Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Isihasmul. Controverse, erezii şi schisme în Răsărit

Monahismul în Răsărit în secolele XI-XV. Isihasmul.

Deşi popoarele ortodoxe din Egipt, Palestina, Siria, Asia Mică şi Peninsula Balcanică au trecut prin grele încercări şi suferinţe din cauza fanatismului arabilor şi turcilor, monahismul în secolele XI- XIV s-a menţinut. Din contra, a cunoscut chiar o mare înflorire la Muntele Athos, în Bulgaria, Serbia, Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Rusia. Majoritatea mănăstirilor au păstrat organizarea monahală dată de Sf. Vasile cel Mare în Regulele mari şi mici. Centrul vieţii monahale pentru Biserica Ortodoxă a fost Sfântul Munte Athos, numit „Grădina Maicii Domnului”. Încă din sec. al X-lea, el cunoaşte o mare dezvoltare.

Sfântul Atanasie Athonitul a zidit în Athos Marea Lavră, cu biserica principală numită „Katholicon”. S-au ridicat apoi alte mari mănăstiri. În jurul anului 1000 s-au zidit mănăstirile „Vatoped”, „Zograful” pentru călugării bulgari, „Ivir” pentru călugării bulgari, „Sf. Pantelimon” numită „Rusikon” pentru călugării ruşi. În 1197 a fost zidită mănăstirea Hilandar care a fost dăruită printr-un hrisov călugărilor sârbi. În sec. IV s-a pus temelia mănăstirii Cutlumuş care a devenit Marea Lavră a Ţării Româneşti. Până la 1375 pe Muntele Athos s-au clădit 17 mănăstiri mari, apoi numărul lor a crescut până la 20. Astfel, Muntele Athos a ajuns cel mai vestit centru de viaţă duhovnicească şi cultural-artistică.

Românii au fost cei mai mari binefăcători ai Athosului, căci ei au făcut mănăstirilor cele mai mari danii decât toate popoarele ortodoxe luate la un loc. dărnicia românilor faţă de Muntele Athos a fost mult apreciată de învăţatul arhimandrit rus Profirie Uspenski, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Muntelui Athos. Dar cu toate acestea, românii nici până azi nu mai au o mănăstire mare din cele 20, cum au sârbii, bulgarii şi ruşii. Abia în 1856, Patriarhia Ecumenică a aprobat pentru români schitul Prodromul, dependent de mănăstirea Vatoped. Mai au şi schitul Lacu, înfiinţat în 1754 de călugării moldoveni, supus mănăstirii Sf. Pavel.

Pentru a se menţine unitatea şi disciplina monahală, toate mănăstirile din Athos se află sub ascultarea unui protos, cu reşedinţa la Karies, care este centrul lor administrativ. Independent de mănăstirile mari, s-au construit în Munte diferite schituri în care vieţuiau câte 4-5 monahi, apoi chilii şi sihăstrii independente cu viaţă mai aspră. Schiturile mai mari sau mai mici se află sub ascultarea uneia din mănăstirile mari.

Sihăstriile nu sunt altceva decât locuinţe foarte modeste, uneori săpate în peşteri şi stânci. În acestea se nevoiesc unii asceţi, care duc o viaţă foarte aspră. O altă categorie de locuinţe pentru monahii mai bătrâni o formează cathismele, care nu sunt decât nişte colibe modeste cu câte un pat şi un scaun. Vieţuitorii lor trebuie să participe la slujbele divine în biserica mănăstirii celei mai apropiate. Felul de viaţă al celor mai multe mănăstiri atonite era cel chinovial sau de obşte. Monahii lucrau, se rugau, meseau în comun.

Începând cu secolul al XIV-lea, isihasmul care cerea o mai mare apropiere de Dumnezeu prin rugăciune, asceză şi contemplaţie, a introdus un stil de viaţă mai aspru decât în mănăstirile cu viaţă de obşte sau chinovială. Pe la 1200 s-a îngăduit monahilor din Muntele Athos şi stilul de viaţă idioritmic, cu chilii separate, având permisiunea să posede şi bunuri materiale.

În mănăstirile idioritmice existau reuniuni de câte 7-8 membri, care formau o familie monahală, în fruntea căreia se afla un proestos.

Mănăstirile din Muntele Athos au fost şi centre de cultură teologică. La ei s-au conservat peste 13.000 de manuscrise în limbile greacă, română şi slavonă, iar bisericile sunt adevărate monumente de artă creştină. În sec. XIV era celebră în tot Răsăritul şcoala de pictură din Athos a lui Manuil Panselin.

