Mozambic — Dincolo de umbră

Eşti în siguranţă? Soţia mea şi cu mine am vizitat tabăra de refu­giaţi în care se adăposteau oamenii. Ei ne-au spus că trupele Frelimo bombardează satele lor. Am văzut elicoptere şi avioane zburând de-a lungul râului şi am văzut fumul din satele incendiate. De asemenea, este o ambarcaţiune a trupelor Frelimo la Shire River. Regretăm pro­fund atrocităţile şi moartea care s-au abătut peste poporul vostru. Ne rugăm în fiecare zi să vină pacea peste Mozambic. Cred că Psalmul 91 vă va încuraja astăzi. Doar Isus poate să ne ajute în aceste necazuri, dacă îl primim în inimile noastre.

De la Preşedintele trupelor Renamo către „Joseph":

Sunt bine împreună cu familia mea şi cu soldaţii de aici. Numai că civilii sunt ucişi. Prietene, trebuie să dai telefon la posturile de ştiri ca să-i informezi de ceea ce se întâmplă în Mozambic.

Trebuia să facem ceva, dar cine ne va asculta pe noi? Noi eram nimeni, nu aveam o altă reputaţie decât aceea că ne găseam pe lista celor căutaţi de poliţie. Ultimul lucru de care aveam nevoie era publicitatea. Să riscăm oare să fim descoperiţi? După multă chibzuinţă am hotărât că aşa vom face: tre­buie să vorbim în numele celor care nu pot vorbi ei înşişi. Dar de unde să începem?

Am dat telefon la postul ABC şi la alte reţele de ştiri ca să le spunem ce se petrece. „Da, dar cine sunteţi voi? Pentru cine lucraţi?" „Dacă nu ne cre­deţi, trimiteţi pe cineva să vină şi să vadă", am spus noi. Ei erau prea ocu­paţi cu alte însărcinări. Am telefonat la Newsweek şi am înaintat o plângere faţă de raportul lor despre Mozambic şi le-am cerut să trimită pe cineva în stare să evalueze situaţia prezentă. Am fost mulţumiţi că au căzut de acord, dar a trecut mai bine de o săptămână până când a venit cineva. Un fotograf jurnalist de la Newsweek, reporteri de la The New York Times şi Washington Post au venit împreună. Fotograful a venit cu noi prin zonele pârjolite de război, iar alţii au mers la sediul din Gorongosa pentru a-i lua un interviu preşedintelui Dhlakama. Acest lucru a însemnat o reuşită

Masacrul pn\nc\\or 75

importantă; pentru prima dată ziarele importante erau pregătite să vină şi să vadă la faţa locului, mai degrabă, decât să tipărească minciunile expert răsucite de Noticias, AIM şi alte maşini de propagandă ale regimului comu­nist Frelimo.

De la „Joseph" către preşedintele trupelor Renamo:

Am luat legătura cu câţiva jurnalişti care sunt gata să vină la Shire să fotografieze victimele de acolo şi să vină la Baza Gorongosa să vă ia un interviu.

De la Preşedintele trupelor Renamo către ,Joseph":

Mulţumesc că ai găsit jurnalişti care să vină în zonele noastre. Totuşi din motive de siguranţă nu puteţi veni la Shire acum pentru că sunt lupte de-a lungul graniţei între trupele noastre şi forţele inamice care au fost paraşutate. Trebuie să veniţi când situaţia se va îmbunătăţi.

Groază de nedescris

A fost groaznic să ne simţim atât de neajutoraţi într-o situaţie în care mureau prietenii noştri creştini. Unul dintre pastorii africani ne-a scris: „Oamenii s-au trezit că satul le era bombardat. Soldaţii care au fost paraşutaţi i-au omorât pe mulţi. Unii au fost prinşi şi încuiaţi într-o casă căreia i s-a dat foc. Au ars de vii. Iată numele lor: Zuzee, Watchman, Aruveshita, Arinesto, Esther, Izabel, Nsayu, Zhuwao, Tangwe, Antonio şi Nsiku. Trupuri moarte zac peste tot şi prin alte sate. Soldaţii trupelor Frelimo au incendiat aproape toate casele. Toate alimentele şi recoltele au fost arse de foc. Pastorii Rozario, Joaquine şi Manuel au fost ucişi şi copiii lor sunt orfani. Prezbiterul biserica noastre a fost omorât cu baioneta, iar soţia lui şi copiii sunt acum în Malawi în tabăra de refugiaţi."

