Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Ereziile

Cuvântul erezie, înseamnă alegere, părere separată, eroare, sectă. Ereziile sunt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. Creştinismul era la început numit de iudei la început „eres”, ca fiind deosebit de religia lor. Sf. Ap. Pavel socoteşte ereziile ca ceva firesc. Ele însă au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei.

Primele erezii sunt cele iudaizante, numite astfel din motivul că încercau să iudaizeze creştinismul prin obligaţia de a observa Vechiul Testament şi legea mozaică. Aceste erezii atribuiau Vechiului Testament valoare permanentă şi cereau aplicarea lor integrală, în creştinism, deşi Sinodul Apostolilor de la Ierusalim, din primăvara anului 50, a hotărât că legea mozaică nu este obligatorie pentru creştinii din neamuri (Fapte 15, 19 şi 28). Ele erau produsul naţionalismului, particularismului şi formalismului iudaic.

Iudeo-creştinii moderaţi au rămas în Biserică, iudaizanţii s-au organizat în secte. Ereticii iudaizanţi erau de mai multe nuanţe, dintre care sunt cunoscute două. Unii însă, atestă mai multe nuanţe:

Nazareii erau iudaizanţi moderaţi, rămaşi izolaţi în retragerea lor peste Iordan şi staţionari în ideile lor religioase. Ei serveau Legea mozaică, dar nu ţineau ca ea să fie impusă şi creştinilor dintre neamuri. Ei cunoşteau Naşterea supranaturală a Mântuitorului, Moartea şi Învierea Lui. Ei vedeau în el, Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia, ca şi creştinii. Foloseau Evanghelia după Matei, în forma ei originală, în limba aramaică.

Ebioniţii erau iudaizanţi rigorişti. Numele lor vine după Sfântul Irineu, de la un oarecare Ebion, sau de la un rabin Iaba sau Abun, după alţii de la aba, un veşmânt sărăcăcios, de cerşetor. După Origen şi Teodoret erau două feluri de ebioniţi. Unii recunoşteau Naşterea miraculoasă a lui Iisus Hristos, alţii îl socoteau fiul lui Iosif şi al Mariei, şi unii şi alţii, însă negau divinitatea Lui. Ambele categorii respectau Legea mozaică, Evanghelia după Matei în limba aramaică, şi refuzau scrisul Sf. Pavel, considerat ca apostat. Ebioniţii s-au apropiat mai târziu de rabinism şi de talmudism.

În unele scrieri ale Noului Testament se constată existenţa unor eretici deosebiţi de iudaizanţii propriu-zişi. Ei aveau şi alte idei decât cele iudaice. Nu propagau numai observarea Legii mozaice, deosebirea alimentelor, sărbători, ţinerea sabatului, ci şi practicarea ascezei, socotind corpul ca o închisoare a sufletului. Ei aveau de asemenea un cult al îngerilor, pe care-i socoteau intermediari către Dumnezeu. Se cunoaşte existenţa unor iudaizanţi cu idei gnostice, străine de iudaism. Ei opreau căsătoria şi unele alimente, aveau „basme şi nesfârşite înşirări de neamuri”, mituri şi genealogii.

Din epistolele lui Petru şi a lui Iuda se cunosc eretici dedaţi plăcerilor. Sub pretextul libertăţii, ei dispreţuiau legea. Negau a doua venire a lui Hristos. Eretici asemănători erau nicolaiţii de la Efes şi Pergam, cunoscuţi din Apocalipsă. Aceştia chiar aprobau cultul idolatric, mâncau din carnea jertfită idolilor şi învăţau că femeile pot fi comune bărbaţilor.

Unii din aceşti eretici învăţau şi practicau imoralitatea, la alţii, în general se găseau idei străine de cele ale iudaizanţilor.

Iudeo-gnosticii

Iudeo-gnosticii erau eretici care păstrau în parte legea iudaică şi împrumutau idei străine, din gnosticismul antic, precum şi unele idei creştine denaturate.

