Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Protestantismul în secolele XVI-XX

Reforma, prin lipsa unei structuri de unitate, atât la nivelul credinţei, cât şi al organizării bisericeşti, a stimulat întemeierea unor grupuri independente. Mai multe mişcări (puritană, baptistă, metodistă) apar în Anglia, Germania, Elveţia.

Anabaptiştii, consideraţi extremişti ai Reformei şi numiţi astfel întrucât condamnau botezul copiilor, admiţând doar pe cel al adulţilor, au refuzat orice autoritate civilă sau religioasă, dorind să instaureze o nouă societate evanghelică destinată a pregăti apropiata revenire a lui Hristos. Cei mai importanţi lideri au fost Thomas Munzer (+ 1525) şi Michael Sattler (+ l527). Din anabaptism s-a desprins o altă ramură reformatoare radicală - menoniţii - fondată de preotul catolic olandez Menno Simon (+ 1561), care au emigrat în Statele Unite şi Canada.

După 1524, husiţii devin calvinişti. Ungaria se va împărţi între luterani şi calvini. Ţările Scandinave acceptă Confesiunea de la Augsburg (1593).

În Transilvania, propaganda calvină se intensifică prin eforturile principilor Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczy I (1630-1648).

Pietismul.

La finele secolului al XVII-lea, în sânul protestantismului german apare o mişcare de întoarcere către vieţuirea creştină a comunităţilor din primele secole, numită pietism. Filip Iacob Spener (+ 1705), considerat fondator al pietismului, îşi exprimă opiniile sale în lucrarea Pia desideria (Dorinţe pioase), considerând că dogmatismul şi filozofarea seacă trebuie să fie secundare, pe primul loc în viaţa creştinului situându-se iubirea, evlavia (pietatea) şi pocăinţa. Punând pe prim-plan experienţa religioasă personală şi încurajând operele de caritate, pietismul a dat un nou avânt, în secolul al XVIII-lea, luteranismului. Un alt important lider al pietismului a fost Auguste Francke (+ 1727).

Oraşul german Halle devine centrul curentului pietist, care a avut răsunet în Elveţia şi în America. Mişcarea pietistă decade însă la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Teologi protestanţi în secolele XVI-XVIII.

Această perioadă s-a înscris ca una a răspândirii protestantismului, beneficiind de misionari valoroşi care, în acelaşi timp, au fost şi teologii reformei, precum: lutheranul Filip Melanchton, calvinul Theodor Beza, predicatorul scoţian John Knox, anglicanul Thomas Cranmer, profesorul italo-croat şi polemistul Matthias Flacius (+ 1575). Le-au urmat alţi teologi, precum vizionarul Jakob Boehme (+ 1624) sau pastorul german Johan Herder (+1803), teolog, critic literar şi filozof al istoriei.

Teologii secolelor XIX-XX.

În secolele imediat următoare, protestantismul se exprimă prin mari sisteme teologice, precum liberalismul, iluminismul, raţionalismul. Cel mai mare ideolog al liberalismului protestant, Friedrich Daniel Ernest Schleirmacher (1768-1834), susţine că esenţa religiei este experienţa, iar aceasta constă în sentimentul dependenţei absolute de Dumnezeu.

Filozoful danez Soren Kierkegaard (1813-1855) respinge argumentele raţionale şi consideră credinţa o decizie personală care „riscă". Teologi şi filozofi idealişti degenerează în idei şi afirmaţii, adesea, curioase. Astfel, după Georg W.F. Hegel (l770-1831), Hristos este suprema manifestare a spiritului divin, iar Friedrich Nietzsche (l 844-1900), urmat de alţi filozofi moderni, declară că „Dumnezeu este mort", proclamând spiritul autonom al omului eliberat de religie şi morală pe calea ştiinţei şi propune „supraomul".

Alţi teologi protestanţi sunt: Albert Ritschl (1822-1889), Albert Schweitzer (l 875-1965), care a desfăşurat o remarcabilă activitate misionară şi socială în Gabon şi care în plan teologic aduce în discuţie conceptul de „împărăţia lui Dumnezeu" şi Adolf von Harnack (l851-1930), autorul importantei lucrări „Esenţa creştinismului", teolog luteran potrivit căruia creştinul este liber să critice dogma, care nu reprezintă altceva decât expresia intelectuală (raţională) a Evangheliei.

