Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Reforma în Anglia

Anglia a cunoscut creştinismul încă din secolul al III-lea, însă a fost creştinată masiv prin misionarii trimişi după 596 de către papa Grigorie I (Sfântul Grigorie Dialogul, 590-604) şi a rămas catolică până la mijlocul secolului al XVI-lea.

După cum am subliniat în capitolul dedicat premergătorilor Reformei, încă din secolul al XlV-lea, în Anglia s-a făcut auzită vocea de contestare a Bisericii Catolice şi s-a încercat aşezarea Bisericii engleze sub autoritatea statului. Mişcarea anticlericală a lui John Wycliff şi a lollarzilor urmată de ample revolte sociale au pregătit calea ruperii de Roma. Intre 1455-1485 are loc confruntarea dintre familiile nobiliare Lancaster şi York, cunoscută sub denumirea de „Războiul celor două roze", urmat de instaurarea absolutismului dinastiei Tudorilor (1485-1603).

În această perioadă se declanşează Reforma care în Anglia, spre deosebire de mişcările reformatoare de pe continent, s-a petrecut în condiţii diferite şi va perturba multă vreme liniştea insularilor britanici, prin susţinerea alternativă a catolicismului sau protestantismului de către suveranii englezi.

Reforma în Anglia a fost impusă de rege şi de Parlament, care au constituit o Biserică naţională de stat - Biserica Anglicană.

Începuturile Reformei. Henric al VlII-lea.

În primii ani de domnie, regele Henric al VIII-lea (1509-1547), în colaborare cu Thomas Wolsey, cardinalul Angliei şi cancelar al regatului, curmă unele abateri disciplinare ale clerului şi închide câteva mănăstiri aflate în grave nereguli, din veniturile lor înfiinţându-se unele din cele mai faimoase colegii din Oxford. Henric era catolic convins; când Luther este condamnat, el ia atitudine în scris împotriva „ereticului", ocazie cu care papa Leon al X-lea îi acordă titlul de Defensor fidei (Apărător al credinţei). Curând însă, capriciile matrimoniale ale regelui englez vor determina schimbarea de atitudine a papei şi vor aduce ruptura între Anglia şi Roma.

În 1527, Henric al VlII-lea îndrăgostindu-se de Ana Boleyn, o frumoasă domnişoară din suita reginei, cere papei să-i anuleze căsătoria cu regina Caterina de Aragon. Papa Clement al VII-lea, după o lungă perioadă de ezitare, refuză să încuviinţeze regelui divorţul, rămânând celebre cuvintele sale „non possumus" (nu putem).

Ca să-şi atingă scopul, Henric trece la măsuri dure. Pentru că arhiepiscopul şi lordul cancelar, Wolsey, este de acord cu decizia papei, Henric îl acuză de înaltă trădare, îl deposedează de bunuri şi îl înlocuieşte, în 1530, cu Thomas Cromwell, iar pe protestantul Thomas Cranmer numeşte arhiepiscop de Canterbury. Cu ajutorul lui Cromwell, regele obţine opiniile favorabile a opt universităţi influente din Anglia, iar din partea Parlamentului şi a clerului recunoaşterea sa ca şi cap al Bisericii „atât cât permite legea lui Hristos"(1531).

Arhiepiscopul Thomas Cranmer anulează căsătoria regelui cu Caterina de Aragon, iar Henric se căsătoreşte cu Ana Boleyn, pe care o încoronează regină a Angliei la l iunie 1533. Papa îl excomunică pe Henric, dar acesta prin Actul de supremaţie (11 ianuarie 1534) produce separarea de Biserica Romei, regele devenind, în termenii actului, singurul cap suprem al Bisericii Angliei pe pământ. Clericii sunt siliţi să jure credinţă regelui şi să respingă autoritatea papei. Cei care au refuzat au fost condamnaţi. Tot acum, sute de mănăstiri sunt închise, iar veniturile şi posesiunile lor revin regelui, care va vinde o parte din ele unor demnitari loiali lui. Opunându-se măsurilor anticatolice ale regelui, savantul umanist şi cancelar regal Thomas Morus (1478-1535), precum şi cardinalul John Fischer, mare bibliofil, sunt decapitaţi.

Sub raport doctrinar, Henric a făcut în 1536 unele concesii Reformei, adoptând unele idei luterane şi calvine. Sunt recunoscute trei Taine: Botezul, Pocăinţa şi Euharistia (aceasta administrându-se doar sub o singură formă - azima); cinstirea sfinţilor este permisă, dar neagă mijlocirea lor; limba engleză este folosită în cult, iar icoanele sunt îndepărtate din biserici.

În anul 1539, Parlamentul votează Actul pentru înlăturarea diversităţii părerilor, conţinând 6 articole de credinţă, obligatorii pentru toţi englezii: transsubstanţierea, împărtăşirea sub o singură formă (nu şi din potir), celibatul clerului voturile castităţii clerului, missa (liturghia) particulară pentru sufletele din purgatoriu, mărturisirea auriculară (secretă). Protestanţii vor numi cele şase articole „biciul cu şase coarde", întrucât menţineau învăţăturile de credinţă contestate de Reformă.

Henric a găsit de cuviinţă să apere aceste puncte, executând pe oricine nu le accepta, făcând astfel multe victime, care i-au scandalizat pe contemporani.

Repulsia faţă de suveranul englez s-a accentuat şi datorită nestatorniciei sale în căsnicie, întrucât, după ce a acuzat-o pe Ana Boleyn de adulter şi a trimis-o la eşafod, s-a mai căsătorit de încă şase ori.

