Moldovan Vilhelm

R e p e t i ţ i e

1. Care este esenţa soliei primului înger?

Răspuns: Prima solie îngerească anunţă trei adevăruri: a) nevoia unei adevărate temeri de Dumnezeu, însemnând loialitate şi supunere absolută faţă de Dumnezeu; b) anunţă începerea judecăţii de cercetare; c) acceptarea lui Dumnezeu în calitate de Creator şi o închinare corespunzătoare calităţii Sale.

2. Ce anunţă solia îngerului al doilea?

Răspuns: Îngerul al doilea anunţă că Dumnezeu respinge falsa religiozitate care, practic, continuă rebeliunea împotriva lui Dumnezeu prin învăţături şi practici străine de voinţa Sa, descoperită în Scripturi.

3. Care sunt ideile de bază ale soliei îngerului al treilea?

Răspuns: A treia solie îngerească anunţă, de asemenea, trei adevăruri fundamentale: a) în mod indirect anunţă că Sabatul biblic este semnul apartenenţei noastre de Dumnezeu, iar în mod direct vizează sabatul fals ca expresie a antisigiliului; b) anunţă pe cei ce se opun soliei despre urmările respingerii harului divin; c)subliniază două dintre semnele esenţiale ale adevăratei biserici: păstrarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus Hristos.

Concluzii dogmatice

Pentru toate timpurile Dumnezeu a avut o solie actuală a harului divin. Astfel şi biserica rămăşiţei a primit o însărcinare mondială pentru a vesti cele trei solii îngereşti din Apoc. 14.

Prima solie anunţă sosirea ceasului judecăţii, care marchează sfârşitul celei mai lungi perioade profetice (Dan. 8,14), după care nu va mai fi “timp măsurat” (Apoc. 10,6), ci urmează un timp de har pentru proclamarea ultimei avertizări.

A doua solie îngerească, prin expresiile simbolice ale căderii Babilonului spiritual, declară nulă falsa religiozitate. Înstrăinarea de Dumnezeu este un proces progresiv şi cumulativ a cărei culminare va fi evenimentul spiritual anunţat de solia îngerului al treilea.

A treia solie îngerească urgentează terminarea procesului reformator, prin recunoaşterea necondiţionată a legislaţiei divine în forma şi în conţinutul Legii Morale divine veşnice, şi fixează semnul distinctiv de demarcaţie dintre supunere şi nesupunere. Astfel, porunca a patra, semnul de la creaţiune a apartenenţei de Creator, va deveni sigiliul ascultării, iar antitipul lui omenesc va deveni antisigiliul neascultării. Solia mai subliniază două dintre caracteristicile specifice ale bisericii rămăşiţei: ea va asculta de toate poruncile lui Dumnezeu şi va păstra credinţa lui Isus.

Concluzii etice

Din cele trei solii se desprind obligaţii etice concrete. Anunţarea sosirii ceasului judecăţii urgentează împăcarea păcătoşilor cu Dumnezeu şi abţinerea de a folosi vinul figurat al Babilonului. Ziditorii turnului Babel au căutat să obţină un drum către Dumnezeu pornind de la ei înşişi, şi astfel a devenit Babilonul, poarta zeilor, un simbol al înstrăinării de Dumnezeu şi al idolatriei spirituale. Aceeaşi greşeală a repetat-o creştinismul medieval şi o repetă azi titanismul mistic, vrând să fie poarta nemijlocită către Dumnezeu; dar a devenit Babel, încurcătură. Întreita solie, indirect, ne atrage atenţia că fără Mijlocitor nu putem pătrunde la Dumnezeu. Solia judecăţii de cercetare ne asigură că avem un Mijlocitor, o poartă către Dumnezeu. Acesta este Marele nostru Preot, Isus Hristos.

Spiritul ce a caracterizat pe ziditorii turnului Babel a fost cel de revoltă. Păcatul este revoltă. Biserica, dacă nu predică supunerea necondiţionată a omului faţă de pretenţiile lui Dumnezeu, îi ţine pe credincioşi în starea de revoltă faţă de Dumnezeu. În acest caz - spune solia - Dumnezeu refuză să primească o religiozitate revoltată şi o declară “foc străin” adus pe altarul serviciului divin.

