Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Reforma în Elveţia: Huldreich Zwingli şi Jean Calvin

Ideile reformatoare ale Iui Luther au pătruns foarte repede în Elveţia, dar nu şi-au păstrat integral structura, datorită intervenţiei a doua mari personalităţi: preotul Zwingli la Zurich (oraş locuit de populaţie germană) şi Calvin la Geneva (locuită de populaţie franceză). Cei doi sunt exponenţii celei de-a doua etape a Reformei, cu toate că au fost contemporani cu Luther, iar învăţătura lor va avea o puternică înrâurire în ţări ca: Elveţia, Franţa, Olanda, Scoţia, însă nu vor atinge nici dimensiunile şi nici adâncimile luteranismului.

Reformatorul elveţian Huldreich Zwingli (1484-1531).

Zwingli s-a născut într-o familie ţărănească, la l ianuarie 1484, în satul Toggenburg (cantonul St. Gali din NV Elveţiei), la poalele Munţilor Alpi. Dotat cu o mare capacitate intelectuală, a studiat teologia şi filozofia Ia Basel, Berna şi Viena. La vârsta de 22 de ani (în 1506) este hirotonit preot paroh în orăşelul Glarus (azi Glaris, în estul Elveţiei) şi capelan al trupelor de aici. în 1519 devine preot al catedralei din Grossmunster, dar atacând indul­genţele papale, i se retrage recunoaşterea; este ales însă preot la catedrala din Zurich, în acelaşi an.

Aici va începe predicarea reformei sale, sprijinit şi de faptul că devenise membru al Consiliului care conducea oraşul şi ai cărui componenţi simpatizau cu ideile lui.

În 1522 demisionează din slujba de preot şi este angajat ca predicator al oraşului.

Ruptura cu Roma se produce în anul 1525. Zwingli, cu acordul Consiliului, aboleşte Mesa şi o înlocuieşte cu un ritual simplu, alcătuit din predică, împărtăşire şi câteva cântări. Statuile şi icoanele (cu excepţia vitraliilor) şi orgile au fost scoase din biserici, iar tragerea clopotelor oprită. Preoţii au fost încurajaţi să se căsătorească. Postul a fost abandonat, cinstirea Sfintei Fecioare, a sfinţilor, a moaştelor a fost oprită, mănăstirile au fost închise, transformate în spitale sau aziluri, iar veniturile lor s-au folosit în scopuri caritabile. Zwingli însuşi se căsătoreşte în 1524. Consiliul îşi ia rolul de ultim arbitru în problemele religioase.

Adepţii lui Zwingli erau obligaţi să ia parte regulat la slujbele religioase şi să citească din Biblie. Un tribunal înfiinţat în 1526 veghea la respectarea acestor îndatoriri şi lua măsuri severe faţă de călcarea moralităţii.

Întâlnindu-se cu Luther, în octombrie 1529, în Margburg (Germania), cei doi au căzut de acord asupra învăţăturilor comune, cu excepţia naturii prezenţei lui Hristos în Euharistie.

În 1531, Zwingli ia parte la războiul dintre cantoanele elveţiene catolice şi cele care adoptaseră reforma, fiind grav rănit. Trupele catolice învingătoare îl identifică şi-1 condamnă la moarte, ca eretic. Trupul i-a fost ars şi cenuşa împrăştiată.

Doctrina zwingliană. Catalogat încă din viaţă drept ucenic şi adept al Iui Luther (iar de către catolici „eretic luteran"), Zwingli s-a apărat adesea, încercând să dovedească faptul că el a ajuns la aceleaşi precepte în mod independent şi, în parte, lucrul acesta este adevărat. „Eu am început să predic - declara el - înainte să fi auzit numele lui Luther", iar referitor la momentul sosirii sale la Zurich scria: „Nimeni aici nu ştia despre Luther, în afară de faptul că fusese publicat ceva de el despre indulgenţe".

Teologia lui Zwingli nu diferă decât în câteva puncte faţă de cea a lui Luther. Ea este expusă în principalele opere ale reformatorului elveţian şi anume: Şaizeci şi şapte de articole, Inter­pretarea cuvântării finale, Despre adevărata şi falsa religie, Despre providenţa lui Dumnezeu, Expunerea credinţei creştine.

După Zwingli - ca şi în cazul lui Luther - numai Biblia reprezintă autoritatea supremă. Toată învăţătura reformatoare a lui era centrată exclusiv pe temeiul Scripturii.

Păcatul originar - susţinea Zwingli - a fost voit de Dumnezeu care, pedepsindu-1, îşi manifestă astfel maiestatea divină.

