A ştiinţifică si enciclopedică



Yüklə 1,87 Mb.
səhifə38/43
tarix30.07.2018
ölçüsü1,87 Mb.
#63312
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   43

66 Pentru Platon (Rep., VIII, 545 b —550 c), timocraţia, din care Aris-totel face aici un regim întemeiat pe un anumit venit (cens), era forma de guvernămînt bazată pe onoare, în timp ce forma de guvernâmînt întemeiată pe cens era, oligarhia (recunoscută ca atare şi de Aristotel, în Rhet.). Asupra aparentelor divergenţe dintre textul de faţă şi cele din Politica, cf. Gauthier, 699-700.

67 Este vorba, evident, de formele de guvernămînt normale. Cf. Pol., III, 14—18; 7, 1279 a 39— b 3, unde sînt indicate si criteriile de apreciere: monarhia este considerată în principiu forma optimă de guvernămînt, cu condiţia ca autoritatea regală s-o deţină omul cel mai merituos din toate punc­tele de vedere, cu alte cuvinte un om perfect (ceea ce, în fapt, este aproape o imposibilitate). Regimul censitar, dimpotrivă, în principiu este o consti­tuţie mai rea, fiind o imposibilitate să găseşti un număr prea mare de oameni cu o valoare perfectă; în fapt, însă, este cea mai bună, pentru că, învestind cu autoritate clasa mijlocie, asigură realizarea unui echilibru.

68 Cf. Pol., III, 7, 1279 b 6; IV, 10, 1295 a 19; V, 10, 1311 a 2.

69 Adică rege doar cu numele, fără a exercita autoritatea regală, analog arhontelui-rege atenian, care era tras la sorţi şi purta acest titlu onorific, păstrînd din vechea regalitate doar unele atribute religioase (cf. Pol., "VI. ^» 1318 a 2 sq.).

70 Cf., pentru detalii, Pol., IV, 11. Pentru comparaţia dintre criteriul nu­meric adoptat de Platon (Polii., 297 c —303 b; şi cei calitativ adoptat de Aristotel (Pol., III) în clasificarea constituţiilor, cf. Gauthier ad L

71 Pasaj paralel cu E.E., VII, 9, 1241 b 27-32; 10, 1242 a 1-18; cf. Pol:> I, 12, 1259 b 10—17. în concepţia aristotelică familia aflîndu-se la baza statului, şi structurile politice derivă de la cele familiale, care le servesc drept mode •

72 Cf., de ex., ÎL, I, 503; 544.

73 Cf. Pol., I, 13, 1260 a 9-14.

364

ETICA NICOMAHÎCĂ



74 După normele juridice greceşti, o fiică nu-şi putea moşteni tatăl decît dacă era unicul copil; chiar şi în acest caz, însă, ea nu era decît o purtătoare de dotă, nu o moştenitoare propriu-zisă, avînd obligaţia să se căsătorească cu ruda cea mai apropiată, căreia i se încredinţa succesiunea şi administrarea ei (pentru detalii, cf. G. Drago, op. cit., 126). Autoritatea despre care este vorba aici consta în dreptul acordat de lege unei asemenea femei să ceară, în anumite cazuri, desfacerea căsătoriei şi să contracteze o alta, în care avea dreptul sâ-şi transfere şi averea.

75 în orig.: tcdv otKrjGscov, pe care Toma d'Aquino (1687, 444) le com­pară cu localurile în care se întîlneau camarazii, spre deosebire de oiKia, domi­ciliul unei familii organizate, ce implică un cap de familie.

76 Cf., de ex., II., IV, 413.

77 în cazul regelui, datorită caracterului ereditar al regalităţii.

78 Cf. supra, V, n. 32; 37, unde este vorba de dreptatea proporţională, caracteristică regimului aristocratic. Cf. si Joachim, 252. Superioritatea natu­rală a bărbatului asupra femeii, despre care este vorba aici, constă în capaci­tatea sa de a delibera si a decide (cf. Pol., I, 13, 1260 a 7— 14); protecţia oferită soţiei prin exercitarea autorităţii conferite de această superioritate îi dă dreptul la a primi în schimb mai multă afecţiune.

