Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Reforma Protestantă

Evenimentul cel mai important din prima jumătate a secolului al XVI-lea, în viaţa Bisericii creştine, a fost, fără îndoială, Reforma, care a schimbat cursul istoriei şi a influenţat viaţa religioasă până în vremea noastră.

Pornit din interiorul Bisericii Romano - Catolice, curentul reformator a avut ca primă cauză o motivaţie religioasă. In acelaşi timp, situaţia socio-politică din Europa veacurilor XV-XVI a oferit şi motivaţii extrareligioase (de ordin politic, economic şi social).

Ruptura de Biserica Romano - Catolică n-a fost denumită de la început reformă. Denumirea de Reformă a apărut mai târziu şi s-a încetăţenit, definind apariţia Protestantismului, a treia mare confesiune a Creştinismului (după Ortodoxie şi Romano - Catolicism).

Cauzele Reformei. Cercetătorii s-au străduit să scoată în relief motivaţiile şi împrejurările istorice care au favorizat apariţia Reformei. Între cauzele acestui important fenomen putem identifica pe cele de ordin religios, politic, social, economic, cultural etc.

Cauze religioase. Prea desele frământări, dispute, neînţelegeri şi schimbări din sânul conducerii Bisericii Romano - Catolice (în secolul al XV-lea, de exemplu, pe scaunul pontifical s-au succedat nu mai puţin de 17 papi) au slăbit mult autoritatea papei care cumula funcţiile de monarh (rege pământesc) şi conducător suprem al Bisericii, încercările de a realiza o înnoire a vieţii spirituale au eşuat, îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XV-lea, papii au promovat luxul, nepotismul, simonia şi au tolerat abuzurile, imoralitatea şi corupţia.

Viaţa libertină a unor cardinali, episcopi, preoţi şi abaţi (stareţi ai mănăstirilor) scandaliza pe credinciosul de rând care, într-un context economico-social nefavorabil, critica vehement abaterea clerului de Ia preceptele creştinismului. După declanşarea Reformei, papa Adrian al Vl-lea (1522-1523) recunoştea decadenţa Bisericii sale, citându-1 pe celebrul abate cistercian Bernard de Clairvaux: „Atât de mult au crescut păcatele Romei, încât cei întinaţi nici măcar nu le mai simt mirosul ". Tot el scria, autoacuzator, în 1522: „... Corupţia s-a răspândit de sus până jos, de la cap până la membre; cu toţii am greşit; nu există nimeni care să fi procedat bine, nici o singură persoană măcar".

Persecuţiile Inchiziţiei, care au făcut mii de victime, au contribuit şi ele, prin superficialitatea acuzaţiilor şi execuţiile nejustificate, la atitudinea de repulsie, ură şi îndepărtare faţă de instituţia bisericească.

Viaţa monahală nu făcea excepţie de la această stare degradantă. Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în acţiunile filantropice, călugării adoptaseră o viaţă mondenă, cultura teologică era neglijată, regulile ordinelor călugăreşti nu mai erau respectate, existau dese litigii între abaţii mănăstirilor, ca şi între călugări şi preoţi. Abuzul practicii indulgenţelor a favorizat, de asemenea, o reacţie de adversitate faţă de ierarhia care administra acest mod de, răscumpărare a păcatelor".

La aceste cauze se pot adăuga şi cele de natură pietistă. Astfel existau grupări creştine, precum spiritualii - aripa radicală a Ordinului Franciscan, care practicau sărăcia şi predicau venirea unei Biserici de noi oameni spirituali, care vor umbla desculţi, se vor opune ierarhiei false a Bisericii şi vor pregăti calea mileniului sau valdenzii, supranumiţi „săracii din Lyon", promotori ai anticlericalismului şi care renunţaseră la post, cinstirea sfinţilor şi a moaştelor lor, la pelerinaje, indulgenţe şi credinţa în purgatoriu, socotindu-le drept inovaţii ale Bisericii oficiale şi dăunătoare sufletului. Prin astfel de credinţe, privite favorabil de unii credincioşi catolici, s-a deschis uşa Reformei.

Cauze politice. La mijlocul secolului al VlII - lea, papa Ştefan al II-lea (752-757), cu ajutorul regelui franc, întemeiază statul papal, numit Respublica Romanorum. Devenind şi şef de stat, papa a fost suspectat, pe drept, că nu se mai poate ocupa exclusiv de problemele spirituale; acum, el trebuie să se îngrijească de treburile civile şi de conducerea unor războaie, fapt care a scandalizat pe supuşii săi.