Deoarece păcatul este în conflict milenar cu Dumnezeu, păcătosul trebuie să se decidă de partea cui vrea să stea în acest conflict. Solia îngerului al treilea anunţă semnele distinctive care vor fi purtate de ambele părţi în acest conflict al păcatului. Solia somează la o decizie liberă, bazată pe conştiinţă, şi pune în vedere urmările alegerii. În acest timp, biserica rămăşiţei va fi caracterizată de o fidelitate absolută în păstrarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus Hristos.

Astăzi, semnul ascultării însă nu formează piatra de încercare a credinţei, dar va deveni astfel, atunci când credincioşii vor fi puşi în situaţia de a alege între ascultarea de porunci bisericeşti de provenienţă umană, sau între cele de provenienţă divină.

Note suplimentare teologice

Babilonul simbolic:

Începând cu profetul Osea (sec. VIII în.Hr.), înstrăinarea de Dumnezeu şi decăderea în idolatrie a fost exprimată simbolic prin păcatul imoralităţii spirituale (Osea 1,2; 2,1-4). Astfel, în literatura profetică a Vechiului Testament s-a dezvoltat ideea “desfrâului spiritual”, idee ce culminează în Apocalipsa lui Ioan şi se aplică bisericii care conferă credincioşilor un caracter secular atât în doctrină, cât şi în viaţa practică (Ez. 16,15-21; Iacov 4,4). Babilonul mistic este denumit “desfrânată”, ceea ce are un sens figurat foarte precis (Apoc. 17,1). Babilonul este descris ca un oraş ce controlează lumea şi este zidit pe şapte coline (Apoc.17,9), o aluzie clară la un fapt geografic bine cunoscut.

De timpuriu, atât iudeii cât şi creştinii au văzut în Babilonul mistic oraşul asupritor Roma (1 Petru 5,13). De exemplu: cartea a 5-a a oracolului sibillian, o carte apocrifă târzie din anul 125 d.Hr.; apoi Midras Rabbah, un comentator iudeu de după Hristos; sau dintre autorii creştini timpurii, Tertullian (Contra Marcionem III, 13) şi Irineu (Adv. Haer. I, 26, 1).

Există de asemenea mulţi comentatori romano-catolici care recunosc Roma în Babilonul mistic. Cardinalul Bellarmin: “Roma este numită Babilon în Apocalipsă”. Cardinalul Baronius: “Conform concepţiei tuturora, în Apocalipsa, Roma este numită Babilon”. Episcopul Bossuet: “Trăsăturile sunt atât de evidente, încât imaginea Babilonului se poate recunoaşte cu uşurinţă în Roma”.16)

Dar mulţi comentatori se îndoiesc că simbolul trebuie aplicat Romei istorice, deoarece în profeţii femeia simbolizează întotdeauna biserica, şi solia care vizează căderea Babilonului simbolic are caracter eschatologic. Solia se referă clar la faptul că - într-o măsură oarecare - bisericile creştine au trădat Evanghelia, acordând prioritate învăţăturilor omeneşti faţă de Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Iniţiatorul pietismului, Philip Iacob Spener, dezamăgit parcă de starea protestantismului, scria despre viziunea sa referitoare la această problemă: “sunt convins că Babilonul roman îşi va redobândi puterea sa veche înainte ca să fie supus judecăţii finale. Mă tem că majoritatea popoarelor, intimidate fiind de puterea sa şi din frică faţă de cruzimea sa, va lăsa să i se pună din nou jugul de care s-a scuturat acum 200 de ani.”17)

Timpul harului:

Adventiştii de Ziua a Şaptea îşi fundamentează apariţia lor profetică pe cap. 10 din Apocalips. Aici îngerul din vedenie jură că “nu va mai fi nici o zăbavă” (v. 6). Galaction traduce “timp nu va mai fi”. În original citim: “Hoti chronos uketi estai”. Souter redă sensul chronos-ului cu cuvintele “timp, perioadă”.18) Un alt teolog este de părere că aici textul sugerează că “se va termina timpul hotărât al aşteptării”.19) Liddell şi Scott redau înţelesul chronos-ului cu termenii: “timp; un timp definit; perioadă”.20)