Biserica este alcătuită numai din cei predestinaţi, iar clerul şi laicii din interiorul ei sunt egali. Clerul nu are însă o preoţie harică; el ţine mai mult de organizarea Bisericii pusă sub conducerea păstorilor, aceştia având mai multe denumiri: pastor (sau predicator), profet, preot, evanghelist. Principala misiune a pastorului era predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Asemenea lui Luther, Zwingli a păstrat doar două Taine - Botezul şi Euharistia, cărora nu le acorda valoare harică, socotindu-le simple semne exterioare.

Referitor la Euharistie, Zwingli s-a detaşat net de trans-substanţierea admisă de Biserica Romano-Catolică, precum şi de teoria consubstanţierii sau a impanaţiei promovată de Luther. Pâinea şi vinul - susţinea Zwingli - nu se transformă în Trupul şi Sângele Domnului. După el, cuvintele lui Hristos Acesta este fiul Meu (Matei 26,26 şi textele paralele) trebuie interpretate Aceasta simbolizează sau semnifică Trupul Meu.

În disputa dintre Zwingli şi Luther pe tema Euharistiei, primul susţinea că vorbirea lui Hristos, la Cina cea de Taină, avea un caracter figurat şi argumenta: când Hristos a spus „Eu sunt viţa" (Ioan 15, 1), nimeni nu şi-a imaginat că Mântuitorul este o viţă adevărată. Tot astfel când Sf. Pavel afirma (I Cor. 10,4) că „stânca era Hristos", toţi au înţeles nu că Domnul este o piatră, ci că era simbolizat de o stâncă.

La rându-i, Luther replica: „Dacă iau un trandafir de lemn sau le argint şi întreb: ce este acesta? îmi răspunzi: este un trandafir. Deşi nu am întrebat despre semnificaţia lui, ci despre existenţa lui, mi-ai răspuns ce este, nu ce semnifică... Cum poate semnifica, dacă nu există mai întâi? ". în toiul disputelor, văzând dârzenia cu care Zwingli îşi apăra opiniile, Luther i-a spus: „Un alt duh locuieşte în tine"¹.

Zwingli susţinea că, în Euharistie, Hristos este prezent numai spiritual, neputând fi, după umanitate, în acelaşi timp în două locuri diferite. Greşeala raţionamentului lui Zwingli consta în faptul că el nu ţinea cont de comunicarea însuşirilor celor două firi, unite în ipostasul unic al lui Hristos. Drept urmare, Hristos poate fi în acelaşi timp prezent, în mod real (nu simbolic) şi de-a dreapta Tatălui, şi în Euharistie.

Să mai semnalăm şi o altă particularitate a doctrinei lui Zwingli - mântuirea păgânilor evlavioşi. Conform acestei păreri, deşi n-au auzit niciodată Evanghelia, unii păgâni precum Heracle, Tezeu, Socrate etc. „vor fi vecinii noştri în cer".

Reforma lui Zwingli s-a răspândit doar în unele cantoane ale Elveţiei, celelalte rămânând catolice.

În jurul anului 1520, a apărut Ia Zurich o grupare reformată radicală, ai cărei membri au fost numiţi anabaptişti (rebotezători, pentru faptul că nu admiteau pedobaptismul şi repetau Botezul) care considerau reforma lui Zwingli şi Luther prea blândă şi amestecau în teologia lor o serie de învăţături excentrice (mulţi excludeau Biblia, comportamentul omului nu conta, predicau mile-narismul, refuzau supunerea faţă de orice altă autoritate decât Dumnezeu etc.). Zwingli i-a persecutat pe anabaptişti, mergând până la executarea unora dintre ei.

Calvinismul.

Personalitatea dominantă a celei de-a doua etape a Reformei, care va înrâuri un spaţiu geografic mult mai amplu decât reforma zwingliană, este Jean Chauvin (1509-1564), mai cunoscut după numele latinizat Calvin.

Părintele calvinismului s-a născut Ia 10 iulie 1509, în orăşelul Noyon (la nord de Paris). Tatăl său, care era secretar episcopal, l-a ajutat să studieze teologia filozofia şi dreptul la Paris, Orleans şi în alte centre universitare franceze.

În jurul anului 1533 se converteşte la protestantism. Francezii îl declară eretic şi îl urmăresc; de aceea, el se refugiază în Elveţia stabilindu-se, în cele din urmă, la Geneva. În martie 1536 îşi tipăreşte aici tratatul de teologie dogmatică, în limba latină, Instituţia (doctrina) credinţei creştine, opera fundamentală a lui Calvin şi a protestantismului francez. Traducerea franceză a acestei opere s-a făcut într-o elegantă limbă franceză. Ea a cunoscut mai multe ediţii.