Supunându-se de bună voie turcilor, înainte de căderea Constantinopolului în 1453, sultanul Murad al II-lea acordă Muntelui unele privilegii: să nu se stabilească mahomedani acolo, să nu aibă acces femeile.

Alte renumite mănăstiri ortodoxe au existat la Ierusalim şi în Palestina.

În ceea ce priveşte isihasmul, menţionăm că este o controversă legată de practica ascetică care se transformă într-o controversă dogmatică. Se dezvoltă în special sub influenţa teologiei scolastice din Apus, pentru că în urma contactelor dintre Apus şi Răsărit, s-a ajuns la unele influenţe. O serie de teologi bizantini au cunoscut teologia scolastică, iar începând cu sec. XIII putem întâlni teologi ortodocşi în gândirea cărora se sesizează influenţe scolastice.

După secolul XIV putem vorbi de teologi simpatizanţi ai latinilor, latinofoni ca de exemplu Varlaam de Calabria. De aici şi se naşte controversa în jurul isihasmului. Isihasmul este o practică pe care o cultivau monahii, în special. Numele vine de la „isihia”- linişte. Ea se referă la anumite exerciţii duhovniceşti pe care le practicau monahii în linişte, spre a ajunge la o mai adâncă cunoaştere a tainelor lui Dumnezeu. Din punct de vedere teologic, Varlaam susţinea că lumina pe care au văzut-o Apostolii pe muntele Taborului este creată, căci dacă ar fi necreată ar fi identică cu Dumnezeu. Dacă ar fi identică cu Divinitatea, ar fi şi ea invizibilă ca Dumnezeu.

Practica aceasta este foarte veche şi a existat şi în epoca patristică, la Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog. Practica isihastului consta în: un monah se retrage, se aşează într-o anumită poziţie, privind spre abdomen, sustrăgându-se complet de la cele materiale. Nu închideau ochii pentru că erau încredinţaţi că pot vedea cu ochii fizici lumina Taborului. Respiraţia era controlată. În această poziţie se concentra, rostind rugăciunea lăuntrică.

În jurul isihasmului se angajează o adevărată luptă politică, începând cu anul 1341. în acest an domnea Andronic al III-lea (1328-1341). Tot în acest an are loc la Constantinopol un sinod. Personalitatea cea mai importantă a fost aici Ioan Cantacuzino care se bucura de multă trecere. El a fost un sprijinitor de seamă al isihasmului. Sinodul se pronunţă în favoarea isihasmului, consfinţind învăţătura Sf. Grigorie de Palama ca adevărată. Grigorie de Palama este cel care formulează învăţătura ortodoxă cu privire la energiile divine. În 1341 moare Andronic III Paleologul.

La tron urmează fiul lui, Ioan V Paleologul, un copil. Ana de Savoya vede în Ioan Cantacuzino un pericol, de aceea ea se plasează în partida împotriva isihasmului. În 1345, iarăşi este convocat un sinod, unde isihasmul este condamnat, iar Sf. Grigorie Palama condamnat şi anatemizat. Acesta este punctul de criză.

În 1347 are loc din nou un sinod, dar abia la cel din 1351 este aprobat definitiv isihasmul şi condamnaţi cei care au luptat împotriva lui.

În 1359 Grigore Palama moare. În 1368, patriarhul Filotei Kokinos l-a canonizat. Prin Filotei, isihasmul devine o învăţătură a întregii Biserici Ortodoxe, nu numai în sânul Bisericii Bizantine. Dintre susţinătorii lui amintim pe Nil Cabasila, Nicolae Cabasila, Sf. Simeon al Tesalonicului, iar la noi Paisie Velicicovschi. Dintre adversari- Nichifor Gregoras, Achindin, Constantin Armenopoulos.

Bogomilismul

Această erezie s-a manifestat mai ales în Peninsula Balcanică în secolele X-XIV. Ea a apărut în Bulgaria în timpul ţarului Petru I (927-967), propagată de preotul Ieremia. Acesta şi-a luat numele de Teofil (iubitor de Dumnezeu), care în slavă se traduce Bogomil, de unde şi numele sectei. Există însă, încă două ipoteze referitor la provenirea denumirii: expresia „Bogo-milui”, utilizată anume aşa în rugăciune sau „bogomili”, adică rugători, deoarece secta consideră rugăciunea frecventă, mijloc de mântuire.

