Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Răspândirea creştinismului în Apus

La începutul secolului IV, graniţele nordice ale Imperiului roman ajunseseră până la văile Dunării şi Rinului. Desigur nu toate populaţiile cuprinse în aceste imense teritorii erau creştine, dar în cele mai multe părţi lumea părăsiseră vechile credinţe. Primele comunităţi ştim că au fost în oraşe, în porturi, pe liniile mai circulate. Ceea ce este interesant de constatat pentru peninsulele Italică şi Iberică este că terminologia creştină indicând elementele de bază ale crezului şi organizării vieţii creştine au un caracter mai abstract şi mai intelectualist decât în Răsărit. Era şi firesc acest lucru, pentru că în Italia până la anii 300, de exemplu, limba în care se săvârşea Liturghia era greaca. Abia scriitori mari din secolele IV şi V ca şi sinoadele respective au generalizat terminologia creştină.

În orice caz, în această perioadă tot ce s-a adâncit şi lărgit în materie de răspândire a creştinismului se leagă de temeliile puse anterior. Aceasta cu atât mai mult cu cât emigraţia continuă a popoarelor numai pe această cale s-a putut dizolva în „Romania”, în moştenirea romană, chiar dacă ei vor schimba aproape total aspectul lumii apusene.

Pentru a înţelege mai bine specificul vieţii bisericeşti apusene este necesar să amintim câteva lucruri proprii numai Occidentului.

Descentralizarea administrativă a Imperiului adusă de Diocleţian nu-i putuse asigura acestuia liniştea; regresiunea economică, criza religioasă şi asaltul tot mai înteţit al „barbarilor” vor schimba în curând totul.

Un Imperiu nu se putea conduce de unul singur, cu un aparat administrativ incapabil şi corupt. Un Imperiu de uzură şi de dezgust, fără iniţiative industriale şi comerciale, fără un ideal propriu, un Imperiu în care între anii 300-450 toată armata era condusă numai de „barbari”, un astfel de Imperiu nu putea să nu cadă. Ceea ce este însă interesant, e faptul că nu barbarii au distrus Imperiul, ci el s-a prăbuşit din pricina decăderii sale sub toate aspectele.

Barbarii au venit pe teritoriul roman ca aliaţi, ei niciodată nu se vor gândi la tronul imperial pentru ei, nici măcar să schimbe limba latina pe care o imitau copilăreşte. Goţii din Balcani, ostrogoţii din Italia, burgunzii din Franţa, vizigoţii din Spania şi chiar vandalii din Africa şi atunci când vor crea organizaţii statale, vor gândi că salvează Imperiul. Dar în scurtă vreme statele lor s-au prăbuşit.

Ca un paradox viaţa creştinilor se simţea mai în siguranţă tocmai pe teritoriul barbar. Cu alte cuvinte, cu mici excepţii (acolo unde a intervenit şi folosirea forţei) cele mai multe popoare germanice au fraternizat cu creştinismul în mod voluntar.

La începutul secolului III, goţii au năvălit în Dacia, ajungând până la Dunăre şi atacând Imperiul roman. De la captivii căzuţi în sclavie şi de la creştinii găsiţi în Dacia şi Crimeea, goţii au luat cunoştinţă de misterele religiei creştine. Meritul cel mai mare pentru convertirea goţilor îi revine lui Ulfila sau Wulfila, strănepotul unor creştini originari din Capodocia, care la 264 au fost luaţi în captivitate de goţi.

Concomitent cu răspândirea creştinismului printre goţii lui Ulfila, s-a început şi acţiunea de creştinare a unor goţi ce locuiau în Dacia, acţiune brusc întreruptă de persecuţia pornită între anii 368-372 împotriva creştinilor. Poate că persecuţia ar fi luat proporţii dacă nu s-ar fi pus în mişcare hunii, un popor nomad originar din Asia. Ostrogoţii şi vizigoţii, neputând ţine piept hunilor, au trecut Dunărea, cerând voie împăratului Valens (364-378) să se stabilească pe pământul Imperiului. Valens le-a satisfăcut cererea, indicându-le ca loc de adăpost Tracia. O altă condiţie pusă de Valens a fost îmbrăţişarea creştinismului sub formă ariană. Astfel majoritatea vizigoţilor au devenit arieni în jurul anului 375.

Trataţi rău de guvernatorii imperiali de la Dunăre, goţii se răscoală în mai multe rânduri. În anul 378 însuşi împăratul Valens e bătut la Adrianopol şi ucis de ei. Orice încercare de a-i readuce la Ortodoxie va fi zadarnică.

La 24 august 410, vizigoţii jefuiesc Roma, de unde vor pleca curând, în sudul Franţei, la Toulouse şi apoi în Spania. Abia peste 180 de ani direcţia ariană din Spania e înlocuită cu una ortodoxă, care a şi creat o tradiţie de stat şi Biserică autocefală: regele convoca sinoadele, numea episcopii, Liturghia păstra un străvechi caracter ecumenic. Statul vizigot din Spania se destramă în 711, când vin arabii.

În Italia numai Biserica mai stătea în picioare. Ultimul împărat roman Romulus Augustulus (476) se dovedeşte neputincios, fiind detronat de Odoacru, regele tribului german al herulilor. Din 476, imperiul roman de Apus şi-a încetat existenţa.

De la ostrogoţi şi vizigoţi arianismul a trecut şi la alte triburi germanice învecinate sau înrudite.

Longobarzii lui Alboin care au venit pe la 568 în Italia din Panonia, unde au locuit un timp, erau parte păgâni, parte creştini arieni.

Burgunzii, care la începutul secolului V locuiau parte între râul Main şi Neckar, parte pe malul stâng al Rinului, au fost arieni, îmbrăţişând această erezie de la vizigoţi.

Vandalii au făcut cunoştinţă cu vandalii în Panonia. Când la 429 s-au mutat în Africa, întemeindu-şi un nou regat, au fost tot arieni, persecutând pe ortodocşi.

Francii au făcut cunoştinţă cu Evanghelia în urma faptului că s-au aşezat într-o ţară în care creştinismul era împământenit de mult. Convertirea francilor a fost un eveniment de o însemnătate capitală. prin încreştinarea acestui popor, expansiunea ereziei lui Arie era oprită. În decursul secolului VI burgunzii, vizigoţii şi suevii s-au lepădat de arianism.

Bavarezii, vecinii de la răsărit ai almanilor, s-au aşezat încă de la începutul secolului al şaselea într-un ţinut în care, în parte, era aruncată sămânţa Evangheliei. Creştinismul a pătruns şi în acelaşi timp în Turingia, populaţie aflată sub ascultarea francilor şi printre frizi. Meritul cel mai mare pentru răspândirea creştinismului printre neamurile germane îl are anglo-saxonul Winfrid (Bonifaciu), evidenţiindu-se ca misionar, reformator şi organizator.

Printre britani şi briţi, creştinismul a prins rădăcini încă în perioada anterioară. Evanghelia a fost acceptată de toţi locuitorii, pătrunzând în nord până aproape de Scoţia.