79 Cf. Pol., I, 4, 1253 b 27-32. Pentru stadiul instrumentist al psiho­logiei aristotelice, indicat de comparaţia cu raportul dintre suflet şi corp

(supra, 1161 a 35;, cf. F. Nuyens, op. cit., 192.

80 S-a remarcat aici o încercare clin partea lui Aristotel de a rezolva con­tradicţia dintre concepţia despre „umanitate", prietenie ce se extinde la în­treaga speţă umană (cf. supra, 1155 a 20 — 21), şi teoriile sale politice, care privesc sclavul, în calitate de sclav, ca fiinţă inferioară prin natură; dacă în calitate de sclav e! este considerat un simplu instrument, în esenţa sa de om are dreptul la justiţie şi prietenie (cf. Pol., I, 6, 1255 b 12— 15, unde acest drept i se recunoaşte şi ca sclav; cf. şi Gauthier ad l.; Dirlmeier, 186, n. 4; pentru condiţia de sclav, în general, M. Defourny, Aristoie. Etudes sur la Poli-tique, Paris, 1932, 27 — 38).

81 Supra, 1159 b 30-32.

82 Cf. supra, n. 41.

83 Convenţia sau acordul (6uoA,oyîa) pe care se bazează asemenea priete­nii, stabilite în vederea unui interes comun, le dă un caracter artificial, spre deosebire de comunităţile naturale, ce ocupă un loc aparte, constituite din legături de rudenie sau de camaraderie (cf. Tricot, 417, n. 6).

84 Cf. supra, 1156 a 31 şi n. 28.

85 Asupra dificultăţilor acestui pasaj, a cărui idee generală pune în evi­denţă faptul că o fiinţă ce dă naştere altei fiinţe posedă o conştiinţă mai clară a dependenţei acestei fiinţe de ea (şi, proporţional cu aceasta, un grad de iubire mai înalt) clecît conştiinţa acesteia din urmă că aparţine celeilalte, cf. L. Robin Aristote, ed. cit.,*244.

86 „Ce qui donne naissance â l'altruisme, c'est donc bien une sorte de rayon-nement par lequel l'egoisme s'etend hors de soi" (L. Robin, ibid.}.

87 Proverb citat de Platon, Phaidr., 240 c; cf. Arist., E.E., VII, 2, 1238 a 33; Rhet., I, 11, 1371 b 15.

88 Dacă familia, fiind mai necesară, este anterioară clin punct de vedere cronologic, cetatea este anterioară din punct de vedere ontologic ; cu alte cuvinte, cetatea este scopul însuşi, la realizarea căruia familia contribuie în calitate de mijloc (cf. Gauthier, ad l.; Pol., I, 2, 1252 a 26-30; 1253 a 18-29).

365

ARISTOTEL



89 Cf. De gen. anim., IU, 2, 753 a 7-17.

80 Prietenia virtuoasă dintre soţi nu este o prietenie între egali, ci implică, nu raport de superioritate (soţul, datorită superiorităţii sale naturale, este destinat să comande, el singur putînd poseda o virtute perfectă, în timp ce soţia posedă virtutea unui supus). Ci. Pol., I, 13, 12-59 b 28 —32; 1260 a 14-31.

91 în orig.: fj n&c, SiKaiov, privind raporturile de drept coextensive for­melor de prietenie.

92 Supra, 1156 a 7.

93 Cu alte cuvinte, unde prietenii îşi pot oferi reciproc avantaje egale sau diferite (adică fie plăcere, fie utilitate, termenul dxpEXsia desemnînd avan­tajul obţinut în fiecare dintre aceste cazuri).