La trei săptămâni după începerea atacurilor, am primit un mesaj care ne informa că luptele de la graniţă au încetat şi eram liberi să trecem dincolo. Am fost avertizaţi să fim foarte precauţi întrucât mai erau încă trupe inami­ce prin împrejurimi. Jurnaliştii au fost de acord să vină cu noi; a trebuit să găsim o modalitate de a organiza călătoria. N-a fost uşor să găsim un pilot care să ducă echipa noastră cu avionul la Gorongosa. Rod nu era încă instruit ca pilot şi n-aveam avion. în cele din urmă, după numeroase mesaje primite şi trimise către şi de la jungla Mozambicului, operaţiunea s-a pus în mişcare.

76 }\Aozamb'\c — Dincolo de umbră

CÂMPURILE MORŢII

Am trecut râul în partea mozambicană de multe ori, dar de data aceasta împrejurarea era foarte diferită. Nu era o călătorie fericită pentru a predica, ci o intrare foarte sobră într-un loc familiar care a devenit necunoscut. Ca şi celelalte călătorii ale noastre, aceasta era una ilegală. Se poate să faci ceva ilegal dar nu imoral. Vine vremea când trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni, să ascultăm mai mult de conştiinţa noastră decât de legile impuse de om.

N-am ştiut ce vom găsi, şi cu toate că uciderile încetaseră, nu puteam şti dacă trupele inamice plecaseră sau nu. Trecerea râului pe timp de noapte e destul de dificilă din cauza hipopotamilor, care sunt activi căutători de pradă. Râul larg are canale înguste între insule de vegetaţie plutitoare care trebuie manevrate cu atenţie. Nu este o idee bună să foloseşti lanterna întrucât aceasta îi atrage pe hipopotami, dar cum să vedem altfel încotro ne îndreptăm? Era imperativ necesar să debarcăm exat la locul stabilit pe malul celălalt; nu voiam să ajungem unde nu trebuie.

Anthony, fotograful de la Newsweek era un om de treabă. A fost el puţin neliniştit când s-a urcat în canoe. Cine n-ar fi? Barcagiul conducea ca un expert pe canale luptând împotriva curentului puternic. De îndată ce am intrat pe un alt canal, barcagiul a şoptit: „Ah! Ah! Ah!" Motivul? Siluetele a cel puţin opt hipopotami chiar în mijlocul canalului. Nici vorbă de mers înapoi, canalul fiind prea îngust pentru întoarcerea canoei şi curentul prea puternic ne mâna înainte. Era un singur lucru de făcut: i-am mustrat pe hipopotami în numele lui Isus. Neinhibată în cel mai bun moment, am început să-mi adresez cererile cu voce tare în limba Duhului Sfânt. Totul s-a petrecut foarte repede! Hipopotamii au venit spre noi şi s-au lăsat sub apă, iar noi treceam peste spinările lor: tup, tup, tup. Ei s-au scufundat şi se mişcau sub noi, iar noi ne ţineam încercând să păstrăm echilibrul canoei tremurânde care ameninţa să se răstoarne. Apoi totul s-a liniştit din nou, iar canoea s-a echilibrat. Lăudat fie Dumnezeu pentru izbăvirea Lui!

Canoea S-a înfipt în malul râului şi câteva perechi de mâini s-au întins să ne prindă şi să ne ajute să ieşim. Am recunoscut feţele soldaţilor Renamo la lumina lanternei. Nu-i văzusem niciodată atât de înarmaţi. Bande de muniţie le înconjurau talia şi pieptul, aveau grenade la centură, bazuka şi mitraliere în mâini. Absentă era şi conversaţia veselă, glumeaţă, relaxată şi prietenoasă cu care eram obişnuiţi atunci când ne întâlneam cu ei. In locul acestora, ordine şoptite rapid într-o atmosferă sobră. Am avut un sentiment de singurătate şi mergeam în linişte prin iarba înaltă, udă de rouă. Era întuneric şi uneori nici nu ne vedeam unii pe ceilalţi. Se făcuse ziuă când

Masacrul pruncilor 77

ne-am oprit la Baza Shire, locul unde petrecuserăm zilele noastre de arest la colibă, la început. Ne-am odihnit puţin. Rămăşiţele unui foc care încălzeau apa dintr-o găleată ca să ne spălăm de mizeriile noptii, apoi o ceaşcă de ceai, au contribuit mult la refacerea noastră.