După doi ani de refugiu la Strasbourg (Franţa), se întoarce în Geneva în 1540 şi va începe opera sa reformatoare, rămânând în acest oraş până la sfârşitul vieţii (27 mai 1564). Calvin a dorit şi a reuşit (ca oarecând Savonarola la Florenţa) să facă din Geneva un oraş sfanţ. El alcătuieşte un proiect de statut ecleziastic ce va fi acceptat şi aplicat apoi de Consistoriu, autoritatea supremă care avea dreptul să excomunice şi să judece problemele matrimoniale. Oraşul va fi condus prin Ordonanţe bisericeşti. Membrii acestui Consistoriu (pastori protestanţi şi laici) controlau permanent viaţa particulară a credincioşilor şi luau masuri severe, până la pedeapsa capitală. Prezenţa la slujbe şi la orele de catehizare era obligatorie (cine absenta era amendat); pentru adulter se aplica execuţia; dansul, luxul, beţia, jocurile de noroc erau sancţionate cu mustrare publică sau chiar cu pedepse mai grele. Calvin a îmbrăţişat practi­cile Inchiziţiei pentru a pedepsi pe „eretici" şi blasfemiatori. Au avut loc zeci de execuţii, fapt care a nemulţumit şi revoltat poporul.

Fanatismului şi intoleranţei lui Calvin i-au căzut pradă şi unele personalităţi ale vremii, precum medicul şi teologul spaniol Miguel Şervet (descoperitorul circulaţiei pulmonare a sângelui), acuzat de erezie şi ars pe rug (1553), călugărul carmelit Ieronim Balsen ş.a. Istoricii recunosc însă lui Calvin şi unele realizări pozitive, precum: încurajarea instrucţiei, promovarea comerţului şi agriculturii, care au favorizat apariţia capitalismului.

Calvin a lăsat şi alte scrieri, în afară de tratatul de dogmatică. Astfel s-au păstrat Comentariile biblice, Necesitatea refor­mării Bisericii, Tratat despre veşnica predestinaţie a lui Dumnezeu, sute de predici, scrieri liturgice şi catehetice, psalmi versificaţi etc.

Teologia calvină.

Calvin a preluat în teologia sa multe din ideile reformatoare ale lui Luther, pe unele din acestea radicalizându-le la maximum.

Singura sursă cu valoare normativă pentru credinţă este Scriptura. Cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează prin cuvântul Bibliei nefiind nevoie de mijlocirea ierarhiei, care nu este infailibilă. Această cunoaştere - posibilă numai prin Hristos - conduce, după Calvin, la concluzia că în persoana Fiului lui Dumnezeu ni S-a dăruit divinitatea în întregime.

Spre deosebire de ceilalţi reformatori, Calvin admite - cum spuneam la începutul capitolului dedicat Reformei - hotărârile dogmatice ale primelor patru sinoade ecumenice, considerate ca o exegeză biblică. Tradiţia, ca şi cale a Revelaţiei, este respinsă de Calvin. Păcatul originar a adus concupiscenţa, aviditatea şi alte patimi, nimicind atât chipul, cât şi asemănarea omului cu Dumnezeu. Omul nu dispune de libertate, ci numai de voinţă. Mântuirea este posibilă numai prin graţia divină. Omul este neînsemnat şi păcătos, iar relaţia lui cu Dumnezeu este ca aceea dintre stăpân şi sclav. „Realitatea" aceasta este cu atât mai dureroasă, cu cât Calvin are convingerea ca Dumnezeu nu este iubitor.

Calvinismul a dus la extrem învăţătura despre predestinaţie, susţinând predestinaţia absolută. Chiar Adam şi Eva au fost predestinaţi din veci de Dumnezeu - susţine Calvin - să cadă în păcatul originar. Omul nu poate să-şi influenţeze destinul sub nici un fel; de vreme ce Dumnezeu a hotărât totul încă de la crearea lumii, nu se mai poate schimba nimic. Admite totuşi că, numai după moarte, omul ştie cine va fi mântuit şi cine osândit.

Mulţi dintre contemporanii lui Calvin se întrebau cum poate el predica un Dumnezeu care a creat păcatul şi-i pedepseşte pe oameni pentru faptele pe care El le-a hotărât a se petrece înainte de existenţa lor?

Această radicalizare 1-a încurcat pe Calvin care n-a putut oferi un răspuns satisfăcător la întrebarea: Dacă oamenii sunt predestinaţi, din veci, la rai sau la iad, ce rost au mai avut întruparea şi Jertfa lui Hristos?

