizat şi a precedat încă de timpuriu botezul, ca un stagiu de învăţătură creştină.

Din secolul al II-lea, catehumenatul este organizat. Cele spuse de Iustin Martirul despre botez şi mai ales de Tertulian confirmă acestea. Tertulian întrebuinţează primul numele de „catehumeni”, el consideră catehumenatul „noviciatul vieţii creştine”. Acesta a fost o necesitate a vieţii creştine, era un mijloc de cunoaştere, de întărire a moralului celor care aveau să fie credincioşii ei. Admiterea în catehumenta o aprecia şi o admitea episcopul. În general erau primiţi oameni care puteau să dispună liber de ei înşişi, cu profesiune, sau meserie onorabilă, cu viaţă morală. De regulă, catehumenii erau încredinţaţi unui catehet, de obicei preot, sau chiar unui creştin laic, capabil să-i înveţe. Durata catehumenatului varia. Sinodul de la Elvira vorbeşte de 2-3 ani, dar aceasta putea fi prescurtată la aprecierea episcopului sau prelungi la dorinţa catehumenului.

Catehumenatul a fost o instituţie de mare importanţă pentru Biserică, asigurând alegerea şi pregătirea viitorilor creştini.

Sfintele Taine. Instituite de Mântuitorul Iisus Hristos, cifra lor de şapte a fost confirmată apoi în Apocalipsa Sfântului Apostol şi evanghelist Ioan.

Botezul era actul de credinţă şi de cult, prin care se intra în sânul Bisericii. El avea caracter sacramental, de taină: ştergea păcatele şi acorda darul Sfântului Duh. Botezul era numit baie sau spălare, renaştere, baia renaşterii, luminare, pecete, pecetea credinţei, har desăvârşit.

Ritul Botezului s-a dezvoltat odată cu catehumenatul, îmbogăţindu-se mult din sec. II. De regulă era săvârşit de către episcopi. Cu învoirea lui putea fi săvârşit şi de preoţi, şi chiar de diaconi, iar la mare nevoie de laicii credincioşi. Biserica a continuat să facă Botezul în ape curgătoare sau stătătoare, ca şi Sfinţii Apostoli.

Odată cu organizarea catehumenatului, botezul se săvârşea de obicei în grup, ceea ce îi conferea un caracter mai solemn şi mai important. Deşi ele puteau fi săvârşite în fiecare timp al anului, practica Bisericii a stabilit ca zile speciale Paştile şi Cincizecimea. În Orient se făcea şi la Epifanie.

Botezul se săvârşea fie prin scufundare, fie prin vărsare de apă pe cap sau prin stropire, după cum arată unele picturi apusene. Se pare că la botez adulţii schimbau numele lor vechi cu unul creştin. Se preferau nume biblice de martiri.

Ungerea cu untdelemn urma îndată după botez, ca rit cu caracter sacramental, înlocuind punerea mânilor, pe care o săvârşea Sfinţii Apostoli. Mirungerea era însoţită de formula: „te ung cu untdelemn sfinţit în numele lui Iisus Hristos”, sau alta asemănătoare.ca şi botezul ungerea cu ulei sfinţit nu se repeta. După ungere, cel botezat se îmbrăca în veşminte albe, pe care le purta opt zile. Botezat şi uns, noul credincios era introdus în biserică, asista la toată Liturghia, aducea prima lui ofrandă, se împărtăşea prima dată. În Apus s-a introdus obiceiul de a da celor botezaţi să guste lapte şi miere, ca alimente simbolice, precum şi un mic grăunte de sare.

Mărturisirea păcatelor a fost unită de la început cu celelalte două Taine, Botezul şi Euharistia. Ea se întemeia pe puterea dată Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor lor de a ierta păcatele. Pe lângă caracterul ei de taină, Mărturisirea avea şi un rol moralizator foarte important în viaţa credincioşilor.

În primele trei secole mărturisirea putea fi:



  • secretă, făcută în faţa episcopului sau preotului;

  • semipublică, făcută în faţa clerului întreg;

  • publică, făcută în faţa clerului şi a credincioşilor.

Mărturisirea păcatelor era urmată de îndeplinirea faptelor de îndreptare(epitimie) indicate de duhovnic.

Hirotonia este între cele dintâi taine săvârşite şi cunoscute în Biserică. După Sfinţii Apostoli au hirotonit episcopii.

Hirotonia în episcop se făcea în sobor de episcopi şi de preoţi, în cadrul Sfintei Liturghii. Episcopii slujitori puneau mâinile pe noul ales, preoţii asistau stând în picioare. Toţi se rugau în tăcere implorând coborârea Sfântului Duh peste cel Hirotonit. Unul din episcopii slujitori rostea o rugăciune specială. Apoi noul episcop era salutate de toţi.

Hirotonia în preot-presviter se săvârşea de episcop fie cu aceleaşi formule de rugăciune ca hirotonia episcopului, fie cu unele asemănătoare. Hirotonia de diacon avea formule potrivite cu slujirrea lui.

Clerul inferior era rânduit prin rugăciune de binecuvântare şi prin înmânarea unui obiect, care era simbolul slujbei respective.

Hirotoniei i se atribuia şi efectul iertării păcatelor, afară de cele trupeşti cunoscute după hirotonie.

Căsătoria a fost ridicată de la început la rangul şi importanţa de instituţie sfântă şi de legătură indisolubilă. Creştinii încheiau cununia cu binecuvântarea Bisericii. Înainte de a se binecuvânta căsătoria, clericii se informau despre tineri prin diaconi şi diaconese.

Cu ce forme rituale se săvârşea cununia nu ştim. Era unită însă cu săvârşirea Sfintei Euharistii. Mirii se uneau în faţa Sfântului Altar, în prezenţa comunităţii, cu rugăciunile ei şi ale slujitorilor. Ei aduceau ofrande şi se împărtăşeau.

Biserica oprea desfacerea căsătoriei, afară de caz de adulter, oprea chiar desfacerea logodnei. Dacă un soţ părăsea fără de motiv pe celălalt şi se căsătorea cu altă persoană, era exclus pentru totdeauna din comunitatea creştină. Prin asemenea măsuri, Biserica da familiei creştine o bază religios-morală sacră şi solidă cu consecinţe sociale şi juridice foarte importante.

Maslul. De la început Biserica a săvârşit rugăciuni pentru cei bolnavi şi ungerea cu untdelemn, în numele Domnului, cum recomandase Sfântul Iacob. Îngrijirea şi vindecarea bolnavilor a fost una din grijile şi datoriile morale ale Bisericii. Vindecările au avut în primele trei secole mai mult caracter ritual şi harismatic. Ele făceau obiectul rugăciunilor preoţilor, ale celor înzestraţi cu harul tămăduitor sau chiar al exorciştilor.

Practica aceasta este bazată pe concepţia că de multe ori boala se dătoreşte păcatului, iar uneori este cauzată de duhuri rele. Ea devine astfel, obiectul unui tratament moral duhovnicesc.



Yüklə 1,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   48




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin