Moldovan Vilhelm

VI. Creştinul şi îmbrăcămintea

1. După căderea în păcat Însuşi Dumnezeu S-a îngrijit de îmbrăcămintea primei perechi: Gen. 3,21.

2. Ce îndrumări principale ni se dau în Scripturi referitoare la vestimentaţia creştinului: 1 Tim. 2,9; 1 Petru 3,3-5.

Notă: “În îmbrăcăminte precum şi în toate celelalte lucruri avem privilegiul de a preamări pe Creatorul nostru. El doreşte ca veşmintele noastre să nu fie numai bine aranjate şi sănătoase, ci să fie şi potrivite şi să cadă bine. Caracterul unei persoane este apreciat după felul îmbărăcămintei ei. Cu gust rafinat, o minte cultivată se va descoperi în alegerea unei îmbrăcăminţi simple şi potrivite. Când o onestă simplitate în îmbrăcăminte este unită cu o purtare modestă, acestea vor face mult în a înconjura pe o tânără cu acea atmosferă de sfântă rezervă, care va fi pentru ea un scut contra a mii de primejdii.”13)

R e p e t i ţ i e

1. Care este menirea unui adevărat creştin în lume?

Răspuns: Menirea creştinului este de a fi o lumină prin caracterul lui ales şi prin faptele sale nobile.

2. Viaţa creştinului trebuie să fie lipsită de bucuriile nevinovate?

Răspuns: Nu, deoarece Dumnezeu doreşte ca oamenii să se bucure şi să trăiască în pace. Dumnezeu dezaprobă doar plăcerile vinovate şi distracţiile dăunătoare pentru trup, suflet şi spirit.

3. Care trebuie să fie atitudinea creştinului în problemele culturale?

Răspuns: A fi creştin nu este sinonim cu a fi anticultural. Dar el, fiind răspunzător pentru integritatea sa spirituală, trebuie să aleagă în mod corespunzător lectura cu care îşi hrăneşte sufletul, iar în arte, să îndrăgească ceea ce pe lângă forma frumoasă, are şi un conţinut moral corespunzător.

4. Care este învăţătura Bibliei despre căsătorie?

Răspuns: Căsătoria este instituţie divină, care - în condiţia fidelităţii reciproce a părţilor - este legată pentru toată durata vieţii pământeşti, iar singurul motiv care ar putea s-o desfacă poate fi numai motivul biblic: infidelitatea.

5. Care este idealul creştinului privind îmbrăcămintea?

Răspuns: Îmbrăcămintea creştinului trebuie să fie demnă de chemarea sa: simplă, curată, ordonată şi în acord cu credinţa şi cu perso-nalitatea sa.

Concluzii dogmatice

Suntem chemaţi să fim copiii lui Dumnezeu, care judecă, simt şi acţionează în armonie cu principiile divine. Deoarece Spiritul Sfânt ne-a născut din nou să purtăm în noi caracterul Domnului, ne angajăm doar în lucruri care produc în viaţa noastră curăţire spirituală, sănătate şi bucurie, asemenea Domnului Hristos. Aceasta înseamnă că recreaţia noastră ar trebui să atingă cel mai înalt nivel al gustului şi frumuseţii creştine.

În privinţa artelor, A.Z.Ş. cred că frumosul nu poate constitui un scop în sine şi trebuie să corespundă criteriilor: moral, util şi estetic.

Căsătoria a fost instituită de Dumnezeu în Eden. Isus a declarat-o ca fiind unirea pe toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie, unire determinată de o dragoste reciprocă. Structura acestei relaţii determină cinstea, respectul şi responsabilitatea reciprocă, care trebuie să oglindească dragostea, sfinţenia, apropierea şi permanenţa relaţiilor dintre Hristos şi biserica Sa. Despre divorţ Isus a declarat că persoana care divorţează, exceptând motivul adulterului, şi se căsătoreşte cu o altă persoană, comite adulter.

Despre îmbrăcăminte, A.Z.Ş. cred că ea trebuie să fie simplă, modestă, dar îngrijită, potrivită acelora a căror adevărată frumuseţe nu constă în împodobirea exteriorului, ci în podoaba nepieritoare a unui suflet nobil şi liniştit.

Concluzii etice

O viaţă plină de lumină este cel mai puternic argument în favoarea Evangheliei şi a puterii transformatoare a ei. Predicarea Evangheliei de la amvon trebuie să fie continuată prin predica practică a faptelor noastre din ateliere, de pe ogoare, din birouri şi din contactele vieţii sociale.