Petice de ceaţă aburoasă ascundeau din când în când razele unui soare palid de dimineaţă. Anthony de la Newsweek era preocupat de faptul că dacă vremea nu se îmbunătăţea, nu-şi va putea folosi camera video. „Ne vom ruga." Ne-am rugat chiar acolo şi Dumnezeu a fost credincios să ne dea un cer suficient de senin. A trebuit să mergem pe jos câteva ore până la satul Candiero care suferise cel mai mult în timpul atacului. De-a lungul cărării am văzut împrăştiate bucăţi din ulcioarele de lut cu care femeile merseseră să aducă apă pentru familiile lor, când le-a surprins moartea venind din cer. Lăsând ulcioarele cu apă să cadă, au fugit să-şi scape viaţa. Proiectilele aruncate din elicoptere spulberaseră trupurile, lăsând doar oase­le şi fragmente de îmbrăcăminte pârjolite, carnea complet dezintegrată. Cărările arătau lipsite de orice urmă de viaţă. Am trăit atunci semnificaţia cuvintelor: „o tăcere de moarte."

Aproape fiecare colibă arsese complet. în interiorul unora am găsit scheletele familiilor care muriseră laolaltă într-un mod îngrozitor. Vederea craniilor mici de copii şi bebeluşi îţi sfâşia inima. Am ridicat un mic castron de lut plin de cenunşă... cenuşa distrugerii, vieţi şi visuri destrămate. „Frumuseţe în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în locul plânsului. "Aşa a făgăduit Dumnezeu; totuşi stând acolo în cenuşă şi întristare, era greu să-ţi imaginezi bucuria şi frumuseţea. Am ridicat castronul acela, l-am scuturat de cenuşă şi l-am pus cu tristeţe între bagajele mele. Afară era o oală pe cenuşa unui foc stins de multă vreme care conţinea o crustă de budincă pregătită pen­tru micul dejun. Feţele micuţilor flămânzi desigur că au privit-o nerăbdă­toare pe mămica lor pregătindu-le mâncarea, fără să ştie că era un mic dejun pe care nu-l vor mânca vreodată.

împrăştiate peste tot erau broşuri ale propagandei comuniste precum şi conserve goale. Acestea aveau înscrisuri militare cu etichete: „Ton, fabricat în Rusia", „Carne de vită, fabricată în Zimbabwe*, „Ananas, fabricat în Tanzania." Soldaţii prădători făcuseră focuri şi îşi mâncaseră mesele lor în mijlocul dezastrului făcut de ei. Nu s-au deranjat să-şi ascundă urmele. Cine să vină aici să vadă ce s-a întâmplat? Lumea nu va avea nici un impediment să creadă că soldaţii Renamo au făcut toate aceste lucruri. Se va fi ocupat Frelimo de toată afacerea asta. Noi ne-am asigurat că Anthony de la Newsweek a luat notă de toate aceste lucruri deşi el era destul de reticent pentru a înregistra imagini.

~Ţ8 ]\Aozamy\c — Dincolo de umbră

Trupuri în junglă

Lângă colibe, într-un mic ogor am găsit rămăşiţele unor oameni ucişi cu baioneta. Găurile din trupurile lor parcă se holbau la noi. Hienele şi câinii flămânzi mâncaseră cea mai mare parte din carne şi ce mai rămăsese mirosea îngrozitor. A fost o experienţă greu de suportat pentru stomac pe care n-o poate uita nimeni, niciodată!