În anul 962, regele Otto I este încoronat la Roma împărat al Sfântului Imperiu Roman. Conflictul armat dintre guelfi (susţinătorii papei) şi gibelini (partizanii împăratului) pentru cucerirea de noi teritorii a generat puternice proteste ale credincioşilor germani. În Germania se manifestau însă resentimente faţă de papalitate şi instituţia Bisericii în general, pentru faptul că Biserica era controlată de străini (papa, cardinalii, episcopii aleşi, de regulă, dintre italieni), iar din Germania plecau în Italia, prin intermediul Bisericii, apreciabile sume de bani şi bunuri. Pe lângă acestea, apariţia statelor naţionale şi emanciparea împăraţilor de sub tutela unei Biserici universale au creat cadrul declanşării curentului reformator din secolele XV-XVI. Faptul că ierarhia şi clerul aflaţi pe teritoriul statelor naţionale nu puteau fi judecaţi în tribunalele civile ale acestora, ci în forurile de judecată bisericeşti, iar apelurile se făceau la tribunalul papal şi nu la cel regal, se considera o imixtiune în sistemul politic statal, pe care regii nu mai erau dispuşi s-o accepte.

Cauze social-economice. Situaţia socială şi economică a ţărănimii germane în secolul al XV-lea şi începutul celui următor a cunoscut un accelerat declin. Războaiele dese şi devastatoare, anii de secetă care aduceau foametea, epidemiile frecvente (între 1499-1502, de exemplu, ciuma a semănat moartea în unele regiuni până la jumătate din populaţie), îmbogăţirea înalţilor prelaţi şi a mănăstirilor pe seama maselor sunt câteva din motivele care au determinat îmbrăţişarea Reformei. Pentru a ilustra această realitate, arătăm că la începutul secolului al XVI-lea, deci în preajma declanşării Reformei, „domeniile episcopiilor şi ale mănăstirilor germane reprezentau o treime din suprafaţa imperiului^”.

Fiscalitatea excesivă a reprezentanţilor Bisericii Romane care, faţă de ceilalţi cetăţeni, erau scutiţi de plata impozitelor (se pretindeau taxe foarte mari pentru dispense, pentru întreţinerea mănăstirilor, episcopiilor şi Sfanţului Scaun şi exploatarea pămân­turilor acestora) apăsa greu pe umerii preoţilor şi ai credincioşilor şi aşa destul de săraci, fapt care va declanşa, îndeosebi în Germania şi Anglia, revolte populare violente.

Cauze culturale. Secolele XIV-XVI au favorizat apariţia Umanismului şi a Renaşterii. Din ce în ce mai mult erau scoase în evidenţă forţele creatoare de valori ale omului, se punea accentul pe posibilităţile umane, se exaltau şi reactualizau realizările culturale şi artistice ale antichităţii greco-romane, neglijându-se Biserica.

Cărturarii umanişti ai vremii au contribuit prin scrierile lor la o nouă viziune şi atitudine faţă de imperfecţiunile Catolicismului medieval. Manifestând o predilectă întoarcere la sursele trecutului, umaniştii creştini au studiat manuscrisele vechi ale Bibliei, facându-şi o imagine despre diferenţa dintre Biserică aşa cum re­ieşea din lectura Noului Testament şi Biserica Romano - Catolică medievală.

Cu toate că până la sfârşitul vieţii s-a declarat catolic, celebrul umanist Erasmus din Rotterdam, specialist în studiul Noului Testament, ridiculiza defectele oamenilor Bisericii în lucrările sale, Elogiul nebuniei şi Colocvii, pledând pentru un creştinism simplu, lipsit de forme organizate bisericeşte. Contemporanii au văzut în el - deşi se pare nu tocmai întemeiat - un precursor al lui Luther, cu care, de altfel, umanistul a polemizat. În Anglia, cancelarul Thomas Morus ( 1535), în lucrarea sa Utopia, elaborează un set de reforme care vizau statul englez, dar care aveau în vedere şi Biserica (pe unii dintre exponenţii acesteia, umanistul englez categorisindu-i drept paraziţi).

Descoperirea tiparului, revoluţie tehnico-culturală atribuită lui Gutenberg (1468), va oferi oamenilor de cultură posibilitatea răspândirii operelor cultural-ştiinţifice, dar şi a numeroaselor satire şi pamflete la adresa Bisericii şi a slujitorilor ei.

Cărţile de pietate populară, cu accente apocaliptice, au avut darul de a menţine în credincioşi o anume expectativă a schimbării stării de lucruri din viaţa religioasă.

Dincolo de toate aceste cauze, Reforma a fost, la origini, o mişcare teologică pentru reevaluarea doctrinei şi a vieţii creştine.