Moldovan Vilhelm

Concluzii dogmatice

Noi suntem ispravnicii lui Dumnezeu, înzestraţi de El cu timp, posibilităţi, capacităţi, bunuri, cu binecuvântările şi resursele pământului, dar suntem răspunzători pentru buna folosire a lor. Prin serviciul nostru credincios faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri recunoaştem dreptul de proprietate al lui Dumnezeu asupra a tot ceea ce a creat El, restituind zecimea Proprietarului care a rânduit-o pentru susţinerea Evangheliei, respectiv a bisericii Sale. Isprăvnicia este un privilegiu dat nouă de Dumnezeu pentru creşterea în dragoste, spre a învinge egoismul şi lăcomia. Ispravnicul se bucură de binecuvântările care se răsfrâng asupra altora prin credincioşia sa.

Concluzii etice

Ispravnic înseamnă administrator de bunuri străine. Creştinul are o dublă isprăvnicie: în viaţa de toate zilele, la locul lui de muncă este ispravnicul bunurilor comune, iar în viaţa de credinţă este ispravnicul bunurilor lui Dumnezeu. În primul caz datoria sa este să fie cinstit în totul faţă de colectivitate şi faţă de bunurile ei. În cel de al doilea caz datoria sa o exprimă termenul de credincioşie. Ambele isprăvnicii sunt apărate şi dirijate de poruna a opta “Să nu furi”. Cinstea şi credincioşia trebuie să izvorască dintr-un principiu personal, lăuntric, care îşi are motivaţia în propria conştiinţă şi care este reală chiar când nu este controlată. Nu este o cinste şi o credincioşie dependentă doar de legi, de revizori şi de teama de a nu fi descoperit, ci una al cărei temei este principiul în sine al nobleţei credincioşiei şi al cărei revizor este conştiinţa iluminată de Duhul lui Dumnezeu şi în supunere faţă de prescripţiile Legii divine şi rânduielilor stabilite de Dumnezeu în biserică.

Note suplimentare teologice

Dăruirea sistematică în biserica A.Z.Ş.:

La început, lucrarea a fost susţinută de jertfe ocazionale şi personale. Mulţi şi-au vândut proprietăţile ca să ajute lucrarea. Joseph Bates şi-a sacrificat casa pentru tipărirea unei broşuri despre Sabat. J. White lucra ca spărgător de piatră la calea ferată, şi din puţinul realizat astfel ajuta colaboratorii trimişi în lucrare. În aprilie 1858, o clasă biblică condusă de J.N. Andrews (1829-1883)7) a ajuns la concluzia că dăruirea regulată şi proporţională este principiul Bibliei. Ei au recomandat “binefacerea sistematică”. Planul a fost susţinut cu entuziasm în 16 ianuarie 1859 şi adoptat în comunitatea Battle Creek. Apoi alte comunităţi s-au alăturat planului. Planul prevedea dăruirea regulată a unei sume săptămânale pentru lucrare în raport cu posibilităţile. În “Review and Herald” din 9aprilie 1861, J. White ridică prima dată problema principiului zecimii biblice. În 1876 D.M. Canright (1840-1919) face atentă biserica, afirmând că zecimea dată pentru susţinerea servilor lui Dumnezeu “este partea Domnului”. Sesiunea Conferinţei Generale din 5 octombrie 1876 a adoptat ca principiu denominaţional sistemul dăruirii sistematice (zecimea). În practica generală a bisericii a fost introdusă în decembrie 1878.

Principiul zecimii în istoria bisericească:

În biserica primară

şi postapostolică nu este cunoscut un alt sistem de dăruire. Dar din scrierile lui Ciprian (sec. III) reiese că a scăzut credincioşia creştinilor. Ambrozie, Hieronim şi Ioan Gură de Aur, de multe ori, atrag atenţia credincioşilor creştini că plata zecimii este o datorie sfântă creştină. Augustin consideră că invazia popoarelor germanice ar fi o pedeapsă divină pentru necredincioşia creştinilor în plata zecimii.8) Ioan Gură de Aur, referindu-se la unii creştini care se uimesc când aud despre un coreligionar că dă zecime din venitul său, afirmă: “Ce ruşine! Ceea ce pe vremuri pentru iudei a fost ceva de la sine înţeles, pentru creştini a devenit obiectul uimirii”.9) Dacă reţinerea zecimii a fost atunci un lucru nedemn, gândeşte-te cu cât mai nedemn pentru un creştin este el acum!

