Moldovan Vilhelm

Concluzii dogmatice

Biserica este comunitatea credincioşilor care Îl acceptă şi mărturisesc pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Ca o continuare a poporului lui Dumnezeu din timpul Vechiului Testament, am fost chemaţi din păcat şi ne-am unit pentru adorarea lui Dumnezeu, pentru instruire în Cuvânt, pentru oficierea Cinei Domnului, pentru a servi omenirea şi pentru a proclama Evanghelia veşnică. Biserica a primit autoritatea ei de la Hristos, Cuvântul Întrupat, şi din Scripturi, din Cuvântul scris. Ea este familia lui Dumnezeu; fiind adoptaţi de El ca copii, membrii bisericii trăiesc în baza noului legământ. Biserica este trupul lui Hristos, o comunitate a credinţei, al cărei Cap este Însuşi Hristos.

Biserica are două aspecte: unul vizibil, care este organizaţia ei văzută de noi, iar altul invizibil, văzut numai de Dumnezeu. Noi nu putem vedea biserica în totalitatea ei, deoarece în biserica vizibilă e-xistă grâu şi neghină, dar numai Dumnezeu vede cu adevărat neghina. Dar şi în jurul nostru mai sunt suflete sincere, care trăiesc conform luminii primite de ei din Cuvânt, şi neavând ocazia să cunoască mai mult, Domnul - în harul Său - îi recunoaşte ca aparţinând de poporul Lui (Apoc. 18,4). Cuvântul ne descoperă că va veni timpul când Domnul va uni cele două aspecte: biserica vizibilă va fi curăţită prin încercarea zguduirii (cernerii), iar sufletele sincere din afara ei vor recu- noaşte lumina ce li se adresează prin solie, unindu-se cu biserica vi-zibilă a lui Hristos.

Biserica este mireasa pentru care a murit Hristos, ca să o sfinţească şi să o cureţe. Când El va veni în glorie, va înfăţişa înaintea Lui această biserică, slăvită, iar credincioşii din toate timpurile - preţul sângelui Său - vor fi fără pată, fără zbârcitură, sfinţi şi fără prihană.

Concluzii etice

Biserica nu este un scop în sine, ci numai mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru salvarea păcătoşilor. Ea este o fortăreaţă sau o cetate de scăpare pentru păcătoşi, este barca de salvare pentru cei ce se zbat în valurile păcatului.

Biserica, în existenţa ei, nu este îndreptată împotriva lumii, ci pentru lume, pentru binele omenirii. Astfel, idealul de a deveni lumina lumii nu este numai un privilegiu, ci şi o datorie a bisericii. Dar dacă biserica îşi va pierde din vedere marea ei însărcinare şi, în loc să servească, va vrea să domine, atunci ea va deveni sare fără gust în loc de binecuvântare.

Organizaţia pusă în slujba servirii ajută biserica în împlinirea mandatului ei. Dar dacă se abuzează de organizaţie şi ea devine scop în sine, biserica va suferi de instituţionalism, iar organizaţia ei se va transforma într-un idol.

În biserică nu există slujbe autonome, ierarhizări automate. Slujbaşii ei sunt rânduiţi pentru servire de Duhul Sfânt, aleşi pe calea organizaţiei, în acord cu darurile spirituale pe care le-au primit de la Domnul.

În biserica lui Hristos trebuie să existe unire şi pace. Exercitarea disciplinei este însărcinarea bisericii, nu a slujbaşului sau a slujbaşilor. Disciplina bisericii nu înseamnă exercitarea de drepturi judecătoreşti, nici nu poate deveni instrument de constrângere, ci are scopul de a ajuta pe cel greşit întru îndreptarea lui. Membrii bisericii au dreptul să se ajute reciproc; să se trateze ca fraţii, conform instrucţiunilor din Matei 18,15-17.

În biserică trebuie să existe şi o disciplină a doctrinei. Revelaţia a fost dată bisericii, deci interpretarea Bibliei este însărcinarea bisericii, nu a membrului. De aceea, probleme neclare sau vederi personale nu pot fi subiecte pentru predicarea Evangheliei. Dar fiindcă în biserică există o preoţie universală, de aceea nici predicarea Evangheliei nu trebuie limitată doar la pastori sau la slujbaşi. Biserica, prin organizaţie, are autoritatea să aducă la tăcere pe cei care învaţă altfel decât a înţeles biserica descoperirile date ei în Scripturi.

Datoria membrilor bisericii este trăirea în acord cu pretenţiile Scripturii, respectarea organizaţiei şi a ordinii în biserică, supunerea faţă de hotărârile ei şi o stimă sinceră faţă de cei care se ostenesc pentru mântuirea lor (Evrei 13,17).