Dumnezeu doreşte ca oamenii să se bucure pe pământ şi să fie fericiţi. Bucuriile creştinului trebuie să fie nevinovate şi utile pentru trup, suflet şi spirit. Dumnezeu poate fi şi trebuie invitat în bucuriile noastre. Prin aceasta nu degradăm credinţa, ci înnobilăm viaţa; nu Îl înjosim pe Dumnezeu, ci înălţăm şi facem valoroase recreaţiile noastre. Căci creştinul nici nu poate avea vreo distracţie în care nu ar putea fi prezent şi Dumnezeu.

Creştinul nu poate fi un leneş intelectual. El este un veşnic cercetător, care îşi alege cu grijă lectura, ştiind că un caracter se identifică cu hrana spirituală pe care o foloseşte. El iubeşte frumosul, ca dar al lui Dumnezeu ce lărgeşte orizontul şi viziunea şi dezvoltă în el simţul estetic, cizelându-i gusturile. De aceea, un creştin refuză orice manifestare de artă care, în conţinut, nu corespunde criteriului etic.

Căsătoria este un legământ de veşnică fidelitate, înţelegere şi dragoste reciprocă dintre un bărbat şi o femeie, care sunt una în credinţă, în idei, în gusturi şi în principii. Principiul de bază pe care este fundamentată căsătoria este onestitatea, jertfirea de sine. Astfel căsătoria este o şcoală pentru perfecţionarea creştină, în care răsar şi se dezvoltă responsabilităţile multilaterale ale soţilor. Pentru menţinerea unităţii sentimentale şi a neprihănirii morale, soţii trebuie să se ferească nu numai de infidelitate, dar şi de orice aparenţă rea.

Creştinul trebuie să ştie că nu îmbrăcămintea face omul, dar îl trădează. De aceea, va tinde ca exteriorul său să corespundă înaltelor principii de morală şi de credinţă, ca să nu fie dezacord între ceea ce el pretinde a fi şi între felul cum îl prezintă exteriorul în realitate. În limita unei ţinute îngrijite, vestimentaţia sa să exprime principiul uitării de sine, ceea ce este soră cu modestia.

Note suplimentare teologice

Artele în biserica creştină:

La început, creştinii nu au apărut în teatrele şi arenele păgâne. Tertullian a repudiat nu numai teatrul, circul, dar şi jocurile sportive. Dar Clement de Alexandria sfătuia pe tineri să practice mişcarea în aer liber, căci este necesară atât dezvoltării corpului, cât şi sufletului.

După ce religia creştină a devenit religie de stat, s-a dezvoltat o cultură creştină în conţinut, în care artele au fost supuse vieţii cultice. În Evul Mediu atât viaţa cât şi arta au fost dirijate şi dominate de biserică.

Muzica.

Biserica primară avea la îndemână două izvoare din care îşi putea împrumuta cântările: muzica elină şi cea ebraică. Mu-zica elină era statică, rece. Frumuseţea ei consta în liniştea şi echilibrul ei. Cântările ebraice erau mai mult improvizaţii, exprimând starea sufletească de moment: zbuciumul, frământarea lăuntrică, tensiunea şi dorinţa arzătoare ce îl caracterizează în particular pe iudeu, şi în general sunt proprii construcţiei psihice omului oriental. La început, serviciul divin creştin a fost dominat de atmosfera muzicii ebraice, apoi s-a accentuat înclinaţia către muzica statică elină. După concepţia mu-zicală din timpul lui Augustin şi Cassiodor, menirea muzicii a fost reânviorarea inimii şi desfătarea auzului. Dar a urmat o perioadă când, în mod conştient, în mod deliberat, au fost restrânse posibilităţile cântului bisericesc, atât în ce priveşte efectul, cât şi în privinţa mijloacelor ei. Cântecul bisericesc din acea perioadă a reflectat în mod fidel gândirea teologică din mănăstiri, care a determinat şi a despărţit ideea de “sfânt” de cel “lumesc”. Muzica a devenit “ascetică”, atemporală, improprie dezvoltării, din cauza autolimitării formei, a liniei melodice şi a ritmului. Astfel s-a format cântecul “gregorian”, care în Evul Mediu a fost singura muzică posibilă în biserica creştină. Unicul farmec al stilului gregorian a fost liniştea şi împăcarea. Poate nu a existat niciodată o muzică “mai bisericească” decât cântecul gregorian. Apogeul acestui stil a culminat în arta lui Giovanni Pierluigi Palestrina (1526-1549), a cărui Messa Papa Marcelli a fost decretată de Tridentium canon valabil pentru toţi compozitorii bisericeşti.