Cerint era un iudeu alexandrin, influienţat de ideile lui Filon. Deşi unii scriitori creştini (Ipolit, Epifaniu) îl socotesc doar iudaizant, există mărturii că Cerint avea şi idei gnostice. El era dualist, admitea existenţa unui Dumnezeu ascuns, invizibil şi a materiei eterne. Lumea a fost creată de un înger, Demiurg. Un altul a creat Legea mozaică. Iisus a fost un om natural, dar mai bun şi mai drept decât ceilalţi oameni. Asupra Lui s-a coborât la Botez Hristos, spiritul lui Dumnezeu, care a făcut prin El minuni, dar L-a părăsit la moarte. Prin urmare, Cerint era deci şi dochet, neadmiţând realitatea întrupării lui Hristos.

Dochetismul şi ideile iudaizante sunt denunţate şi combătute de Sfântul Ignaţiu al Antiohiei în epistolele sale. Ereticii cunoscuţi de el îmbinau idei iudaice, creştine şi străine şi învăţau practici de abstinenţă.

Elchesaismul. Un curios amestec de iudaism, păgânism şi de idei creştine găsim în erezia elchesaită. Elchesaiţii sunt cunoscuţi din sec. al II-lea. În elchesaism se întâlnesc idei religioase diferite: naturalism păgân, influenţe parsiste, astrologice, magice, fataliste, eseniene. Elchesaiţii socoteau legea mozaică obligatorie, dar nu ţineau sacrificiile. Ei practicau un fel de botez şi spălări dese, ca mijloc de curăţire şi vindecare. Opreau mâncarea de carne şi vinul, permiteau căsătoria, săvârşeau un fel de împărtăşire cu pâine şi sare.

Despre Hristos spuneau că este un eon sau un înger superior, de proporţii uriaşe; alături de el sta ca principiu feminin Sfântul Duh. Elchesaiţii pretindeau de asemenea că învăţătura lor este revelată, printr-o scrisoare secretă, căzută din cer şi adusă „profetului” lor Elchesai de către Fiul lui Dumnezeu. Erezia elchesaiţilor s-a menţinut mult timp.

Iudeo-gnosticismul se constată şi în ideile scrierilor apocrife cunoscute sub numele de Pseudo-Clementine, bazate pe tradiţii şi pe legende de pe la anul 200, în realitate însă, compuse mai târziu. Adam, Moise şi Hristos sunt profeţi, care au descoperit di nou vechea revelaţie de la crearea lumii, întunecată de păcatele oamenilor. Mozaismul adevărat, nu cel falsificat, este identic cu creştinismul. Scrierile pseudo-clementine recomandă sărăcie, abţinere de la carne, căsătorie timpurie. Ele văd de asemenea în Sf. ap. Petru pe reprezentantul creştinismului adevărat. Ele sunt un adevărat roman de călătorie al lui Petru şi Clement Romanul, plecaţi în urmărirea ereticului Simon Magul, până la Roma şi pretind a reda învăţătura lui Petru. În realitate, însă aceste scrieri conţin idei iudaice, eretice şi antice, admit panteismul stoic, veşnicia materiei, emanaţia, dualismul. Ele combat învăţătura Sf. ap. Pavel, credinţa în Sfânta Treime şi politeismul mitologic. Pe Ioan Botezătorul îl socotesc opus lui Hristos, iar pe Simion Magul lui Petru.

Simon Magul

Cronologic, Simon Magul este primul eretic. El este cunoscut din Faptele Apostolilor, unde se vorbeşte despre aparenta lui convertire la creştinism, în urma predicii în Samaria a diaconului Filip. Despre el se ştie că era vestit în Samaria prin magie, că se socotea „a fi cineva mare” şi că era numit de toţi „puterea cea mare a lui Dumnezeu”. Doctrina lui e puţin şi nu limpede cunoscută. Se presupune că ar fi fost ucenicul ereticului Dositei. Din unele scrieri aflăm că el admitea o ierarhie de eoni, în fruntea cărora era cugetarea. Aceasta a produs pe îngeri, pe arhangheli şi pe Demiurg, care este Dumnezeul iudeilor . dumnezeul suprem, zicea ereticul, s-a manifestat iudeilor ca fiu în Iisus, păgânilor ca Sfânt Duh, iar samarinenilor ca Tată în Simon. Simon Magul avea ideea că este o întrupare divină. Pe Iisus îl socotea că este una din formele aparente ale puterii supreme.