Note suplimentare teologice

Ecclesiologie:

Este disciplina teologică care se ocupă cu doctrina despre biserică.

Semnele de recunoaştere ale bisericii adevărate: Acest capitol este cel mai important în ecclesiologie. Iată câteva poziţii:

Biserica romano-catolică:

Conform simbolurilor, biserica este una (cea romană), sfântă (având misiune sacramentală), catolică (universală, cuprinzând tot globul) şi apostolică (instituţie ierarhică cu vârf monarhic, bazată pe succesiunea apostolică). VATICAN II în decretul despre ecumenism a enunţat că “toţi fraţii dispersaţi trebuie să se alipească de această biserică catolică, cei care într-un fel oarecare aparţin de poporul lui Dumnezeu.”10) În concepţia romană, biserica este “instituţie nemuritoare”: “Participarea la mântuire… în fond se petrece în mod comunional. Poporul lui Dumnezeu formează o comunitate mesianică, ceea ce deja este un mijloc specific al mântuirii.”11)

Bisericile ortodoxe:

Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Una = căci un cap poate avea doar un singur trup. Se crede că biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin prezenţa Sa la fiecare Euharistie. Sfântă = nu prin starea de sfinţenie a membrilor ei, ci prin misiunea sfinţitoare şi prin mijloacele sfinţitoare (Sf. Taine) ale bisericii. Sobornicească = răspândită în toată lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi dintre toate neamurile, unindu-i în Hristos. Apostolească = căci în ea se afirmă succesiunea şi tradiţia apostolică. “Biserica îşi asigură succesiunea apostolică prin ierarhia bisericească… Creştinismul este ierar-hic. Biserica face deosebire între păstori şi turmă, cler şi popor, slujitori sau lucrători şi ‘ogor’.”12)

Bisericile lutherane:

În toate scrierile confesionale domină influenţa reformatorului: “Biserica creştină să fie cunoscută că acolo se predică Evanghelia curată. Căci după cum din prezenţa unui steag putem recunoaşte ce fel de domn şi ce fel de armată este pe câmpul de bătălie, tot astfel în mod sigur putem recunoaşte din Evanghelie unde este Hristos şi armata Sa.”13) Într-o publicaţie apărută în 1539 (despre concilii şi biserică), Luther enumeră şapte semne distinctive ale adevăratei biserici: Cuvântul lui Dumnezeu, botezul, Sfânta Cină, disciplina bisericii, slujba de predicator, rugăciunea, crucea şi suferinţa.14) Melanchton deosebeşte doar trei semne: a) armonia în- văţăturii nefalsificată a Evangheliei; b) folosirea dreaptă a sacramentelor; c) ascultarea de serviciul Cuvântului divin.15)

d) Biserica reformată:

Ioan Calvin vorbeşte despre două semne de recunoaştere: a) predicarea Cuvântului; b) menţinerea sacramentelor.16) Guy de Bray în Confessio Belgica formulează trei semne de recunoaştere: a) vestirea curată a Cuvântului; b) distribuirea sacramentelor conform Cuvântului; c) adevărata disciplină în biserică. Aici se pare a fi amintită remarca foarte actuală a lui Karl Barth: “Biserica este totdeauna ameninţată de întrebarea dacă este ea biserica cea adevărată, sau cea falsă? Şi poate ameninţarea este mai pronunţată atunci când în modul cel mai sigur se declară că ea este cea adevărată.”17) De aceea teologul nou-reformator vede un sigur raport în care se manifestă subzistenţa bisericii lui Dumnezeu: “Singurul lucru care fundamentează şi susţine biserica, în care cu adevărat ea poate fi mică sau cu adevărat mare: că omul ascultă de Dumnezeu. Ascultă, căci Dumnezeu îi vorbeşte. Unde se întâmplă lucrul acesta, acolo există biserica, chiar dacă sunt prezenţi numai doi sau trei oameni, şi aceştia nici nu aparţin de elită, nici de oamenii obişnuiţi, ci, poate, sunt lepădătura omenirii. Acolo unde vorbeşte Scriptura - şi prin Scriptură Însuşi Dumnezeu prin cuvântul faptelor Lui mari - şi acolo unde omul ascultă - Îl aude chiar pe Dumnezeu vorbind prin glasul martorilor Săi, acolo este şi subzistă biserica. Nu există biserică în afară de această relaţie.”18)

Biserica vizibilă şi indivizibilă:

Denumirea aparţine lui Augustin şi a fost preluată de reformatori. Luther foloseşte termenii de biserică internă şi externă: “Biserica are două feţe: numerică şi semnificativă, aparentă şi reală, nominală şi faptică, internă şi externă…”19) Biserica externă se găseşte pe meridiane geografice, această biserică este “trupească” şi vizibilă. Dar în comunitatea internă a sfinţilor nimeni nu observă cine este sfânt şi credincios, căci “gloata” acestei biserici nu poate fi cuprinsă, deoarece nimeni nu poate aprecia cu siguranţă credinţa celuilalt om. În concepţia lui Calvin, nu se poate vedea biserica în totalitatea ei, căci în ea aparţin şi oamenii decedaţi şi cei care se vor naşte de acum înainte. Dar nu aparţin de ea nici unii care sunt acum membrii, căci este multă pleavă între grâu. “Deosebirea bisericii vizibile şi invizibile… a făcut ca protestantismul să încline spre o eroare primejdioasă. Conform acestei erori, cele spuse despre biserică se referă la biserica credinţei, la biserica adevărată, cea care este invizibilă. Biserica în care trăim nu poate fi confundată cu aceea. Deşi are putere şi din biserica adevărată, ea (cea vizibilă) este numai o realitate sociologică în lume. Declaraţia din Barmen afirmă că biserica, chiar ca biserica păcătoşilor iertaţi, formează acea biserică în care Isus Hristos este prezent şi lucrează. Biserica este biserica lui Isus Hristos chiar în această ipostază problema- tică a ei. Dar numai atunci este biserica lui Hristos dacă în propovăduirea ei şi în viaţa ei va vesti numai Cuvântul lui Hristos şi-I va sluji Lui.”20)

Biserica luptătoare şi biruitoare:

În teologie se înţelege că cea prezentă este biserica luptătoare, iar cea finală, cea glorificată, va fi biserica biruitoare. Esenţa deosebirii este: de multe ori s-a părut că biserica luptătoare a fost umilită, înfrântă, chiar distrusă aparent. Dar biserica luptătoare nu este tot una cu cea biruitoare. Esenţa deosebirii este: de multe ori s-a părut că biserica luptătoare a fost umilită, înfrântă, chiar distrusă aparent. Dar biserica luptătoare nu este tot una cu cea biruitoare. Credincioşii consecvenţi au fost excomunicaţi din biserica luptătoare, apoi arşi pe rug. Totuşi, ei vor triumfa împreună cu biserica biruitoare, pentru că au fost credincioşi până la moarte. Când Girolamo Savanarola a fost executat în ziua de 23 mai 1498, episcopul din Vasona a greşit textul excomunicării, zicând: “Separo te ab Ecclesia militante anque triumphante”. - Te despart de biserica luptătoare şi triumfătoare! Savanarola, în pragul executării, a avut umorul de a-l corecta pe episcop: “Monsignore, greşiţi! Trebuia să spuneţi doar ‘de cea luptătoare’, căci de cea triumfătoare numai Dumnezeu mă poate despărţi!”.21)

Ecclesia reformata semper reformanda:

“Biserica reformată trebuie totdeauna reformată” este o teză a reformaţiunii care vrea să exprime convingerea reformatorilor că procesul reformator nu poate fi considerat încheiat şi trebuie să se tindă spre o reformă permanentă până la o totală armonie cu Scriptura.

Reforma şi reformaţiunea:

În sens teologic, cele două cuvinte au conţinut de sine stătător. Reformaţiunea este acea înnoire a credinţei în care principiile în discuţie au fost supraordonate unităţii bisericii. Reforma este acea înnoire în care procesul reformator este subordonat unităţii bisericii.

1) Qahal (ebr.) înseamnă adunare, comunitate. Apare de 134 ori în V.T. Traducerea greacă LXX foloseşte ca termen corespondent ekklesia, din verbul ekkaleo = a chema. Ekklesia ânseamnă adunarea sau comunitatea celor chemaţi.

2) E.G. White, F.A., 9.

3) Idem, 112.

4) Idem, 11.

5) Idem, 112.

6) Idem, 12.

7) E.G. White, H.L.L., 473.

8) E.G. White, 3 T, 428.

9) Statutul de organizare şi funcţionare al Cultului A.Z.Ş., Mărturisirea de credinţă, art. 11, p. 29.

10) W. Niesel, op. cit., 54.

11) Antoine Casanova, A II, vatikáni zsinat, 1971, 273.

12) Învăţătura de cred. creşt. ortod., 147.

13) M. Luther, W. A., 11, 408.

14) M. Luther, W. A., 50, 624.

15) Melanchton, CR XXIII, 37.

16) Calvin, Inst. IV, 1, 10.

17) Barth, Gotteserkenntnis und Gottesdienst, 166.

18) K. Barth, Teologische Fragen und Antworten, 166.

19) M. Luther, W. A., 43, 428.

20) W. Niesel, op. cit., 21.

21) Piero Misciattelli Savonarola, Bp. 1936, 251.

Cuprins