94 Cf. supra, V, 1134 b 18-1135 a 3; Rhet., I, 13, 1374 a 18-26; H, 1375 a 15—19; pentru teoria aristotelică despre echitate, cf. supra, V, 1137 a 31sq. Prieteniile corespunzătoare acestor forme de drept, cea morală (fj fj9l-Kfi) şi cea legală (r\ vqjUKfi), despre care va fi vorba în acest capitol, repre­zintă în fapt aplicarea termenului de cpi/âa la două tipuri de legături intere­sate, cu caracter comercial, prima fiind o obligaţie asumată pe încredere (bazată pe echitate şi drept natural), cealaltă o obligaţie de drept strict (încheiată pe baza unui contract şi sancţionată de lege).

95 Un astfel de contract se rezumă la o legătură strict comercială, spre deosebire de cea care, acordând un răgaz în virtutea bunei credinţe (KOTO Jti0T.iv, infra, r. 31), conţine şi un element dezinteresat, apropiind-o de prietenia morală. (Despre caracterul ambiguu al prieteniei utilitare, care nu este nici veritabilă prietenie, nici legătura total interesată, cf. Tricot, 423 n. 3; 424, n. 2).

96 Aluzie la o formă de legislaţie arhaică, specifică unui stadiu primitiv al comerţului. Cf. infra, 1164 b 12-16; Platou, Rep., VIII, 556 a; Legi, V, 742 c etc.; Theophr., fr. 97, 5 Wimmer etc.

97 Nefiind vorba aici de prietenie dezinteresată, ci de una cu scop utilitar, schimbul de servicii trebuie să aibă loc, pentru a fi corect, ca şi cînd ar ii fost stabilit, printr-un contract. Acesta este şi sensul afirmaţiei din fraza anterioară că „nu trebuie să tratezi pe cineva ca prieten împotriva voinţei sale", adică să-i ceri să facă binele fără să aştepte recompensă (cf. supra, 1163 a 1), aşa cum numai un prieten dezinteresat o poate face.

98 în acest caz nu este vorba de o tranzacţie comercială, în care se cere pla,ta unei valori strict echivalente, ci de angajamente cu aparenţă amicala şi cu un caracter mai liberal.

»9 Cf. Hesiod, Munci si zile, 349-350.

100 Cf. supra, V, 1131 b 29-31; Pol., III, 9, 1280 a 25-31.

101 Cf. supra, 1158 b 27; 1159 a 35- b 3; 1162 a 34- b 4.

102 Cf. infra, IX, 1164 b 2-6.

103 Despre aTtoKTipi)^ic, declaraţie publică prin care un tată avea dreptul să-şi renege fiii, cf. Platon, Legi, XI, 928 e. Nu cunoaştem detalii referitoare la condiţiile, modalităţile sau consecinţele unui asemenea act; se ştie însă ca legile greceşti (spre deosebire de cele romane, cf. Sen., De bene f., VI, 4, &> interziceau renegarea tatălui de către fii, admiţînd doar intentarea, în amarn"6 cazuri (demenţă, corupţie etc.), a unor procese ce aveau ca urmare retragerea dreptului de a-şi administra bunurile sau chiar eliberai ea fiului de cbb?aV de a-şi întreţine părintele (cf. Eschine, Contra Tim., 13).

104 Ajutor constînd în. întreţinerea părinţilor la bătrîneţe (cf. BurOe » 399, care atrage atenţia că aici JbuKoupia are sensul de

366

ETICA NICOMAHICA



CARTEA A IX-a

i Supra, V, 1132 b 31-33; VIII, 1158 b 27; 1159 a 35- b 3; 1162 a 34— b 4; 1163 b 11—12, unde Aristotel s-a referit însă în mod expres la alte tipuri de prietenie, nu la cele eterogene, despre care este vorba aici (prietenii io. care fiecare dintre parteneri urmăreşte altceva, de pildă unul plăcerea, altul interesul). Cf. şi E.E., VII, 10, 1243 b 15-38.

z Unii comentatori (Burnet, Dirlmeier, Tricot), sprijiuindu-se pe E.E.

