Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism.

Patriarhul Chiril Lucaris

Reforma a adâncit şi accentuat criza şi deruta religioasă din Biserica Apusului. Deşi ar fi fost preferabilă şi, poate, salutabilă orientarea luteranilor, calvinilor şi anglicanilor către Ortodoxie, la acea vreme aflată sub dominaţia politică a turcilor, totuşi evenimentul nu s-a produs. Slabele încercări husite din 1451, 1575 şi 1747 de unire vor rămâne fără efect.

Luteranii au fost ceva mai insistenţi şi mai sistematici. Chiar Luther, în argumentarea sa contra denaturărilor catolice, amintea şi Biserica Răsăriteană ca una care nici ea nu admitea primarul papal, purgatoriu, indulgenţele, Filioque şi azima la Sfânta Euharistie.

Prin intermediul unui diacon, delegat al Patriarhiei de Constantinopol, Melanchton trimite la 1559 o scrisoare, însoţită de traducerea în greceşte a Confesiunii de la Augsburg, sondând opinia patriarhului ortodox.

Nu se cunoaşte motivul pentru care patriarhul n-a răspuns, în anul 1572, ministrul Ştefan Gerlach sosit la Constantinopol înmânează patriarhului Ieremia II două scrisori şi o cuvântare din partea teologilor luterani de la Universitatea din Tubingen, prin care se afirmă că Biserica Luterană nu este eretică. Peste câteva luni, patriarhul primeşte de la aceeaşi universitate o nouă traducere grecească a Confesiunii augustine şi este rugat să se pronunţe.

Patriarhul va răspunde în câteva scrisori luteranilor, vădind rătăcirile eretice ale acestora, în dezacord cu doctrina Bisericii lui Hristos, precizată în Sinoadele Ecumenice.

Învăţăturile luterane despre „sola fide", caracterul invizibil al Bisericii, numărul Tainelor ş.a. Scrisorile lui Ieremia sunt importante întrucât se constituie într-o primă atitudine oficială a Bisericii Ortodoxe faţă de inovaţiile doctrinare luterane, izvorâte din raţionalismul individualist. Iezuiţii polonezi au speculat această situaţie publicând, în câteva rânduri, scrisorile patriarhului grec, prin care se combăteau totodată şi tendinţele prozelitiste ale luteranilor.

O nouă încercare de unire s-a consumat în anul 1599, sub patriarhul Meletie Pigas, fără rezultate.

În relaţiile timpurii dintre protestanţi şi ortodocşi, ne reţine atenţia personalitatea lui Chiril Lucaris (1512-1638), patriarh de Alexandria (1602-1620) şi de Constantinopol (1620-1638), având importante legături şi cu ţările noastre, Moldova şi Muntenia. Patriarhul alexandrin Meletie Pigas l-a trimis în Polonia (l 594-1600), pentru a întări pe ortodocşii ameninţaţi cu uniaţia. La întoarcerea din misiune (1601), s-a oprit la curtea domnitorului moldovean Ieremia Movilă.

Va vizita, în calitate de patriarh al Alexandriei, Ţara Românească, domnitorul Radu Mihnea (1611-1616;! 620-1623) fiindu-i coleg de studii la Veneţia şi Padova.

A păstorit scaunul patriarhal de Constantinopol în condiţii dramatice, fiind înlăturat, prin uneltirile iezuiţilor, de cinci ori.

Aflându-se în mijlocul confruntărilor dintre ambasadele catolicilor şi calvinilor, la Constantinopol, Chiril s-a raliat acestora din urmă, care 1-au ajutat şi material şi erau mai puţin incisivi în relaţiile confesionale. Se pare că unii dintre calvini vor abuza însă de simpatia procalvină a lui Ciril şi-1 vor compromite în faţa ortodocşilor.

Astfel, în 1629 apare la Geneva, în limba latină, „Mărturisirea Bisericii Ortodoxe",, pusă pe seama lui Ciril Lucaris. Aceeaşi lucrare s-a publicat în greceşte, patru ani mai târziu. Mărturisirea, care în fond era calvină, a provocat un adevărat scandal. Atât ortodocşii, cât şi catolicii au luat atitudine vehementă faţă de aceasta.