Legea mozaică era considerată de Simon operă a spiritelor inferioare şi un instrument de sclavie. Ereticul învăţa mântuirea prin credinţa în el şi în Elena, o femeie de moravuri uşoare ce-l însoţea. Faptele bune sunt inutile, nu există nici vicii, nici virtuţi. Prin urmare, Simon este antinomist şi învaţă imoralitatea. Partizanii lui erau corupţi şi practicau magia, exorcismele, farmecele. Simon Magul este socotit de Sfântul Irineu ”părintele ereticilor”.

Gnosticismul sirian şi alexandrin. Alte sisteme. Maniheismul

Gnosticismul este cunoscut mai mult din scrierile creştinilor care l-au combătut – Irineu, Ipolit, Tertulian, Adamantius, Epifaniu, Filastriu de Brescia Teodoret de Cyr, Clement Alexandrinul, Origen. Bogata literatură gnostică s-a pierdut aproape toată, din ea se păstrează doar fragmente. Cunoaşterea gnosticismului este deci relativă.

Gnosticismul reprezintă un sistem de erezii, complicat şi straniu, în mulţimea şi variaţia ideilor şi termenilor săi. Prin unele idei, el a fost un pericol pentru creştinism, mai ales prin propaganda, prin scrierile şi pretinsa sa ştiinţă în „Problema creaţiunii”.

Originea sistemului au văzut-o vechii scriitori creştini în filozofia antică, mai ales cea platonică, lucru adevărat mai ales pentru gnosticismul alexandrin. Gnosticismul este un fenomen religios cu caracter sincretist, cu idei din diferite culte vechi şi chiar unele din iudaism şi creştinism. El este anterior creştinismului şi rezultatul unui puternic curent sincretist. Numele gnosticismului vine de la cunoaştere, pe care gnosticii credeau că o posedă. Gnoza este deci o „ştiinţă”, pe care n-o aveau toţi oamenii . Ea pretindea că se bazează pe tradiţii secrete, cunoscute numai de iniţiaţi.

Gnosticismul credea că dezleagă marile întrebări care preocupă spiritul omenesc: de unde vine răul şi de ce? De unde vine omul şi cum? Ce am fost şi ce am devenit? Unde am fost şi unde am ajuns? Unde mergem şi unde vom fi mântuiţi? Care sunt raporturile între Dumnezeu şi lume?

Gnosticii voiau să dea o idee foarte înaltă despre divinitate. Pentru a o arăta cât mai pură şi mai înaltă, mai presus de tot ce este omenesc şi material, o numeau tăcere. Pentru a o arăta cât mai departe de lume o numeau abis. Această concepţie – o tăcere eternă în profunzimile unui abis infinit – era, după gnostici, cea mai demnă divinitate. Noţiunea de divinitate era cât se poate de abstractă. Ea nu putea fi definită sau numită. Ea este izvorul primar închis în sine al tuturor perfecţiunilor.

Materia la gnostici se găseşte din veci în opoziţie absolută cu spiritul divin. Ea este socotită sediul răului sau este identificată cu răul. Ideea aceasta venea din parsism.

Eonii erau figuri din vechea mitologie sau personificarea unor noţiuni filozofice. Ei provin din principiul divin prin emanaţie. Eonii, numiţi şi îngeri , formează laolaltă deplinătatea, împărăţia binelui şi a luminii, a principiului divin şi bun.

Mântuirea este concepută de gnostici ca un proces cosmic. Ea însemnează scăpare, eliberare de materie: este dizolvarea lumii materiale, senzuale, prin separarea elementelor şi reîntoarcerea absolutului în sine însuşi. La aceasta se ajunge prin gnoză. Trebuie să menţionăm de asemenea că sistemele gnostice sun şi dochetiste, învăţând, că Hristos n-a luat trup real, adică material, ci unul aparent sau eteric, ceresc, sau asupra omului Iisus s-a coborât eonul Hristos. Sfintele Taine, lucrând ca materie, nu ajută la mântuire.

