Moldovan Vilhelm

R e p e t i ţ i e

1. Ce ne spune Biblia despre orânduirea stăpânirii?

Răspuns: Stăpânirea este rânduită de Dumnezeu şi în porunca a cincea impune respectul cuvenit ei, ca autoritate instituită de El.

2. Care este rolul autorităţii civile?

Răspuns: Biblia o numeşte “slujitoarea lui Dumnezeu”, deoarece ea veghează asupra ordinii publice, pentru binele tuturor oamenilor.

3. Care este datoria creştinului faţă de stăpânire?

Răspuns: Creştinul trebuie să respecte legile stăpânirii, să o cinstească, să plătească impozitele şi să se roage pentru ea.

Concluzii dogmatice

Autoritatea este de la Dumnezeu. Adventiştii sunt conştienţi de importanţa ideii de stat, deoarece recunosc în Scripturi că fiecare naţiune are o chemare istorică rânduită de Dumnezeu. Adventiştii recunosc că stăpânirea a fost dată de Dumnezeu pentru a asigura ordinea, justeţea şi siguranţa cetăţenilor şi că ea trebuie ajutată în îndeplinirea sarcinilor ei legale, pentru binele tuturor cetăţenilor.

Isus Hristos ne-a învăţat “să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că şi creştinul trebuie să-şi facă datoria sa civică ce decurge din calitatea lui de cetăţean.

Adventiştii din Rom|nia recunosc dreptul “iura circa sacra” al statului, adică dreptul de guvernare externă sau dreptul de supraveghere a vieţii civile şi religioase, pentru ca activitatea Cultelor să nu contravină legilor şi bunelor moravuri. În lumina Bibliei ei recunosc datoria lor de a respecta legile statului, de a munci cu dăruire pentru binele şi prosperitatea ţării, obligativitatea de a plăti impozite, cinstea ce o datorează faţă de stăpânire şi obligaţia biblică de a se ruga pentru ea.

Concluzii etice

Stăpânirea fiind o orânduire divină, ca şi familia sau biserica, stima şi supunerea pe care o datorăm ei o vedem fundamentată şi inclusă în porunca a cincea a Legii Morale.

Deoarece Adventiştii cred că Dumnezeu este implicat în istoria lumii şi numai El are dreptul să determine chemarea istorică a popoarelor şi naţiunilor, ei consideră că trebuie să fim supuşi stăpânirilor, ca Domnului.

Adventiştii participă cu bucurie la orice activitatea socială care are ca scop progresul societăţii umane, alinarea durerilor celor suferinzi, sau realizarea păcii şi securităţii dintre popoare. Ei socot că prin munca lor onestă, cinstită şi conştiincioasă pot dovedi în practică acea stimă principială faţă de stăpânire, pe care o impune Dumnezeu copiilor Lui.

Note suplimentare teologice

Relaţia dintre stat şi biserică: În decursul istoriei această relaţie a cunoscut mai multe sisteme:

a)Caesaro-papism:

În aceste sisteme atât statul cât şi biserica au avut un singur cap, o singură lege valabilă pentru cetăţenii ţării şi pentru credincioşii bisericii. Excomunicarea din biserică însemna şi despărţirea de imperiu. În catolicismul imperial exista acest tip de relaţie dintre biserică şi stat.

b)Sistemul religiei dominante:

În această relaţie statul acorda uneia dintre religii drepturi discriminatorii. Atât staul cât şi biserica dominantă avea conducere separată. Pe lângă biserica dominantă puteau să existe şi alte religii tolerate, sau în drepturi limitate.

c)Sistemul “recepta religio” (religiile acceptate):

Acest sistem s-a dezvoltat în urma refomaţiunii. Cu ocazia dietei din Turda (1564) s-a proclamat pentru prima dată în lume libertatea religioasă, dar dreptul la libertate se înţelegea numai pentru religiile prevăzute de lege: romano-catolică, lutherană, reformată şi unitariană. Biserica ortodoxă nu a fost recunoscută ca atare.

d) Statul fără confesiuni:

S-a dezvoltat în absolutismul iluminist, în care cultele erau considerate ca ajutoare ale guvernării în educarea şi înfrânarea poporului. Se pretindea că statul nu se amesteca în treburile nici unui cult. Dar practica a fost cu totul alta.

e) Stat liber - biserică liberă:

A fost motto-ul lui Cavour în dorinţa lui de a scăpa de puterea lumească a papalităţii. Mai târziu, ideea a fost realizată pentru scurt timp în Franţa cu ocazia revoluţiei, apoi în Statele Unite şi în ţările socialiste. În acest sistem nici unul din culte nu are privilegii, fiecare cult se poate organiza liber, dacă nu contravine legilor ţării şi bunelor moravuri, şi dacă are un statut de organizare recunoscut prin lege.

f) Raportul bazat pe dreptul conştiinţei garantat prin constituţie:

Această particularitate a raportului dintre stat şi biserică, dezvoltată în ţările socialiste pe baza principiului “stat liber - biserică liberă”, constă în recunoaşterea reciprocă a drepturilor “iura in sacris” şi “iura circa sacra”.

“IURA IN SACRIS”: sunt acele drepturi care asigură autonomia bisericii şi dreptul la autoadministrare interioară:

a) Ius reformadi, dreptul la reforme în cadrul bisericii. A fost o vreme când acest drept aparţinea monarhului şi statului. Mult timp în Europa protestantă a fost recunoscut principiul “cuius regio eius religio” (cui aparţine ţinutul, îi aparţine şi religia), iar dreptul la reformă îl avea principele ţinutului. În ţara noastră acest drept îl are biserica.

b) Ius docendi, dreptul la educaţie religioasă şi la instruirea cadrelor cultului.

c) Ius liturgicum, dreptul deciziei asupra felului cum să se desfăşoare un serviciu religios de cult.

d) Ius arbitrii, dreptul de arbitraj asupra deservenţilor cultici şi dreptul în disciplina interioară a cultului.

Statul rom|n recunoaşte aceste drepturi ale cultelor din patria noastră, iar cultele recunosc drepturile statului ce aparţin de “iura circa sacra”.

“IURA CIRCA SACRA”: sunt acele drepturi ale statului care aparţin de însăşi ideea suveranităţii de stat; drepturi care sunt menite să împiedice ca biserica autonomă să devină stat în stat:

a) Ius supraemae inspectionis, asigură statului dreptul de a controla ca desfăşurarea activităţii cultelor să nu contravină legilor şi bunelor moravuri. Acest drept îi conferă statului posiblitatea de a confima sau infirma personalul sau forurile de conducere ale cultelor cum şi statutul de organizare şi funcţionare a cultelor.

b) Ius cavendi, apără interesele statului faţă de eventualele acţiuni duşmănoase îndreptate împotriva sa din partea unor organizaţii cultice, sau angajaţii lor.

c) Ius advocatiae, exprimă dreptul statului de a hotărî singur modul şi condiţiile în care sprijină un cult, (contribuţii la fondul de retribuire a personalului cultic, renovarea monumentelor istorice religioase, acordarea de subvenţii şi ajutoare, etc.). În acest drept se include şi asigurarea liberei exercitări a credinţei, deoarece stânjenirea libertăţii de practicare a unui cult recunoscut constituie delict şi se pedepseşte conform legii. De asemenea, nimeni nu poate fi urmărit pentru credinţa sa religioasă sau pentru necredinţa sa. Statul - prin instituţiile lui juridice - îl apără, conform Constituţiei şi legilor în vigoare.

d) Ius placeti, reprezintă dreptul statului de a aproba hotărârile cultice, pastorale, înainte de a fi citite în public, sau a cunoaşte publicaţiile pe care cultele doresc să le tipărească, pentru a împiedica eventualele abuzuri între adepţii diferitelor credinţe religioase, precum şi între aceştia şi cei care nu împărtăşesc o credinţă religioasă.

Conform principiilor sale, Biserica A.Z.Ş. nu solicită din partea statului ajutor material.
*

1) P.P., 308.

2) F.A., 69.

3) 6 M, 394.

4) F.A., 69.

Cuprins