Am simţit întristarea Domnului la vederea acestui măcel lipsit de sens, al civililor nevinovaţi. Venisem adesea în acest sat ca să slujim cu Evanghelia. Prietenii noştri şi alţi creştini erau printre cei morţi. A fost oribil. Am fost recunoscători Domnului că am avut şansa de a aduce Evanghelia acestor suflete înainte să aibă loc masacrul. Hotărârea de a predica mai departe Evanghelia se întărea tot mai mult în lăuntrul nos­tru. Erau mii de oameni care nu o auziseră niciodată; oameni care tre­buiau să fie atinşi cu Evanghelia înainte ca acest război nebun să-i răpună. Acesta era încă un semn care marca viaţa noastră. Priveliştea insuportabilă şi sângele care striga din pământ ne-a străpuns sufletul. „Pe cine să trimit si cine va merge pentru noi?" Rod şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt, sprijinindu-ne unul pe celălalt şi în linişte am auzit inimile noas­tre răspunzând.

„Newsweek" se dovedeşte a fi slab

Anthony era ciudat de tăcut.

„La ce te gândeşti? De ce nu înregistrezi imagini?", l-a întrebat Rod.

„Trupurile acestea sunt de prea multă vreme aici. Vederea lor acum, n-o să însemne nimic. Pentru a avea un impact, ştirile trebuie să fie transmise chiar în momentul în care s-au petrecut lucrurile."

„Dar au fost transmise atunci, însă vouă v-au luat prea mult timp până aţi hotărât să veniţi", i-a răspuns Rod.

„Priveşte dovezile", am izbucnit eu în lacrimi. „Iată dovezile care arată cine poartă răspunderea pentru ceea ce s-a petrecut aici." Nu pot să cred că am riscat atât de mult numai ca să aflăm că reporterul nu vrea să-şi facă meseria şi că nu se vor face nici un fel de presiuni pentru oprirea geno­cidului. Faţa lui Anthony s-a făcut palidă. Era zguduit de experienţa întregii călătorii şi totodată era stânjenit.

„E neoficial ce îţi spun acum, dar trebuie să-ţi spun. Am venit aici sperând să dovedesc că trupele Renamo sunt responsabile pentru acest masacru. Dar nu pot. Toate dovezile indică regimul Frelimo."

„Atunci spune celor de la Newsweek întregul adevăr!"

„N-are rost. In nici un caz nu vor tipări aşa ceva; e prea apropiat în timp

Masacrul pruncilor 79

de raportul anterior în care atribuiam toate atrocităţile trupelor Renamo. Revista îşi va pierde credibilitatea."

Am plâns. Era una dintre multele lecţii privind transmiterea ştirilor, pe care aveam încă să le învăţăm. Astăzi, castronul acela de lut pe care l-am luat din cenuşă este în casa noastră, şi din el se înalţă o plantă. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Dumnezeu pune frumuseţe în locul cenuşii. Uciderile din Mozambic au încetat. S-a aşternut speranţa peste ţară. Dar a fost un drum lung spre libertate, un drum plin de moarte şi de disperare, de deznădejde şi durere. Dacă am fi ştiut cât de aspru şi de chinuitor e drumul care ne stătea în faţă, am fi avut noi curajul să continuăm? Poate că nu. Astfel Dumnezeu ne arată suficient de mult cât să ne ţină mergând înainte, şi El ne dă suficientă putere şi har pentru fiecare însărcinare, după cum avem nevoie.

Ne-am întors în Malawi ca Rod să-i poată însoţi pe ceilalţi jurnalişti care aşteptau să zboare spre Gorongosa. Rod cunoştea locurile şi calea către pis­tele de aterizare nemarcate. Pentru pilot a fost cu adevărat o aventură în necunoscut. Timp de o oră n-a putut vedea altceva decât pădure şi junglă; a trebuit să conteze în întregime pe navigarea lui Rod. Atunci când Rod spunea: „Iată pista de aterizare", pilotul întreba: „Unde e?" Nu putea recunoaşte semnele care indicau pista de aterizare. Transpirând din belşug, a pilotat avionul la aterizare şi a excalmat: „Asta-i pistă de aterizare? Dacă voi credeţi că eu mă întorc aici după voi, vă înşelaţi. Plec acum de-aici şi va trebui să găsiţi o altă cale să vă întoarceţi." Trebuia să se reîntoarcă peste trei zile. Oare nu se va mai întoarce aşa cum a spus?