Karl Barth (1886-1968), teolog calvinist elveţian şi unul din cei mai importanţi gânditori moderni, ia atitudine împotriva liberalismului, întemeind „teologia dialectică", în lucrările sale „Comentariu la Romani" şi „Dogmatica" (4 volume). Alţi teologi: Emil runner (1889-1966), Rudolf Bultmann (l 884-1976), care a promovat ideea „demitologizării" Bibliei (considerând Evanghelia interpolată de produsele mitice ale comunităţii creştine primare), Paul Tillich (l 886-1965), filozofai religiilor şi exponent al teo­logiei dialectice, autorul lucrărilor „Dinamismul credinţei" şi „Teologie sistematică", în care abordează relaţia dintre cultură, religie şi filozofie, întregesc imaginea teologiei protestante con­temporane.

Misiuni protestante. Luteranii şi calvinii s-au străduit să dez­volte mai multe misiuni în ţările preponderent catolice sau ortodoxe, dar au trimis misionari şi în lumea păgână, îndeosebi a coloniilor Angliei şi în Americi. În paralel s-au constituit societăţi biblice de editare şi răspândire a Scripturii în limbile indigene.

Cea mai importantă este Societatea Biblică Britanică, întemeiată la Londra, în 1804, cu mai multe filiale în Europa şi America.

Practicând metoda misionarismului individual, reformaţii şi calviniştii au predicat în Brazilia, Groenlanda, America de Nord, India, Indonezia, Coreea, Oceania etc.

Neoprotestanţii. Începând cu secolul al XVII-lea, din ramurile protestante - reformată şi calvină - au luat naştere o serie de confesiuni numite neoprotestante, care au fărâmiţat Biserica ieşită din Reformă, producând şi mai multă confuzie în sânul creş­tinismului. Principalele confesiuni neoprotestante sunt:

a) Quakerii (tremurătorii) cunoscuţi şi sub numele de Societatea Prietenilor, înfiinţată în jurul anului 1649, în Anglia, de George Fox. Persecutaţi în Anglia de Carol al II-lea, au emigrat masiv în America unde, în 1681, au creat sub egida lui William Penn (1644-1718) colonia Pennsylvania. Quakerii cereau magis­traţilor care-i anchetau să se cutremure în faţa lui Dumnezeu (de aici şi numele de tremurători).

Adepţii unei vieţi simple, quakerii refuză serviciul militar, războiul, petrecerile mondene şi desfăşoară intense acţiuni caritabile. Au militat pentru încetarea comerţului cu sclavi şi dezrobirea negrilor. Un alt reprezentant însemnat al Societăţii Prietenilor a fost Robert Barclay (1648-1690).

b) Metodiştii. Confesiune pietistă înfiinţată în Anglia, în 1729, de fraţii Charles şi John Wesley, propovăduind o nouă metodă de viaţă (de unde şi denumirea de metodişti), bazată pe o moralitate austeră. Sub raport doctrinar sunt calvini, iar în privita organizării congregaţionalişti.

Remarcându-se prin întâlnirile lor în aer liber, prin care atrăgeau mulţi adepţi, metodiştii s-au răspândit în Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Irlanda.

În 1932, metodiştii s-au unit formând Biserica Metodistă din Marea Britanic.

c) Cultul creştin baptist. Ca Biserică a apărut în secolul al XVII-Iea, în Olanda şi Anglia, principala caracteristică a baptismului fiind refuzul pedobaptismului şi întoarcerea Ia Botezul prin afundare. „Părinţii" baptismului sunt John Smith şi Thomas Holwys. Divizaţi la început, baptiştii s-au reunit în 1791, dar în secolul al XlX-lea, problema sclaviei a adus noi sciziuni, care s-au soldat cu formarea, în America, a Convenţiilor baptiste de Nord şi de Sud.