Chiril a negat categoric paternitatea mărturisirii, dar n-a putut evita condamnarea. Prin uneltirile iezuiţilor, nemulţumiţi de opoziţia patriarhului la încercările prozelitiste romano-catolice, Chiril este sugrumat, din ordinul sultanului, la 29 iunie 163 8 şi aruncat în Bosfor. Câteva sinoade (Constantinopol 1638, 1642 şi 1691, Iaşi 1642, Ierusalim 1672) vor condamna atât mărturisirea calvină, iar unele chiar şi persoana patriarhului Chiril Lucaris.

Mărturisiri de credinţă. Aşa cum am amintit, publicarea în cele două redactări (latină şi greacă) a mărturisirii de credinţă a lui Ciril Lucaris a răscolit practic întreaga creştinătate. Catolicii au considerat că a sosit momentul potrivit de a face o nouă încercare de oblăduire a Bisericii Ortodoxe sub mantia Romei, iar protestanţii credeau ca reală orientarea Bisericii Ortodoxe către calvinism.

Ortodocşii au purces la luarea unor atitudini ca să potolească elanul prozelitist al celor două ramuri confesionale creştine.

La 24 septembrie 1638, un sinod la Constantinopol, sub preşedinţia patriarhului Ciril Contaris, condamnă atât mărturisirea calvină, cât şi pe Chiril Lucaris. Calvinii şi iezuiţii nu cedează însă. La 1640 se pune în circulaţie în Ardeal un Catehism calvinesc.

Noul patriarh Partenie convoacă şi el un sinod la Constantinopol, în mai 1642, în cadrul căruia se condamnă, punct cu punct, afirmaţiile calvine ale mărturisirii puse pe seama lui Ciril Lucaris. În această acţiune s-a remarcat marele cărturar şi predicator Meletie Sirigos. La sinod au luat parte şi cinci delegaţi români.

Prin bunăvoinţa şi ospitalitatea domnitorului moldovean Vasile Lupu, sensibil la solicitarea mitropolitului kievean Petru Movilă, în toamna anului 1642 are loc o întrunire la Iaşi (sinod) având ca obiect studierea şi aprobarea Mărturisirii de credinţă a lui Petru Movilă. Au fost prezenţi doi egumeni ruşi, Iosif Kononovici, rec­torul Academiei din Kiev, mitropolitul Porfirie al Niceii şi Meletie

Sirigos, marele teolog grec al veacului. Mărturisirea lui Petru Movilă va fi acceptată, tradusă în greceşte de Meletie Sirigos şi, prin acceptarea sa de Sinodul Patriarhiei Ecumenice, devine Mărturisire de credinţă oficială a Bisericii Răsăritului. Deşi Meletie Sirigos ar fi dorit, persoana patriarhului Ciril Lucaris nu a fost condamnată.

În 1672 (ianuarie), patriarhii orientali ţin un nou sinod la Ierusalim şi hotărârea lor, concretizată într-o mărturisire intitulată „Pavăza Ortodoxiei", se trimite ruşilor şi anglicanilor. Şi tot în acest an (martie), la Ierusalim este adoptată o mărturisire de credinţă alcătuită de patriarhul Dositei al Ierusalimului, îndreptată cu precădere către calvinii din Franţa. Ea cuprinde 18 articole şi 4 întrebări.

La 1691, când se ţine un ultim sinod la Constantinopol, de condamnare a mărturisirii lucariene, se tipăreşte în româneşte, la Tipografia din Buzău, Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă.

O altă mărturisire de credinţă o datorează Biserica Ortodoxă lui Mitrofan Kritopoulos, patriarh al Alexandriei, alcătuită la cererea teologilor protestanţi din Helmstadt (l625). Aceasta este scrisă în 18 articole şi 4 întrebări, în duh irenic, mai puţin polemică şi oarecum concesivă faţă de protestanţi (îndeosebi, în legătură cu unele Sf. Taine). Dincolo de aceste nuanţe, mărturisirea este foarte clară şi combate temeinic rătăcirile protestante şi catolice.

Aprobată de mai multe sinoade, lucrarea lui Mitrofan Kritopulos, alcătuită în formă de catehism cu 161 de întrebări şi răspunsuri, a devenit aproape normativă în Biserica Ortodoxă.