Morala gnosticilor era fie ascetică, excesiv de severă, pentru distrugerea materiei, care este corpul, fie libertinistă, antinomistă, din ideea că nu faptele bune sunt necesare pentru mântuire, ci gnoza. Cei care posedau gnoza, se mântuiau doar prin ea. Asceza gnostică interzicea căsătoria, carnea, vinul, plăcerile senzuale. Pe oameni , gnosticii îi împărţeau în 2 sau 3 categorii. Unele sisteme deosebeau pnevmaticii şi ilici. Pnevmaticii sunt cei care posedă scântei din divinitate; numai ei se mântuiesc; ilicii adică materialii se pierd. Alţii includeau aici şi psihicii sau sufletişii, cei care sunt simpli credincioşi şi cărora gnoza le rămâne închisă.

Sfânta Scriptură este fie interpretată alegoric, fie aruncată. Gnosticii aveau cărţile lor pretinse sacre şi o revelaţie socotită secretă şi cunoscută prin iniţiere. Gnosticismul este atrăgător prin pretenţia lui de a poseda cunoştinţa misterelor, prin cultul lui fastuos şi bogat, în care folosea arta, prin literatura lui teologică şi tendenţioasă, prin îndrăzneala speculaţiei şi a imaginaţiei lui.

În sec. I, gnosticismul era în curs de formare, în sec. II se dezvoltă şi înfloreşte, apoi decade. Spre sf. sec IV, vechile sisteme dispar. Se menţine însă maniheismul.

Gnosticii s-au organizat în diferite forme şi nume, ca biserici, secte, colegii, adunări, diatribe, şcoli – formând comunităţi, asociaţii ascetice, culte misterice. În sectele lor se intra după o iniţiere prin diferite rituri şi cu depunere de jurământ că nu vor descoperi altora misterele încredinţate lor.

Sistemele gnostice mai însemnate sunt cel sirian şi cel alexandrin. Cel sirian este un sistem religios oriental, caracterizat prin dualism riguros, prin dochetism şi anti-iudaism exagerat. Cel mai însemnat reprezentant este aici Satornil. Acesta considera căsătoria instituită de diavol, împărţea pe oameni în două categorii, pe Dumnezeul iudeilor îl socotea creatorul lumii şi incapabil s-o mântuiască.

Gnosticismul alexandrin este mult mai însemnat. Reprezentantul de seamă este Basilide. Sistemul lui este mult mai prelucrat decât al lui Satornil; el este o amplificare şi o expunere gnostică mai sistematică. El apare ca o evoluţie de jos în sus în procesul cosmic.

Alte sisteme gnostice sunt înrudite fie cu cel sirian oriental fie cu cel alexandrin-filozofic. În „ofism” joacă mare rol şarpele, mijlocitor al gnozei, al cunoştinţei către oameni. Ofismul era anti- iudaic şi dualist riguros.

Sirianul Bardesane, care trăia la Edesa şi fiul lui Harmonius, reprezintă un sistem gnostic mai apropiat de creştinism. El combate unele erori ale ereticilor, dar are idei gnostice, deşi pe altele nu le admite.

Apologetul Taţian Asirianul, discipol al lui Iustin Martirul a adoptat o doctrină cu aparenţe gnostice şi o morală ascetică. Adepţii lui săvârşeau euharistia cu apă, de aceea erau numiţi „aquari” sau „hydroparastaţi”. Unii istorici, însă nu-i socotesc eretici.

Hermogen, uin sirian stabilit în Africa, la sf. sec. al II-lea avea un sistem apropiat de al lui Marcian şi era influenţat de platonism. El admitea şi creaţia biblică şi teoria emanaţilor. Hermogen a fost combătut de Tertulian.

Carpocrat reprezintă o gnoză anti-iudaică, păgână, panteistă. Pe aceeaşi linie cu Hristos punea Carpocrat pe filozofi, ale căror chipuri le aşeza în locaşurile de cult ale sectei. Gnoza lui Carpocrat este caracterizată prin corupţia ei morală. Bine şi rău, după el, nu există de la natură, ci numai în închipuirea omului.