Au fost trei zile de strâns informaţii; jurnaliştii au petrecut ore în şir intervievându-l pe preşedintele Dhlakama şi pe alţii din tabără. S-au făcut câteva tachinări cu privire la faptul că pilotul nu se va mai întoarce şi jur­naliştii vor trebui să meargă pe jos acasă—o călătorie de trei săptămâni de mers pe jos. Insă nimeni nu l-a luat în serios pe pilot şi toţi erau încrezători că pilotul se va întoarce după ei. Din nefericire pilotul fusese foarte serios, după cum curând aveam să aflăm. Telefonul nostru a sunat şi eu am fost informată: „Spune-le că nu vin acolo. Va trebui să găsească o altă cale de întoarcere." M-am dus cu mesajul la Gostode. Timp de două zile au tot curs mesajele înainte şi-napoi, şi între ele apele telefonice către pilot. în cele din urmă am reuşit să-l conving să se întoarcă, numai după ce preşedintele Dhlakama i-a promis că va nivela unele dâmburi de pe pista de aterizare (care, de fapt, nu erau periculoase).

In ziua în care pilotul era programat să se întoarcă, a întârziat trei ore. noştri scanau cu disperare cerul în zadar. Nu se vedea nici un avion.

,
80

— Dincolo de umbră

Trei

Era arşiţă. Jurnaliştii erau foarte însetaţi şi îngrijoraţi. în cele din urmă, unul dintre ei căruia îi spuneam „Bătrânul Cawboy" i-a spus unui soldat: „Dă-mi pistolul tău. Mai bine mă împuşc şi mor aici pe loc decât să mor pe drum mergând pe jos peste munţii aceştia." „Bătrânul Cawboy" era un alcoolic supraponderal care avea mai bine de şaizeci de ani. El mergea cu greu, poticnindu-se chiar şi pe loc neted. „Nu, nu-i da pistolul. Dă-i o funie", i-a zis Joseph. „Nu-l putem lăsa să irosească un glonţ!" Acest lucru a generat râsul zgomotos al soldaţilor. Jurnalistul a zâmbit şi situaţia s-a calmat. „Nu vă îngrijoraţi. Pilotul va veni", i-a încurajat Rod. în cele din urmă pilotul a venit, dar pentru utima oară.

Washington Post, New York Times relatează corect

Jurnaliştii de la Washington Post şi New York Times au scris pozitiv despre ceea ce au văzut şi au auzit. A început să triumfe adevărul. Ei au fost demni de încredere şi şi-au ţinut făgăduinţa de a nu dezvălui locurile pe unde au trecut şi nici numele noastre.

Către Preşedintele trupelor Renamo de la ,Joseph:"

Călătoria cu avionul înapoi s-a făcut în siguranţă şi totul e bine. Jurnaliştii sunt impresionaţi de vizita lor în Gorongosa. Astăzi Renamo a apărut pe prima pagină plus fotografii atât în New York Times, cât şi în Washington Post, precum şi o pagină întreagă în fiecare ziar. Washington Post ne spune că relatarea de la faţa locului este într-adevăr foarte bună. Vom primi câteva exemplare.

Am fost bucuroşi de succesul acestei intreprinderi, care n-a fost uşor de planificat şi de realizat. Am simţit că, într-o anumită măsură cel puţin, strigă­tul oamenilor din Mozambic a fost în cele din urmă auzit. Eforturile noas­tre de a aduce diferiţi jurnalişti în Mozambic ca să vadă ce se întâmplă cu adevărat au jucat un mare rol în a pune capăt suferinţelor poporului. S-a ridicat un glas în numele celor fără glas şi puţin câte puţin a fost auzit.

Dincolo de marele Zambezi

Molima

Un tânăr se sprijinea de o buturugă putredă a unui copac. Căldura înăbuşitoare a Văii Lower Shire din partea de sud a statului Malawi, se simţea ca o pătură groasă peste grupul de oameni care căuta ceva umbră în curtea casei pastorului Chakanza. Tânărul era tăcut. Trupul lui slab, obosit, brăzdat de transpiraţie şi praful multor săptămâni de mers pe jos prin jungla Mozambicului, tremura în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. „Am văzut multă moarte, am văzut multă suferinţă. Am venit pe jos săptămânile aces­tea din Quelimane unde apele puternice se rostogolesc cu zgomot de tunet pe nisip. Am venit pentru că am auzit că dumneavoastră aveţi cuvintele vieţii veşnice. Poporul meu n-are pe nimeni care să-i spună despre acest Isus, n-are pe nimeni care să-i dea speranţa. Vă rog, veniţi în satul meu cu mesajul vieţii şi-al speranţei."