VII. 10, 1243 b 30, subînţeleg: KoiVfflvig („în comunitatea politică"); alţii, (Ramsauer, Stewart, Ross, Gauthier) subînţeleg:

3 Cf. supra, V, 1133 a 19 sq.

* Relaţiile erotice implicate de prietenia despre care este vorba aici nu sînt cele dintre un bărbat şi o femeie, ci dintre un bărbat matur şi un adolescent, relaţii din care Aristotel exclude totdeauna orice element senzual. Ele presupun o pasiune (cf. supra, VIII, 1156 b 2; E.E., III, l, 1229 a 21) ce poate duce pînă la un. punct culminant afecţiunea inclusă ele prietenie, pasiune exclusi­vistă prin natura sa (VIII, 1158 a 11-13; IX, 1171 a 11-12), o dorinţă de intimitate sensibilă (cf. E.E., VII, 12, 1245 a 24—26) definită totdeauna prin simţul văzului (cf. supra, VIII, 1157 a 6—12; infra, IX, 1167 a 4—7; 1171 b 25—31; Rhet., I, 11, 1370 b 19 — 24): imaginea frumuseţii fiind sursa iubirii, plăcerea urmărită de îriirăgostit este prirt excelenţă bucuria unei contemplări aproape estetios a .acestei imagini (cf. Platon, Phaidr., 250 d — e). Prietenia erotică, prin excelenţă o prietenie a contrariilor (cf. supra, VIII, 1155 b 3—6; 1159 b 15— 19; E.E'., VII, l, 1235 a 14— 16), este aproape întotdeauna hetero-genă, îndrăgostitul oferind atenţii si avantaje în schimbul plăcerii (cf. supra,

VIII, 1157 a 12-14; E.E., VII, 10, 1243 b 17-20). Cf. Gauthier, 719-720. 5 Supra, VIII, 1156 b 9-12; 1157 a 10-12.

G Plăcerea de a fi sperat un onorariu bun. După Plutarh (De Al'ex. fortuna, 333,), autorul acestei farse ar fi fo.it tiranul Dionysios.

7 Cf. supra, VIII, 1163 a 9 — 23, secţiune faţă de ca,re Rassovv (urmat de Susemihl) consideră pasajul 1164 a 22— b 21 ca o a doua redactare.

8 Cf. Piaton, Prot., 328 b.

a Fragment dintr-uii vers de Hesiod (Munci şi zile, 310), al cărui sens este că uri om, chiar si cuici este prieten, trebuie să-şi primească răsplata fixată de comun acord.

19 Pentru opinia lui Aristotel despre solişti, a căror înţelepciune o consi­deră doar anarentă ((paivo,usvn aocpia), cf. Resp. sof-, I, 165 a 22—23; II, 171 b 28-30; Met., F, 2, 1004 b 18 etc.

11 Supr!k VIII, 1162 b 6-13.

^ la Ct. supra, VIII, 1163 a 22-23; III, 1111 b 5-6; infra, X, 1178 a 34-" 3. Pentru importanţa alegerii deliberate ca moment propriu-zis etic, cf. **• Aubenque, La prudence..., 138. '

t_. 13 Cf. supra, VIII, 1163 b 16-18; infra, 1165 a 24.

14 Cf. supra, V, 1131 a 2 — 5, fără ca relaţiile de care este vorba aici să fie echivalentul propriu-zis al celor menţionate acolo. Burnet (403 — 404) face observaţia ca Aristotel omite îu mod deliberat o latură a realităţii, valoarea

367

ARISTOTEL



unui produs rezultînd şi din costul producerii lui; dacă vînzătorul nu ar obţine nici un beneficiu, 1-ar retrage de pe piaţă.

15 Punînd problema competenţei, care în anumite cazuri trebuie să fie preferată virtuţii (cf. Pol., V, 9, 1309 a 33— b 3; Const. Ath., 23, 2—3), Aris-totel evită „eroarea moralismului îngust, ce acordă totul omului virtuos, fie el si incompetent" (Gauthier), făcînd distincţia între planuri diferite.— Capi­tolele ce urmează vor studia dificultăţile ce pot surveni în diversele tipuri de relaţii amicale pe care acelaşi om le poate avea cu diferite persoane. Asupra „cazuisticii" prieteniei, cf. Burnet, 404.