Maniheismul reprezintă o nouă fază a gnosticismului, el este un produs gnostic sincretist, un amestec de parsism, budism, de veche teosofie babilonian-haldeică şi de idei creştine. Sistemul are un caracter mai oriental decât celelalte sisteme gnostice şi oarecare asemănare cu elchesaismul, cu gnoza siriană. El pretindea să fie nu doar un sistem pentru iniţiaţi, ci o adevărată biserică, o nouă religie universală. Întemeietorul sistemului este considerat Mani, persan de origine. Sistemul lui este cel mai bine format şi mai consecvent dintre cele gnostice, deşi cu idei împrumutate, el este conceput mai original. La el, cele două împărăţii, cea a luminii şi întunericului, se găsesc în cea mai mare opoziţie. Ele sunt personificate, vii, veşnice, necreate.

Eliberarea se face prin învăţătura lui Iisus Hristos, care a coborât din soare pe pământ, în trup omenesc aparent şi a murit tot în aparenţă. Învăţătura lui a fost falsificată de Apostoli. Mani pretindea că o restabileşte el.

În organizarea sectei sale, Mani a imitat creştinismul. El şi-a ales 12 apostoli şi 72 de preoţi-episcopi, diaconi şi evanghelişti. Maniheii imitau Botezul şi Euharistia, având rituri asemănătoare. Sărbătoarea principală era ziua morţii lui Mani. Morala sectei era severă, pentru cei aleşi, nu şi pentru ceilalţi. Aleşii se abţineau de la carne, ouă, lapte şi vin, de la lucrul manual, de la plăceri. Ei erau vegetarieni. Secta s-ai întins în Imperiul roman, unde a fost persecutată de unii împăraţi păgâni sau creştini.

Prin pericolul pe care-l prezenta pentru creştinism, gnosticismul a fost pentru Biserică şi un stimul. Cert este că teologii ortodocşi au trebuit, combătând gnosticismul, să lămurească şi să fixeze doctrina Bisericii.

Marcionismul. Montanismul. Hiliasmul. Alogii

Marcionismul este o erezie care are o oarecare asemănare cu gnosticismul. Marcion, şeful sectei a fost fiul unui episcop creştin. După ce a fost refuzat să intre în comunitatea creştină, şi-a înfiinţat o sectă proprie.

Erezia lui provine mai ales dintr-o greşită înţelegere a Sfintei Scripturi şi îndeosebi a raportului dintre cele două Testamente. Marcion credea că între ele sunt deosebiri radicale, nepotriviri, dezacord, ele nu sunt opera unuia şi aceluiaşi Dumnezeu şi deci există doi Dumnezei. Dumnezeul Vechiului Testament, creatorul lumii, nu este atotştiutor, nici atotputernic; Dumnezeul Noului Testament ştie şi poate totul. De asemenea Marcion nu admitea a doua venire a lui Iisus Hristos pentru judecarea lumii. Marcion mai era şi deochetist. Nici Întruparea, nici moartea lui Iisus n-a fost reală. El credea că urmează Sfântului Apostol Pavel pe care în realitate nu-l înţelegea bine. El nu păstar nici măcar Noul Testament întreg, ci-l mutila admiţând numai Evanghelia după Luca, fără primele capitole.

În morală, Marcion era rigorist, învăţa asceza severă., condamna căsătoria, oprea de la carne şi de la vin, pe care le socoteşte ale Dumnezeului-demiurg, care a făcut lumea.

Marcion a făcut propagandă cu succes. El nu a înfiinţat o şcoală ca gnosticii, ci o biserică formată din comunităţi proprii, cu cler, cu locaşuri de cult, cu imne. Marcionismul a dat şi martiri în persecuţii. El păstra Tainele Bisericii, dar le săvârşea în felul său. El permitea al doilea, al treilea botez pentru iertarea păcatelor. Macion a vrut să fie un reformator al Bisericii. Părinţii şi scriitorii bisericeşti la-u combătut ca pe un eretic mai rău decât alţii. Dar protestanţii l-au elogiat, socotindu-l un geniu religios, un adevărat reformator.

Montanismul a fost o sectă apărută în Frigia, în a doua jum. a sec. II. Montanismul tulbură Biserica prin ideile sale apocaliptice, hiliaste, rigoriste. Spre deosebire de gnostici care doreau să cuprindă creştinismul într-o reliogie universală, montaniştii concepeau un creştinism îngust, sectar, exclusivist. Montan, şeful sectei voia să fie şi el reformator. El credea că Biserica a decăzut pentru că era influenţată de lume, că morala şi disciplina ei a slăbit. Astfel, montanismul apare ca o reacţie contra acestei stări.