Până în secolul VI,

zecimea a avut un caracter benevol. Dar începând cu acest secol se înmulţesc canoanele care impun sistemul sub ameninţarea anatemei în cazul de nesupunere. În timp ce Conciliul din Tours II (566) recomandă credincioşilor credincioşia în darea zecimii, Conciliul din Macon II (585) o hotărăşte ca ordin legal, recunoscută de legislaţia carolingiană pentru Franţa ca o prestaţie obligatorie a credincioşilor faţă de paroh.10) Carol cel Mare a introdus sistemul zecimii conform uzanţei vechi testamentale în tot imperiul său. Nedarea zecimii a fost declarată păcat ce trebuie mărturisit la spovedanie. Sinodul din Arles (813) a decretat că zecimea se va da nu numai din roadele câmpului, ci şi din toate veniturile realizate din comerţ. În această etapă, sistemul biblic şi-a pierdut caracteristica lui de voluntarietate, devenind impozit impus şi stors cu sila. Marele teolog scolastic, Toma de Aquino, a văzut în sistemul zecimii dreptul divin dat servilor lui Dumnezeu.

Reformatorii

nu au pus prea mult în discuţie sistemul zecimii, ci l-au practicat în forma existentă la data aceea. Cel care, totuşi, s-a pronunţat în public, aprobându-l a fost Martin Luther: “Zecimea este o orânduire divină, distinsă şi ar merita ca creştinismul că rămână la uzanţa ca preotul să fie întreţinut din zecime”.11) ºăranii revoltaţi în primăvara anului 1525 s-au declarat a fi pentru sistemul zecimii, dar nu pentru abuzuri. În timpul refomaţiunii şi a erei protestantismului ortodox, zecimea a fost singurul sistem folosit pentru întreţinerea bisericilor reformaţiunii din principatul transilvănean. În oraşul Cluj-Napoca şi astăzi există strada Dijmei, care şi-a primit numele de la grânarele bisericii aflate în această stradă, unde se aducea zecimea în natură.

Biserica romano-catolică

pe vremea aceea a respins orice încercare de a şterge din uzanţă plata zecimii către biserică. Sinodul din Trident (1545-1563) s-a declarat ca fiind de acord cu fundamentarea biblică a principiului decretând că este o datorie a credincioşilor faţă de Dumnezeu.

Revoluţia franceză (1789)

a desfiinţat în Franţa sistemul zecimii al bisericii catolice. În ţările protestante, probabil din cauza necredincioşiei membrilor bisericii, contribuţia voluntară a fost înlocuită cu contribuţia impusă, cu impozitul către biserică.

Având în vedere că în teologie asistăm la o tendinţă de reaşezare a motivaţiilor dogmatice pe fundamentare biblică, contribuţia sistematică a reânviat în practica mai multor denominaţiuni. Creştinii principali ai zilelor noastre fac cunoştinţă din nou cu binecuvântările credincioşiei şi ascultării de Cuvânt. Încheiem această succintă trecere în revistă a acestui principiu biblic cu o luare de atitudine în această problemă din partea unuia dintre cei mai mari evanghelişti ai contemporaneităţii: “Biblia ne învaţă să dăm zeciuială. Adică a zecea parte din câştigul nostru net aparţine lui Dumnezeu.”12)

*

1) P.H., 351.

2) Calvin Instituţia, III/7.10.

3) P.P., 188.

4) 9 M., 249.

5) 3 M., 396.

6) Idem, 395.

7) J.N. Andrews, primul misionar A.Z.Ş., s-a născut în Poland, Maine, şi a murit în Basel, Elveţia, la vârsta de 54 ani. La vârsta de 17 ani a început serbarea Sabatului, la 21 ani a fost chemat în serviciul de predicare şi hirotonisit în anul 1853. Ca teolog, a luat parte activă la formularea unor principii de bază ale credinţei A.Z.Ş. şi are merite în dezvoltarea organizaţiei bisericii. Memoria lui este păstrată de două instituţii: Andrews Memorial Hospital din Kingston, Jamaica şi Andrews University din Berrien Springs, Michigan.

8) Heinz, op. cit., 227.

9) Homilie über den Epheserbrief, citat de W. Eberhardt, op. cit., 287.

10) Die religion in Geschichte und Gegenwart, V. 2087.

11) LW, XXXIII, 302.

12) Billy Graham, Peace with God (Pacea cu Dumnezeu), 191.

Cuprins