Ierarhia bisericească
Organizaţia Bisericii a avut o importanţă hotărâtoare în viaţa şi activitatea ei. Deşi lovită mai ales în cler, Biserica a rezistat în persecuţii, şi-a menţinut şi consolidat organismul şi disciplina, a desfăşurat activitate misionară şi viaţă morală, datorită constituţiei ierarhice şi organelor de conducere.
Deosebirea dintre conducători şi credincioşi, care exista de la început, s-a accentuat cu timpul. După moartea Apostolilor puterea şi atribuţiile clerului au crescut, numele şi funcţia treptelor ierarhice s-au precizat, importanţa şi răspunderea lor au sporit.
Ierarhia bisericească este de origine divină de la Mântuitorul, care a şi indicat întreita formă a ierarhiei în: apostoli, prooroci şi învăţători; apoi Apostolii le-au denumit pentru uzul bisericesc: episcopi, presviteri şi diaconi. Astfel, aceste trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare, a Părinţilor Apostolici, bine deosebite şi caracterizate, încât nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică.
O oarecare schimbare s-a produs totuşi, crescând mai mult autoritatea episcopilor, generalizându-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica şi concentrându-se asupra clerului, slujiri din care unele aparţineau harismaticilor. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au evoluat, dezvoltându-se şi înmulţindu-se, pe treptele ierarhice, indicate de Sfinţii Apostoli, în direcţia şi spiritul dat de ei.
Episcopul poartă în secolele II-III diferite nume care arată rangul şi oficiul lui în Biserică: supraveghetor, inspector, întâistătător, liturghisitor sau preot al lui Dumnezeu sau al lui Hristos, părinte, bărbat apostolic. Episcopul comunităţii era conducătorul şi organul unităţii ei, păstorul şi părintele ei sufletesc, reprezentantul ei, el păstra legăturile cu celelalte Biserici. Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa, dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. Astfel, deşi episcopi erau mulţi, episcopatul era unic în Biserică.
Tot episcopul prezida adunarea cultică, săvârşea Sfânta Euharistie şi celelalte taine, predica. El hirotonea preoţi şi diaconi, administra bunurile Bisericii, aplica disciplina bisericească, participa la sinoadele provinciei. Episcopul se alegea de regulă de clerul şi credincioşii comunităţii tot din rândurile clericilor, mai ales presbiterii, preferându-se cei care trecuseră prin clerul inferior. Putea fi ales şi un diacon, iar în chip excepţional cineva din clerul inferior sau chiar un laic, iar uneori un cleric din altă localitate. La alegere se ţine cont de calităţile celui ales. Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere, ortodox, cu calităţi intelectuale şi morale, liniştit, bun chivernisitor. Erau preferaţi filantropii, oamenii virtuoşi, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi a învăţăturii creştine. Deşi nu era stabilită o anumită vârstă, se alegeau de obicei oameni maturi, uneori se alegeau însă şi tineri. Episcopii puteau fi căsătoriţi. Dar de timpuriu au început să fie preferaţi totuşi clericii celibatari.
Preoţii erau de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului. Ei slujeau fie împreună cu ei, fie separat, serviciile încredinţate de el. preoţii puteau să predice şi să catehizeze.
Ca şi pentru episcopat se cereau pentru preoţie calităţi morale, bun nume, stima şi încrederea credincioşilor şi totodată a episcopului. Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie. Ca vârstă, sinodul de la Neocezareea (314-325) prin can. 11 cere vârsta de 30 de ani. Numărul preoţilor creşte odată cu numărul comunităţilor.,
Diaconii, ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea bunurilor comunităţii. Importanţa lor cu timpul creşte mult. Ei menţineau ordinea la cult, primeau ofrandele credincioşilor, citeau din Sfânta Scriptură la cult când nu erau lectori, duceau Sfânta Împărtăşanie celor absenţi de la adunare, anunţau adunările viitoare. Diaconii, în general erau persoane de încredere şi de legătură între episcopi şi credincioşi. Ei erau rânduiţi de episcopi. Ei erau de regulă tineri. În amintirea primilor diaconi, numărul lor era limitat de obicei la şapte, chiar în Biserici mari.
Clerul inferior s-a ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior.
Ipodiaconii săvârşeau unele din serviciile diaconilor, erau ajutătorii lor. Uneori făceau serviciul de curieri ai episcopului.