În prezent, în lume sunt înjur de 51 de milioane de baptişti.

d) Adventiştii de ziua a şaptea, denominaţiune creştină ale cărei baze au fost puse de fermierul american William Miller (l782-1849) şi dezvoltată de Helene Gould White (l826-1915). Principala preocupare a fondatorilor a fost calcularea datei exacte a venirii a doua a lui Hristos (în limba latină adventus), pe baza profeţiei lui Daniel şi a Apocalipsei. începând cu anul 1843, au fost propuse numeroase date ca sigure ale venirii lui Hristos. Bise­rica Adventistă de ziua a şaptea a fost creată în 1855, răspândindu-se apoi în Europa şi Australia.

Pretinzând că lucrările sale (între care se detaşează Tragedia veacurilor sunt inspirate şi că Dumnezeu i-a revelat mai multe învăţături, Helene White a reuşit, prin misionari, să dobândească un mare număr de adepţi.

Adventiştii de ziua a şaptea se detaşează între cultele neoprotestante prin serbarea sabatului iudaic. Astăzi sunt pe glob aproximativ 7 milioane de adventişti.

5. 
   Creştinii după Evanghelie, cult a cărui origine se află în Elveţia, în secolul al XIX-lea. Doctrina „evangheliştilor" se prezintă ca un amestec de învăţături zwingliene şi baptiste.
   
6. 
   Martorii lui Iehova constituie o mişcare milenaristă întemeiată în America, în secolul al XlX-Iea, de Charles
   Taze Russel şi dezvoltată de succesorul său, Joseph Franklin Rutherford, având sediul la Brooklyn (New York).
   

Doctrina martorilor este în bună parte anticreştină, iar în practica vieţii se constată accente antisociale.

Nu cred în Sfânta Treime, Iisus - după iehovişti - nu este Fiul lui Dumnezeu, ci un martor al lui Iehova, ca şi Apostolii, sufletul moare o dată cu trupul, cred într-o împărăţie pământească, nu admit transfuzia de sânge, transplantul de organe etc. Principala publicaţie „Tumul de veghere" este tribuna prin care îşi răspândesc învăţătura. In lume sunt astăzi cea 7 milioane de membri.

g) Mormonii - o mişcare neoprotestantă fondată de Joseph Smith (l 805-1844) în 1820, în America, avându-şi sediul actual în Salt Lake City (statul Utah - America), îşi mai zic "Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din timpurile din urmă". Doctrina este de orientare milenaristă, adepţii punând mai mare preţ pe Cartea lui Mormon decât pe Biblie, considerând-o "un alt Testament al lui Iisus Hristos". În prezent numără, în întreaga lume, cca 6 milioane de adepţi.

h) Penticostalii consideră că primesc Botezul Duhului Sfânt, ca oarecând Apostolii la Cincizecime.

Întemeietorul este pastorul baptist Carol Perham în America, în secolul XX, mişcarea penticostală cunoscând o rapidă şi largă răspândire pe glob.

Pe fondul liberalismului protestant au luat naştere diverse alte mişcări şi curente religioase, cu unele accente oculte. Amintim aici Teozofia, fondată în Statele Unite de colonelul H.S. Olcott (+ 1907) şi de mediumul de origine ruso-germană Helena Petrovna Blavatsky (+ 1891) şi Antropozofia, născută în Elveţia, părintele ei fiind Rudolf Steiner(+ l925).

Comunităţi „ecumenice".

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în diferite ţări din apusul Europei, pe fondul propovăduirii unor doctrine ale trezirii spirituale, apar comunităţi protestante care împrumută elemente catolice şi ortodoxe, adoptă un ritual „ecumenic" fără accente confesionale şi încearcă să ofere lumii secularizate un anumit model de viaţă religioasă. Astfel s-au format: Comunitatea „Surorilor Măriei" în Dormstadt (Germania), îndeosebi după 1945, „Diaconesele" din Reuilly (Franţa), înfiinţată în 1941, Comunitatea Surorii Genevieve Micheli (f 1964), de Ia Grandchamp (Elveţia), întemeiată în 193 6, Comunitatea de la Taize (sudul Franţei) înfiinţată de Roger Schultz, în 1940 şi altele.