În 1539 se publică o versiune revizuită a Bibliei, prefaţată de arhiepiscopul Cranmer, cunoscută sub numele de ,Biblia înlănţuită", întrucât în unele biserici era legată cu un lanţ de suportul pe care stătea.

Reforma lui Henric a avut mai mult caracter politic şi administrativ. Măsurile lui au adus însă o nouă schimbare în istoria Bisericii creştine: din anul 1534, Biserica Angliei se desparte de Roma, devenind Biserică naţională de stat, sub denumirea de Biserica Anglicană.

Reforma sub urmaşii lui Henric.

Henric al VHI-lea a murit în 1547, lăsând pe tron pe fiul său, Eduard I, care însă era minor. Regenţa o preia unchiul său, ducele de Somerset, care simpatiza cu protestanţii. Cu ajutorul arhiepiscopului Cranmer, adept al luteranismului şi simpatizant al lui Calvin (cu care întreţinea corespondenţă), Reforma se consolidează în Anglia. Parlamentul abrogă în 1547 cele 6 articole de credinţă, permite laicilor împărtăşirea din potir, legalizează căsătoria preoţilor, hotărând şi alte măsuri.

Doi ani mai târziu (1549), arhiepiscopul Thomas Cranmer publică pentru uzul Bisericii Anglicane Cartea de rugăciuni comune şi pentru administrarea Tainelor şi alte ritualuri şi ceremonii, care devine din timpul domniei reginei Elisabeta I (1558-1603) cartea de ritual normativă a Bisericii Angliei, până astăzi. Acelaşi arhiepiscop, cu sprijinul unor teologi protestanţi, alcătuieşte o mărturisire de credinţă constând din 42 de articole, declarate în 1553 Crezul Bisericii Anglicane. In cele mai multe din aceste articole, ideile protestante au luat locul învăţăturilor catolice.

În timpul celor cinci ani cât a condus Anglia, regina Măria Tudor (1553-1558), catolică, fiica lui Henric al VIII-lea şi a primei sale soţii - Caterina de Aragon, s-a străduit, prin măsuri drastice, să reintroducă în Anglia catolicismul. Aceasta forţează Parlamentul să abroge legile proreformatoare ale lui Eduard I şi introduce inchiziţia, arzând pe rug aproape trei sute de protestanţi (inclusiv pe arhiepiscopul Cranmer). Sute de clerici care refuzau schimbările promovate de regină au fost nevoiţi să-şi părăsească parohiile şi să se refugieze pe continent. În ciuda acestor măsuri represive, protestantismul s-a întărit.

După moartea reginei Maria, supranumită „cea sângeroasă", tronul Angliei este ocupat de Elisabeta I, care va beneficia de o lungă domnie (45 de ani). Iniţial, regina, care era protestantă, a adoptat o atitudine moderată faţă de ambele credinţe. Parlamentul elaborează, în 1559, Actul de supremaţie prin care regina era declarată „singurul conducător suprem pe acest tărâm", restabilind anglicanismul. In acelaşi an se votează şi Actul de uniformitate, impunându-se generalizarea cărţii de rugăciuni publicate de arhiepiscopul Cranmer cu zece ani în urmă.

Cele 42 de articole de credinţă, aprobate în 1553, sunt revizuite şi reduse la 39 de articole. Cu unele modificări, operate în 1571, acestea vor rămâne, până astăzi, Crezul Bisericii Anglicane.

Doctrina anglicană.

Anglicanismul - sub aspect doctrinar şi organizatoric - reprezintă un compromis între Reforma de pe continent şi Catolicism. Cel mai important element al acestei Biserici care şi-a însuşit reforma este păstrarea succesiunii apostolice, prin episcopat. Ierarhia bisericească a conservat cele trei trepte: episcop, preot si diacon. Biserica este condusă de o federaţie de episcopi, arhiepiscopul de Cantenbury, primatul Bisericii, fiind recunoscut doar ca primat onorific, nu juridic.

De la protestanţi au preluat: mântuirea numai prin credinţa (sola fide), dar n-au admis predestinaţia, sola Scriptura, înlăturând Sfânta Tradiţie, Liturghia (însă cu unele elemente din missa catolică), doar două Taine - Botezul şi Euharistia (respingând transsubstanţierea). Au înlăturat cultul sfinţilor, cinstirea icoanelor - şi învăţătura despre purgatoriu.

De la catolici au păstrat, între altele: Simbolul credinţei, cu adaosul „Filioque", ierarhia cu cele trei trepte, sărbătorile principale, veşmintele liturgice, semnul Sfintei Cruci, orga, naşii la Botez, diferite alte ceremonii şi ritualuri.

Urmările Reformei anglicane.

În timpul domniei reginei Elisabeta I, au apărut două direcţii religioase:

Puritanii (care doreau să „purifice" Biserica Anglicană de rămăşiţele învăţăturii catolice), numiţi şi prezbiterieni (pentru faptul că au înlocuit conducerea papală cu sinoade alcătuite din bătrâni - „prezbiteri");

Congregaţionaliştii sau independenţii.

Primii doreau o reformă radicală în favoarea protestantismului, iar ceilalţi o accentuare a dogmelor şi a elementului sacramental.

Reprezentanţii celor două curente reformatoare au fost alungaţi sub regele Carol al II-lea, în 1660, dar începând cu domnia lui Wilhelm de Orania (1689-1702) sunt toleraţi. In Scoţia, care se va uni din 1707 cu Anglia, formând Regatul Marii Britanii, reforma a fost propagată de calvinistul John Knox, care întemeiază aici o Biserică Prezbiteriană.

În Irlanda, Reforma n-a fost primită rămânând catolică. Parte din puritanii persecutaţi se vor refugia din Anglia în Olanda, întemeind aici o puternică comunitate reformată. Belgia rămâne catolică.