10 Supra, l, 1094 b 11-27; 1098 a 26-29; II, 1104 a 1-9.

17 Reguli de conduită menţionate adesea de autorii greci, cf. de ex. Aristo-fan, Norii, 993; Xen., Mem., II, 3, 16; Cyr., VIII, 7, 10; Platon, Rep., IV, 425 etc.

18 Cu alte cuvinte, pentru virtutea sa, obiect al singurei prietenii verita­bile, în opoziţie cu cele bazate pe interes sau plăcere.

19 Probabil s^lpra, VIII, 1162 b 23 — 25, deşi acolo problema este restrînsă la sfera prieteniei legale.

20 Cf. Theognis, 119—124; Demostene, Contra Lept., 167; Contra Timocr., 212-214.

21 în acest caz, eroarea aparţine mai degrabă celui ce s-a înşelat, conside-rînd virtuos un om care, în realitate, nu era, din moment ce a fost posibil să se schimbe; adevărata virtute este stabilă (cf. supra, I, 1100 b 33—35) si, toc­mai pentru a nu fi confundată cu aparenţele ei, alegerea unui prieten virtuos necesită prudenţă şi timp, condiţii pentru verificarea caracterului său (cf. supra, VIII, 1156 b 25-32; llSS'a 14-18; injra, 1166 b 34-35 etc.).

22 Text incert, comportînd variante. Cuvintele OOTS 6s (piXirceov Ttovrjpov („nici nu trebuie să iubirn ce e rău") sînt respinse, ca inautentice, de Ramsauer, Susemihl, Stewart etc. V. şi Burnet, 408.

23 Supra, VIII, 1155 a 34—35. Despre

24 Adică la caracterul său iniţial (care, transformîndu-se, s-a alterat), deci la natura şi nu la virtutea sa (pe care, dacă ar fi avut-o, n-ar fi pierdut-o), cum observă Gauthier, care atrage atenţia asupra optimismului aristotelic cu privire la virtute (neccncepînd posibilitatea decăderii omului cu adevărat virtuos) şi pe de altă parte a pesimismului său cu privire la viciu (necrezînd în redre­sarea omului vicios).

25 Supra, VIII, 1157 b 17-26.

26 Examinînd (în capitolul de faţă şi în următoarele) natura prieteniei, Aristotel situează în dragostea de sine a omului virtuos fundamentul ontologic (Stewart) al sentimentelor dezinteresate faţă de semeni, privind-o ca pe un principiu şi totodată criteriu de judecată al acestora (Kavwv, cf. E.E., Vil, 6, 1240 a 10). „Egoismul" omului virtuos nu este aşadar diferit în esenţă de altruism, „qui n'est qu'un deploiement et un transfert de l'amour de soi biefl compris, le bien-etre d'autrui devenant ainsi un objet d'interet aussi direct que l'amour de soi" (Tricot, 441, n. 4; vezi însă şi obiecţiile suscitate de aceasta concepţie, menţionate de L. Robin, Anstote, ed. cit., 241 — 247). Cum toate sentimentele ce caracterizează prietenia (tct (piXiKd, cf. supra, r. 1) le resimte omul virtuos faţă de partea cea mai elevată din natura sa, intelectul (ooCţ)' ceea ce a dus la sublinierea intelectualismnlui concepţiei aristotelice despre prietenie, s-a considerat că cpi>aa poate fi privită ca „l'utilisation sociale de la (ppovrtcnq;" (Tricot, ibid.}, locul ei în acest tratat fiind o trecere de la înţelep'

308


ETICA NICOMAHICĂ

ciunea practică ((pp6vr|CTic) la cea speculativă (acxpia), ce va constitui obiectul c X (cf., în acest sens, Burnet, 345). Pentru analiza întregului capitol, v. şt Joachim, 254-255. C f. şi E.E., VII, 6, 1240 a 5- 1240 b 37.

27 Ceea ce dovedeşte şi mai mult dezinteresul sentimentelor lor, pe care si le păstrează chiar dacă, în asemenea situaţii, nici unul nu se mai poate bucura de binele oferit de prezenţa celuilalt. Pentru tenta ironică a acestei fraze, cf. Gauthier, ad 1. (care vede în ea o excelentă trăsătură de comedie).