Erezia a luat amploare în timpul împăratului Alexios I Comnenul, datorită misiunii medicului Vasile, care a fost ars pe rug din porunca împăratului în anul 1111 împreună cu aşa-numiţii „apostoli ai bogomilismului.” .

La Sinodul de la Constantinopol din 1140 sunt condamnate scrierile lui Constantin Chrysomalas, deoarece conţineau idei bogomile. În 1143 doi episcopi capadocieni au fost depuşi din scaun pentru că au aderat la bogomilism.

În secolele XIII-XIV, două sinoade ţinute la Târnovo, în 1211 şi 1350 condamnau bogomilismul. Abia după ocupaţia turceascp, el a dispărut complet, adepţii sectei trecând la mahomedanism.

Doctrina bogomililor o cunoaştem din lucrarea Panoplia dogmatică a lui Eutimie Zigabenul. Ea reprezintă influenţe gnostice, maniheice şi pavliciene. Doctrina lor este simplă. Dumnezeu este conceput antropomorfic, iar persoanele treimice emană pe rând şi se întorc în Tatăl. Lumea a fost creată de Satanael, fiul lui Dumnezeu,. Răzvrătindu-se, el a fost alungat din cer, creând pământul şi pe Adam din lut şi apă. Neputând să-i dea viaţă a cerut-o lui Dumnezeu, care-l însufleţeşte pe Adam. Din urmaşii lui Dumnezeu urmărea să completeze numărul îngerilor căzuţi, iar Satanael să-şi mărească cetele. Pentru că oamenii au fost atraşi mai mult spre rău, după 5000 de ani a fost trimis Logosul, Hristos, care emană din Tatăl. Aceasta a săvârşit mântuirea şi a emanat pe Duhul Sfânt pentru ca să desăvârşească opera Sa.

Viaţa omului se zbate între bine şi rău. La originea răului stă Cain, fiul Evei şi al lui Satanael.

Bogomilii negau Sfintele Taine, admiţând Botezul fără apă la vârsta majoratului, prin care se alungau demonii şi se primea Sfântul Duh.ei practicau o mărturisire publică, dezlegarea dând-o comunitatea şi se împărtăşeau numai cu pâine. Condamnau cultul icoanelor, moaştelor şi nu aveau biserici. Sfânta Scriptură este redusă la Psalmi, şase profeţi şi Noul Testament interpretat alegoric. Ei negau sensul căsătoriei, perpetuarea umană fiind opera lui Satan şi interziceau căsătoria celor perfecţi. Recomandau sărăcia absolută şi condamnau războiul. Erau vegetarieni şi nu recunoşteau autoritatea statului si structurile sociale.

Strigolnici

Sub influenţa bogomilă a apărut în Rusia, În sec. al XI-lea, propagată de către un călugăr Adrian, o erezie care condamna cultul icoanelor şi ierarhia. Mai târziu au fost suspectaţi de bogomilism Dimitrie şi un călugăr armean Martin, care s-au răzvrătit împotriva Bisericii. În sec. al XIV-lea a fost cunoscută şi o mişcare antimonahală.

Cea mai puternică mişcare sectară, însă, a fost cea a strigolnicilor. Strigolnic este traducerea rusească a termenului „bărbier”. Iniţiatorul mişcării a fost un oarecare Carp ajuatat şi de diaconul Nichita. Mişcarea era îndreptată contra clerului, acuzându-l de simonie şi pierderea harului datorită păcatelor. Ca atare ei contestau harul şi implicit caracterul sacramental al Sf. Taine. După părerea lor tainele puteau fi administrate de oricine. Cei ce se spovedeau la preot, erau consideraţi ca blasfemiatori, şi propovăduiau spovedania înaintea pământului, mama lor. Doctrina se asemăna mult cu cea bogomilă şi cu o formă arhaică a maniheismului.

În anul 1375 iniţiatorii sectei au fost excomunicaţi de mitropolitul Novgorodului şi înnecaţi de popor. Totuşi secta a continuat să existe căci în 1382 era combătută de arhiepiscopul Suzdalului, iar în 1394 de către trimisul Patriarhiei Ecumenice la Novgorod, Arhiepiscopul Mihail de Betleem.

Unii adepţi ai sectei au continuat să existe până în sec. al XVII-lea, când au aderat la gruparea rascolnicilor.