Inimile noastre au fost mişcate când pastorul Chakanza ne-a istorisit această întâmplare. Ardeam de focul de a merge. „O, Doamne, Tu ai văzut întristarea acestui tânăr. Pune lacrimile lui în burduful Tău, scoate un seceriş bogat din preţul pe care el l-a plătit venid aici ca să ceară Cuvântul Tău." „Tu numeri papi vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău; nu sunt ele scrise în cartea Tal" (Psalm 56:8)

Pe jos până la Quelimane? Dacă i-au trebuit acestui tânăr trei săptămâni să traverseze râuri, mlaştini şi munţi, nouă probabil că ne va lua mai mult. Calculând o lună pentru a ajunge acolo, o lună pentru întoarcere şi cel pup'n o lună acolo pentru a face o lucrare eficientă, ne-am dat seama de imposi­bilitatea situaţiei pentru moment. Cu trei copii la şcoală, nu puteam face lucrul acesta. Totuşi focul a continuat să ardă în inimile noastre. în stările noastre de veghe, cât şi atunci când dormeam, auzeam glasul tânărului pre­cum şi multe alte glasuri: „Vă rog, veniţi în ţinutul nostru ca să ne spuneţi despre Isus."
81

82 J*Aozavnb\c. — Dincolo de umbfă

Am petrecut ore în şir uitându-ne peste harta Mozambicului. Dacă nu putem ajunge la Quelimane, trebuie să fie alte locuri mai apropiate unde putem merge. Mai aveam o lună liberă. Mama mea care venise din Zimbabwe să ne viziteze pentru câteva luni, va sta şi va îngriji de copii cât vom fi noi plecaţi. O lună: cum putem s-o folosim cât mai bine pentru Isus? Atenţia noastră a fost atrasă de un anumit loc dincolo de râul Zambezi. Numele locului „Molima" ieşea în evidenţă ca un far luminos.

Erau multe lucruri de pus la punct. Mai întâi aveam nevoie de permisiu­nea trupelor Renamo de a ne deplasa în zonă. Erau mii de soldaţi Renamo care nu ştiau de noi şi dacă noi ca străini umblam pe rutele lor, puteau să ne considere din greşeală spioni. De asemenea, aveam nevoie de o echipă bună de creştini băştinaşi, care să ne însofească. Traducătorii, precum şi o echipă de consilieri care să lucreze individual cu oamenii, erau de cea mai mare importanţă. Mai aveam nevoie şi de oameni care să ducă bagajele noastre şi cutiile cu Biblii.

După două săptămâni de pregătire am fost gata de plecare. Soldaţii Renamo au fost de acord cu călătoria pe care ne-am propus s-o facem, cu condiţia ca un grup de soldaţi înarmaţi să stea cu noi tot timpul. Acest lucru era pentru protecţia noastră întrucât zona era din când în când atacată de soldaţii lui Frelimo şi de forţele din Zimbabwe. Echipa noastră de băştinaşi va aştepta la cărarea unde se va face trecerea clandestină în Mozambic. Unii dintre membrii echipei erau mozambicani şi ei vor aştepta de cealaltă parte.

Urma partea cea mai grea: să ne luăm rămas bun de la copii. împreună cu mama, ne-am unit mâinile ca familie şi ne-am rugat cerând ocrotirea Domnului peste fiecare dintre noi, iubirea Lui, tăria şi curajul să ne umple şi să ne reunească în siguranţă din nou. Copiii zâmbeau vitejeşte; eu eram mai aproape de lacrimi ca oricine. Doar cu o săptămână în urmă ezitam şi spuneam că nu pot merge; preţul de a-i lăsa pe copii era prea mare. Deborah, care avea doar şase ani, m-a pus la punct: „Mami, dacă tu nu-L asculţi pe Dumnezeu vei fi ca şi Iona. Nu vrei să fii ca şi Iona care-a fugit departe de faţa Domnului, nu?" Din gura pruncilor! O îmbrăţişare finală şi un pupic la fiecare şi-apoi ne-am aşternut la drum.