28 Pasajul vizează teoriile vehiculate de platonicienii contemporani lui Aristotel, în special Speusippos şi Xenokrates (aspect bine pus în lumină de H. von Arnim, Die drei arist. Ethiken..., 109—112), pentru care cele cinci sentimente amicale (tratate în continuare ca simple elemente componente ale prieteniei) defineau fiecare în parte prietenia (cf. M.M., II, 12, 1211 b 40); primii puneau accentul pe caracterul dezinteresat al prieteniei (cf. supra, VIII, 1155 b 27 — 31), ceilalţi pe viaţa de intimitate pe care o implică (cf. E.E., VII, 6, 1240 a 28-30). Cf.' şi supra, VIII, n. 24.

29 Supra, III, 1113 a 33. Cf. şi II, n. 70 (pentru 6 craouSaîoţ, tradus aici prin „omul virtuos").

30 La omul virtuos, partea dezirantă a sufletului este în armonie cu partea raţională (cf. supra, I, 1102 b 28), obiectul aspiraţiei ambelor fiind acelaşi.

31 Cu alte cuvinte, „omul este intelectul" (cf. infra, r. 22—23; X, 1178 a 7; cf. şi Protr., fr. 6 W), în care rezidă esenţa personalităţii umane, elementul ei cel mai elevat (cf. injra, IX, 1168 b 28-36';X, 1177 b 34-1178 a 3), cu care omul se identifică. Această concepţie, din care Aristotel face pivotul antropo­logiei sale din Etici, reprezintă prelungirea unei idei platonice (cf. în special Legi, XII, 959 a — b; cf. si Alcib., 130 a — d) căreia-i va rămîne fidel pînă la tratatul De anima. (Pentru filiaţia platonică, cf. W. Jaeger, op. cit., 256; M. Pohlenz, Griechische Freiheit, Wesen und Werden eines Lebensideals, Heidel-berg, 1955, 106—108; Dirlmeier, 200, n. 8; 207, n. 9; pentru comparaţia cu doctrina din De anima, unde omul este un compus, iar intelectul activ separat de suflet, cf. R.-A. Gauthier, La morale..., 43—45).

32 înorig.: TOUTO e£» cppovEÎ, principiul ce gîndeşte, în sensul în care Platon folosea termenul de (ppovr|

33 Cf. supra, III, 1117 b 11-12; injra, 1170 a 28; b 3.

34 Textual: „ca acest altul ce ar deveni" (SKEÎVO TO yevojisvov), în sensul: .,cu această condiţie (de a deveni un altul)". Păstrăm lecţiunea tradiţională, renunţînd la croşetele prin care Bywater (urmîndu-1 pe Vermehren) respinge aceste cuvinte ca inautentice; dimpotrivă, împreună cu Burnet, Tricot, Gau­thier etc., le considerăm necesare pentru completarea ideii acestei fraze destul de dificile.

35 Paranteză obscură, diferit interpretată. Sensul ei se clarifică dacă ţinem seama de fraza următoare, chintesenţă a întregului pasaj: binele pe Câre-l poate dori omul virtuos este cel al părţii din el care gîndeşte; numai 681 îl exprimă, ea este el însuşi, în timp ce partea dezirantă a sufletului este un altul decît el, iar a dori binele acesteia din urmă ar însemna să doreşti binele altcuiva (cf. injra, X, 1178 a 2 — 4). Or binele ni-1 dorim nouă înşine şi dovada cea mai concludentă este că n-am accepta să posedăm tot binele, din lume dacă fcsta ne-ar impune condiţia de a deveni un altul, nici măcar de a deveni un zeu (după cum n-am dori acest lucru nici prietenilor noştri, cf. supra, VIII, 1159 a 5- 12). Cf. Gauthier, ad l.; Tricot, 444, n. 2; Mazzarelli, 386, n. 17.