Reformatorii

n-au avut o atitudine unanimă faţă de muzică. De pildă,

Zwingli,

care cânta la 11 instrumente muzicale, n-a îngăduit nici o cântare, nici un fel de muzică la serviciile divine. Calvin a permis numai cântarea în comun a psalmilor, dar numai într-o singură voce. A interzis cântatul la orgă şi muzica instrumentală. Sinodul din Dordrecht (1578) a ordonat demontarea orgilor din toate bisericile reformate.

Luther

a fost singurul dintre reformatori care a recunoscut atât funcţia liturgică, cât şi cea kerygmatică (predicativă) a muzicii. În concepţia lui Luther, muzica ocupa primul loc după teologie. Având cultură şi cunoştinţe muzicale, Luther a compus psalmi din melodiile populare sobre, dăruind astfel serviciilor divine protestante un nou stil de muzică bisericească: coralul. Nu ne poate surprinde că pe solul cultural al protestantismului lutherian s-a dezvoltat cea mai bisericească şi cea mai biblică muzică sacră, ale cărei rădăcini sunt adânc înfipte în teologia muzicală a lui Luther. Această teologie a fost dezvoltată de urmaşii reformatorului, stabilind menirea şi funcţiile individuale şi de comunitate ale muzicii protestante. Cel care, aflându-se în culmea piramidei muzicii bisericeşti predicative, a pus ultimele cărămizi principale pe această teologie muzicală, a fost

Johann Sebastian Bach,

cel mai mare muzician al tuturor timpurilor. Iniţialele D.S.G. (Deo soli Gloria), “Slava este a lui Dumnezeu”, nu sunt doar ornamente la sfârşitul partiturilor lui, ci exprimă crezul muzical al marelui compozitor. Într-una din operele sale didactice, scrise despre basul cifrat, îşi formulează astfel propria sa teologie muzicală:

“Basul cifrat

este forma cea mai desăvârşită a muzicii, care trebuie executat cu ambele mâini, astfel ca mâna stângă să execute nota prescrisă, iar mâna dreaptă execută con- şi disonanţe, ca să dea o plăcută sonoritate armonică spre slava lui Dumnezeu şi o permisă delectare a dispoziţiei sufleteşti (Zulässiger Ergötzung des Gemüths). Ca şi în cazul oricărei muzici, tot aşa şi scopul final al basului cifrat să fie: slava lui Dumnezeu şi renaşterea spiritului (Recreation des Gemüths). Unde nu se ia în considerare acest fapt, acolo nu putem vorbi despre muzică, ci doar despre ţipete şi flaşnetărie drăcească.”14)

Fiind de acord cu finalitatea muzicii astfel descrise de Bach, şi deoarece muzica se adresează trupului, sufletului şi spiritului, A.Z.Ş. folosesc muzica spirituală şi intelectuală. Refuză pe cea care se adresează trupului, fiind senzuală, deci nepotrivită creşterii în caracter.

Artele plastice.

Iudeii admiteau broderii, picturi, dar nu şi sculpturi, datorită interpretării poruncii a doua (Ex. 20,4). În consecinţă, rar găsim un evreu credincios îndeletnicindu-se cu sculptura. Sculpturile nu au fost admise nici în biserica bizantină.

În primele trei secole ale creştinismului nu sunt urme de icoane în bisericile creştine. Apoi Sinodul din Elvira (302), interzice introducerea lor în biserici; deci, au început să apară. sunt vestite cele două perioade ale luptelor iconoclaste din Bizanţ: 726-787 în timpul dinastiei isauriene, şi 815-843 sub domnia lui Leo V şi Constantin Copronim, când icoanele au fost înlăturate din biserică. Dar în 843 împărăteasa Theodora le reintroduce definitiv. Iconografia are în persoana lui Teodor Studietes un teolog însemnat, care a scris o carte a regulilor iconografice, care este baza dogmatică a artei bizantine.

Dintre reformatori,

Calvin

a fost cel mai radical în apărarea sobrietăţii şi simplităţii locaşului de cult, neadmiţând nici un fel de tablou sacru în biserică.

A.Z.Ş. consideră că în viaţa privată arta plastică poate fi pusă în slujba binelui suprem şi cel vremelnic. Sălile de cult ale A.Z.Ş. sunt simple, fără ornamente şi fără icoane.

*

1) 9 M, 21.

2) C.H., 118.

3) 9 M., 22.

4) P.H., 290.

5) C.H., 118.

6) Ed., 195, 197, 198.

7) S.T., 298.

8) 7 M., 204.

9) 7 M., 204.

10) Ed., 38, 232.

11) C.M.F., 68.

12) D.V., 261.

13) Ed., 232.

14) Philipp Spitta, Johann Sebastian Bach, II, 915, 916.

Cuprins