Ca şi Luther, admite că adevărata Biserică este Biserica invizibilă, în componenţa căreia intră cei aleşi, adică cei predestinaţi (vii şi morţi), defăimând-o drept „comuniunea sfinţilor şi adunarea celor aleşi", dar recunoaşte şi Biserica vizibilă, alcătuită din enoriaşii aceleiaşi comunităţi parohiale. Conducerea Bisericii este încredinţată de Duhul Sfânt pastorilor, doctorilor Bisericii, bătrânilor şi diaconilor. Fiecare din aceste categorii avea îndatoriri speciale.

Unitatea Bisericii este asigurată de predică şi de doar două Sfinte Taine: Botezul şi Euharistia. Calvin defineşte Tainele drept „un semn prin care Dumnezeu ne întăreşte convingerea că El Şi-a întors faţa către noi, pentru a ne întări credinţa... Prin acest semn, Dumnezeu ne arată care este voinţa Lui.

Calvinismul admite Botezul pruncilor. Cât priveşte Euharistia, Calvin respinge transsubstanţierea catolicilor şi impanaţia lu­terană, apropiindu-se mai mult de Zwingli. Cel predestinat la viaţă veşnică primeşte, prin împărtăşire, pe Hristos real, în chip spiritual. Cel predestinat la pieire primeşte doar pâine şi vin. Calvin consideră că referitor la Euharistie nu rămâne decât să ne închinăm în faţa acestei Taine, pe care nici mintea n-o încape, nici graiul n-o poate exprima.

Deşi Calvin a insistat pentru necesitatea împărtăşirii mai dese, adepţii săi au practicat obiceiul cuminecării o dată la, trei luni sau în zilele marilor praznice. Cultul a fost simplificat foarte mult, păstrând doar predica, rugăciunea şi cântarea psalmilor, iar obiectele de cult au fost înlăturate complet.

Răspândirea calvinismului.

Reforma calvină s-a răspândit mai întâi în Elveţia, îndeosebi printre adepţii lui Zwingli. Reuşita acestei misiuni s-a datorat publicării unor catehisme, îndeosebi a Catehismului de Ia Heidelberg (1563) şi a mărturisirii de credinţă Confesiunea helvetică (1566), scrisă de H. Bullinger, succesorul lui Calvin la Zurich, în care s-a proclamat principiul Scriptura Scripturae interpres, adică Scriptura este interpretul Scripturii, şi nu Biserica. In slujba răspândirii calvinismului s-a angajat şi Academia Teologica din Geneva, cel mai de seamă reprezentant al ei fiind ucenicul lui Calvin, Theodor Beza.

Calvinismul s-a răspândit în Franţa, Germania, Olanda, Scoţia, Ungaria, Transilvania (printre maghiari).

Bisericile calviniste din Elveţia, Franţa, Ungaria şi Olanda se numesc reformate, iar cele din ţările anglo-saxone poartă denumirea deprezbiteriene. Reforma pătrunde în Franţa încă din 1555, adepţii primind numele de hughenoţi (de la denumirea „Eidgenossen" = conjuraţi, pe care o purtau luptătorii elveţieni).

Între catolicii şi calvinii din Franţa s-a ajuns, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, la conflicte armate. Cea mai nefericita şi sângeroasă confruntare s-a petrecut la 23/24 august 1572, când catolicii au ucis la Paris şi în alte 12 oraşe franceze mii de calvini şi pe căpeteniile lor, în frunte cu amiralul Coligny. Se deschide astfel calea unui război civil şi confesional.

In 1589, tronul Franţei este ocupat de Henric al IV-lea, care era hughenot. Lepădându-se formal de calvinism, pentru a obţine conducerea, el a exclamat: (Parisul valorează o liturghie). La 13 aprilie, prin Edictul de la Nantes, el a acordat libertate calvinilor, dar aproape un secol mai târziu (1685), regele Ludovic al XlV-lea (1643-1715) revocă edictul şi reia persecuţia contra calvinilor. Mulţi calvini au pierit, alţii s-au refugiat în ţările din jur.

In Olanda, Reforma ajunge încă din 1523, în Scoţia, între 1559-1560, prin intermediul predicatorului John Knox (t 1572), iar în Ungaria, calvinismul devine religie oficială în 1567. Calvinismul s-a mai răspândit într-o proporţie mai mică în Anglia, Polonia, la Fraţii moravi din Boemia şi Cehia şi la maghiarii din Transilvania, unde sub Ioan Sigismund, calvinismul devine în 1564 religie oficială de stat.