Lectorii sau citeţii sunt prima treaptă a clerului inferior după exorcişti, care în sec. I erau harismatici. Ei făceau citiri din Sfânta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstrarea ei. Ei trebuiau să cunoască bine textul şi scrierea, să aibă îndemânare la citire.
Psalţii erau cântăreţi. La început se cânta de către credincioşi din psalmii Vechiului Testament, cu timpul s-au compus şi cântări creştine. În unele biserici se cânta antifonic, de către doi psalţi sau două coruri.
Acoluţii erau însoţitori ai episcopilor. Ei ajutau la cult, purtând luminile la ceremoniile bisericeşti. Numărul lor varia.
Exorciştii au avut la început caracter harismatic. Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necurate sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti. Ei ajutau şi la botezul catehumenilor.
Uşierii aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor, ca să nu intre în biserică necreştini. În epoca persecuţiilor, însărcinarea lor era necesară şi importantă.
Groparii sunt cunoscuţi încă de pe timpul când se mai săpau catacombe, de pe timpul persecuţiilor.
Horiepiscopii. Întinderea creştinismului afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. Ei mai sunt cunoscuţi sub numele de episcopi de ţară. Unii aveau hirotonie de episcopi, alţii erau doar preoţi. Ei au ajuns a fi un fel de vicari. Horiepiscopii puteau săvârşi cultul şi face misiune, dar nu hirotoneau. Cu timpul ei au fost înlocuiţi cu periodevţi, preoţi vizitatori, sau de preoţi de ţară.
Diaconesele îndeplineau servicii auxiliare, asistau la botezul femeilor, la împărţirea ajutoarelor pentru femei, la vizitarea bolnavilor, la agape. Ele se alegeau dintre fecioarele vârstnice, care făceau vot de castitate, sau dintre văduvele căsătorite o singură dată, evlavioase şi virtuoase.
Clericii nu se pregăteau la început în anumite şcoli. După înfiinţarea şcolilor creştine, cei trecuţi prin ele erau preferaţi la episcopat. Mijlocul obişnuit de pregătire a clerului, însă era trăirea şi slujirea pe lângă episcop. De regulă ei treceau mai întâi prin clerul inferior.
Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte trupeşti, pe bigami, pe neofiţi, pe clinici, pe energumeni, pe schismaticii chiar reveniţi în Biserică, pe cei căsătoriţi cu rude apropiate, pe cei cu soţii adultere, pe funcţionari, pe militari, pe sclavii fără învoirea stăpânului. Asemenea condiţii au început să intre în hotărârile sinoadelor.
Clerul se întreţinea în primele trei secole din darurile şi contribuţia credincioşilor. Creştinii duceau ofrande din mai toate produsele muncii lor. Pe lângă daruri în natură, ei ofereau şi bani pentru ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului. Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor materială. Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea, clericii se întreţineau şi prin munca lor, cultivând câmpul, grădina sau exercitând o meserie. Unii făceau chiar comerţ; Sfântul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta.
Sistemul mitropolitan. Din oraşe creştinismul s-a întins în jurul lor. Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau de episcopul oraşului. Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episcopilor. Comunităţile conduse de ei se numeau parohii. Horiepiscopii ajutau la satisfacerea nevoilor cultice şi misionare în târguri şi sate. Din Biserica oraşului şi a teritoriului învecinat, s-a format dioceza sau eparhia fiecărui episcop.
Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii, în jurul episcopului capitalei, recunoscând întâietatea şi autoritatea lui. Episcopul capitalei devine astfel mitropolit, adică episcopul-şef al provinciei. El asigura unitatea ei bisericească.
Până la Sinodul I ecumenic (325), sistemul mitropolitan se constituie, dar sinodul a ţinut seama de el, luându-l ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare.
Pentru chestiuni mai importante sau de interes general, episcopii provinciei se adunau în sinod, care era convocat şi prezidat de mitropolit. Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. Puteau să asiste şi preoţi sau diaconi, ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. Asistau chiar şi laici. Drept de vot aveau numai episcopii, iar drept de cuvânt aveau şi preoţii şi diaconii.
Se întocmeau procese verbale şi hotărârile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată provincia. Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti, de apărare a credinţei, de impunere a disciplinei bisericeşti. Primele despre care se menţionează sunt cele de la Palermo în Sicilia, apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia, în 150. apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfântul Ciprian, cele de la Antiohia, cel de la Elvira, de la Arelate, de la Ancyra şi Neocezareea.
Dostları ilə paylaş: |