“Adventiştii de Ziua a Şaptea - în general - au înţeles cuvintele acestea ca descriind îndeosebi solia proclamată în anii 1840 - 1844 de către Willian Miller şi de către alţii, în legătură cu terminarea profeţiei privitoare la cele 2300 de zile. Ei au înţeles “timpul” ca fiind timp profetic, şi sfârşitul lui ca reprezentând sfârşitul celei mai lungi perioade profetice, aceea despre cele 2300 zile din Daniel 8,14. După aceasta nu mai urmează nici o solie definită în timp. Nici un timp profetic nu se extinde dincolo de 1844".21)

Din această poziţie se deduce că timpul în care trăim este un timp acordat din har, fără o limită dinainte revelată, care poate fi încheiat în orice moment. Pionierii adventişti folosesc expresiile “timp de har” pentru a exprima situaţia momentană creată în urma expirării perioadelor profetice delimitate.

Antisigiliul

- instituţie omenească: Ecclesiologia medievală cunoaşte acea pretenţie conform căreia biserica ar avea autoritatea de a schimba chiar şi porunci de origine divină. Iată o recunoaştere oficială: “Cu prilejul Conciliului din Trent, la 18ianuarie 1562, Mgr. Caspar del Fosso, arhiepiscop de Reggio, vorbind despre autoritatea bisericii, a făcut declaraţia următoare: “Oare nu biserica a substituit duminica în locul Sabatului instituit de Însuşi Dumnezeu?… Pe temeiul autorităţii bisericii, precepte ale Legii Domnului, cuprinse în Scriptură au fost desfiinţate. Sabatul, ziua măreaţă a Legii, a fost schimbat şi pus în ziua de duminică. Schimbările acestea nu au fost făcute pe baza învăţăturilor lui Hristos (deoarece El a spus că n-a venit să desfiinţeze Legea, ci să o împlinească); ele s-au făcut pe temeiul autorităţii bisericii”.22)

1) Aionios (gr.) = din veşnicii, veşnic, durabil, fără început, fără sfârşit, fără limită.

2) Mesuránema (gr.) = culminare, Zenit, mijlocul cerului, momentul înălţării maxime a soarelui la amiază.

3) E.G. White, 9 M, 19.

4) Phobeomai = a se teme, a se îngrijora, a se speria; a cinsti, a onora pe cineva; a stima.

5) S.D.A. Bibl. Com., VII, 827.

6) Erchomai = a sosi, a veni, a reveni, a urma, a se ivi, a se împlini. Verbul se află la aorist, un timp trecut care exprimă aspectul momentan, momentul incipient al acţiunii.

7) Babilon (cuvântul accadian, Bab-ilu = poarta zeilor) sau Babel (Gen. 11,9), oraş din Mesopotamia de o importanţă majoră în V.T. Cuvântul derivă din verbul balal = a încurca (forma bilbei = a zăpăci, a induce în eroare).

8) Neill-Goodwin- Dowle, op. cit., 30.

9) E.G. White, T.V., 381.

10) E.G. White, M.P., 17.

11) E.G. White, T.V., 389-390.

12) Autorul se referă la Sabatul biblic şi la cel fals.

13) E.G. White, 6 M, 352.

14) E.G. White, Ev. 234.235.

15) E.G. White, 5 M, 214.

16) H. Heinz, op. cit., 251.

17) Letzte Desiderata, III, 475, citat de H. Heinz, op. cit., 253.

18) Alexander Souter, A. Pocket Lexicon to the Greek New Testament, Oxford, 1925, 285.

19) Kiss Sándor, Ujszövetségi Görög-Magyar szómagyarázat, 1956, 458.

20) Liddell-Scott, op. cit., 2008.

21) S.D.A. Bibl. Com. VII, 798.

22) Felix Bungener, Histoire du Concile de Trente, Paris, 1854, II, 43, citat de Jean Vuilleumier, Apocalipsul, 195.

Cuprins