Montan era un vizionar care dorea să pregătească lumea pentru marele eveniment religios anunţat de el. din speranţa venirii apropiate a lui Iisus Hristos, speranţa care mângâiase pe primii creştini, Montan făcea un motiv de trezire excepţională a sentimentului religios, producând o surescitare bolnăvicioasă.

În creştinism, Montan era un neofit, el fusese sacerdot al zeiţei Cybele. El însă se considera Paracletul (Mângâietorul) anunţat de Iisus Hristos. Montan pretindea că revelaţia Noului Testamnet nu este desăvârşită, ci se desăvârşeşte prin el, ca Paraclet. El nu schimba credinţa Bisericii, dar voia să aducă o viaţă religios-morală nouă, în spirit eshatologic, voia întărirea disciplinei, o renaştere morală.

În morală, montanismul era mai rigorist decât Biserica. A doua căsătorie era interzisă, socotită adulter; cei căsătoriţi a doua oară erau excluşi de comunitate. Fecioria era socotită necesară pentru a primi revelaţii. Postul lor era mai lung şi mai sever decât cel al Bisericii. Distracţiile şi podoabele erau socotite păcate, iar pentru păcate grele excludeau din comunitate.

Montanismul a făcut aderenţi numeroşi. Ei se numeau pe sine privilegiaţi ai Sfântului Duh. Din Frigia secta s-a extins şi în alte localităţi. Ea s-a organizat, având evanghelişti, profeţi, episcopi, mai târziu un fel de patriarhi. Chiar şi femeile puteau să intre în clerul montanist. După o oarecare ezitare, Biserica s-a pronunţat contra lor; primele sinoade cunoscute în acest sens, sunt cele împotriva montanismului. Respinşi de Biserică, montaniştii s-au organizat separat, ca o comunitate de sfinţi.

Montanismul a fost combătut şi în scris de Claudiu Apolunare, Miltiade, Rodon, Militon de Sardes şi alţii. Cu timpul montaniştii s-au dezbinat în mai multe secte. Secta s-a menţinut câteva secole şi a fost condamnată prin legi şi canoane.

Hiliasmul sau milenarismul este învăţătura conform căreia înainte de Judecata de apoi, Iisus Hristos va veni şi va în fiinţa o împărăţie de o mie de ani, în care vor intra numai drepţii. Puterea lui Satan va fi distrusă, iar drepţii vor domni cu Iisus peste cealaltă lume.

Atât ideea eshatologică, cât şi cea milenaristă aveau temeiuri scripturistice, dar aceste texte nu pot fi interpretate în legătură cu o împărăţie pământească. Hiliasmul are rădăcini mai vechi decât creştinismul, bazându-se pe profeţiile vechi testamentare despre o împărăţie viitoare, cea a lui Mesia. Ideea a fost preluată apoi în creştinism. Deşi Sfinţii Apostoli au precizat că Parusia este un eveniment iminent, simbolismul Apocalipsei a întreţinut această idee care a fost amplificată în perioada persecuţiilor. Ea este întâlnită la unii scriitori bisericeşti cum ar fi Păstorul lui Herman, Papias sau în Învăţătura celor doisprezece apostoli.

Hiliasmul a fost transformat în mişcare eretică odată cu apariţia montanismului, fiind în tâlnit în scrierile unor autori creştini, chiar în secolele al III-lea şi al IV-lea.

El a fost combătut nu numai de Biserică, ci şi de unele mişcări eretice de factură gnostică. Şcoala alexandrină, prin interpretarea alegorică dată Apocalipsei, a combătut vehement moilenarismul, iar în Apus Fericitul Augustin a contribuit la stoparea acestei erezii. Cu toate acestea, idei milenariste sunt întâlnite şi îăn Evul Mediu şi chiar la unele secte de astăzi.

Alogii au fost io sectă puţin cunoscută. Ei apărut în Asia Mică, ca adversari ai montanismului în secolul II. Alogoii contestau autenticitatea scrierilor Sfântului Evanghelist Ioan. Ei le considerau scrieri ale lui Cerint.