Comandantul Gulai

Călătoria până la frontieră a durat aproape patru ore. Era o noapte foarte întunecoasă; nu puteam vedea nimic. Era exact ceea ce ne doream; puţin probabil să fim văzuţi trecând dincolo pe întunericul acesta. Totuşi era o problemă. Unde sunt ascunşi membrii echipei care ne aşteptau? Am stat şi ne-am uitat orbeşte în întuneric până ce un foşnet uşor urmat de

Dincolo de mamele 2atnbezi 83

şoapte au anunţat prezenţa echipei noastre însoţită de un comandant al tru­pelor Renamo. Silueta lui enormă îmi părea oarecum familiară. Era Gulai!__

omul pe care îl întâlnisem cu săptămâni în urmă. Am avut un sentiment de încântare recunoscând mâna lui Dumnezeu care l-a ales pe comandantul care să ne însoţească prin junglă. Eram totuşi preocupaţi de pastorul Domi pe care nu-l vedeam nicăieri. Eram obişnuiţi să lucrăm cu el şi am fost încântaţi că el a dorit să ni se alăture în această călătorie. Ar fi fost cu mult mai uşor pentru noi. Ei bine, poate că el a întârziat şi va veni să ne-ajungă din urmă. Repede motocicleta noastră a fost împinsă peste cărare unde urma să fie lăsată în siguranţă într-o colibă până la întoarcerea noastră. Proprietarul colibei ne-a promis că nu va îngădui nimănui să intre şi că nu va spune nimănui că motocicleta e acolo ca să nu fie furată. Rod l-a averti­zat să nu aprindă focul în colibă pentru gătit după cum e obiceiul întrucât rezervorul era plin de combustibil! Ne-am întrebat dacă omul înţelesese cu adevărat pericolul. Dând furios din capul lui lânos şi zâmbind ştirb ne-a spus: „Ea-nţelege" Sperăm ca a înţeles.

Era ora 1:00 noaptea şi noi aveam de mers o oră până la cea mai apropi­ată tabără Renamo unde aveam de gând să înnoptăm. Trebuia să rămânem neobservaţi până ajungeam mult mai în interior, şi să nu ne arătăm feţele ca nu cumva cineva prea aproape de graniţă să raporteze prezenţa noastră şi să fim găsiţi. Să mergi prin întuneric pe o cărare aspră, nu e uşor; ne-am potic­nit adeseori. Valiza noastră galbenă putea fi văzută ca prin ceaţă câtă vreme se legăna pe capul comandantului Gulai. Ajungând la micul avanpost toate proviziile noastre şi cutia cu Biblii au fost puse frumos laolaltă. Am con­venit să ne culcăm imediat, nevrând să începem ziua obosiţi şi am desfăcut un preş sub şopronul acoperit cu paie de lângă o colibă. Mă simţeam ciudat de expusă dormind aşa, fără adăpost şi mi-am dat seama că în luna urmă­toare nu voi avea parte de mai multă intimitate. O umbră s-a aplecat peste noi; era Gulai. Cu îndemânare a legat o prelată militară de şopron, formând un perete, oferindu-ne un paravan şi un adăpost mai bun. Prelata şi gestul lui de bunătate mi-a adus căldură şi siguranţă în inimă. „Noapte bună", ne-a spus Gulai şoptit, dispărând în întuneric.

E ziuă! Uuf! Rodney şi cu mine am încercat să ne sculăm în timp ce o găină cotcodăcea bătând frenetic din aripi. Pământul tare pe care dormisem ne făcea să ne simţim înţepeniţi, primele trei nopţi fiind întotdeauna cele niai rele. „Wamuka?", ne-a salutat Gulai cu veselie. Acesta e un salut de di­mineaţă obişnuit în dialectul Shona, care tradus literal înseamnă „V-aţi tre-^Z1t?" L-am privit cum se-nvârtea în jurul taberei dând ordine, în timp ce ne minunam de modul în care Dumnezeu ne-a pus în legătură cu omul acesta.