369


ARISTOTEL

36 Omul virtuos nu se pune nicioiată în situaţia de a-şi regreta actele, pentru ca nu co'tiite niciodată acte reprobabile, care 1-ar obliga sa roşească (ct. supra, IV, 1123 b 10 — 35). Consecvenţa p3 care i-o imprima posesiunea virtuţii (privita ci 5^i<~) conferă un ciraoter infailibil conduitei sale, pe care o stăpîaeşte în asămsnea misură, îmît alegs binsle în m 3 i spontan (virtutea fiind impregnată în natura lui, de/enini un fel de a doua natură). Toate gîn-durile si actele sale orientîaiu-se spre bine, ca expresie a unşi perfecte armonii interioare (cf. supra, r. 12— 1-1), el posedă în graiul cel mai înalt capacitatea de a fi prieten (şi sieşi, şi altora), în acelaşi timp în care bogăţia vieţii sale spiri­tuale (cf. supra, r, 25 — 27) îi permite detaşarea, in.lep3:1,lenta necesara pentru a^-şi ajunge sieşi (psntru relaţia dintre auT'ipKsia şi cptXîa, v. R.-A. Gauthier,

La morale..., 113—119). Sohiţînd aceste trăsături, Aristotel anticipează aici ceea ce în c. X va fi portretul omului contemplativ, al filosofului.

37 Referire la definiţiile platonicienilor (cf. supra, n. 28), pe care Aristotel, chiar dacă le recunoaşte parţial valabilitatea, nu şi le asumă ca atare, consi-derîndu-le insuficiente.

38 Problema va fi studiată infra, 1168 a 28-1169 b 2.

39 Aluzie la diviziunea platonică (tripartită) şi la cea aristotelică (bipar­tită) a sufletului (cf. supra, I, 1102 a 27 sq, si n. 142). Cf. E.E., VII, 6, 1240

E 12—21; Burnet, 413. (Pentru alte interpretări, ca si pentru discuţia filologică a pasajului, ce prezintă dificultăţi considerabile, cf. Gauthier ad 1.).

40 Pentru caracterizarea lipsei de stăpînire, cf. supra, VII, l— 11. Pentru diversele categorii de vicii menţionate mai sus, cf. supra, III, 1110 a 28 — 29; VII, 1145 a 17- ÎS; 1148 b 15- 1149 a 20; 1149 b 25- 1150 a 8 etc.

4 j Aluzie la oamenii care, din slăbiciune de caracter, se abţin sa facă binele de frica durerii (cf. supra, VII, 1150 a 9- b 19).

42 Cf. supra, III, n. 87.

43 Deşi Aristotel se refera în general la omul vicios, conflictul interior descris aici este specific omului uestăpînit (cf. supra, I, 1102 b 14—23), viciul propriu-zis antrenînd spre rău toate părţile sufletului. Verbal rjrcccndCsi (împru­mutat ele la PJaton, cf. Rzp., I, 3">2 a; IV, 412 d etc.), aplicat metaforic acestui conflict dintre părţile sufletului, evocă imaginea disensiunilor politice (cf, in-f/* 1167 a 34; b 14).'

« Supra, VIII, 1155 b 32-1155 a 5. Cf. si E.E., VII, 7, 1240 b 33- 1241 a 14.

43 Termenul cl;n original: p[\,T|7i<;, pe care-1 traducem de obicei prin „ataşament" sau „afecţiune" (cf. supra, V[II, 1157 b 23 — 31), exprimă în pre­zentul pasaj un sentiment mai intens, niai apropiat de iubirea propriu-zisâ (epoog), fără a-i include însă toate semnificaţiile; este mai degrabă ceea ce s-ar • putea numi „iubire pasională", aşa cum sugere^ă menţionarea „dorinţei" (ops^tQ, cf. supra, î, n. 152) şi a „tensiunii" (SictTuR'iC, termen de origine medi­cala, ce exprimă o mişcare violentă a sufletului spre atingerea obiectului iubit; cf. ,în acest sens. Toma d'Aquino, 1882, 480). V. şi Tricot, 447, n. 2.

46 Cf. Platou, Crai., 420 a — b. Pentru o descriere mai detaliată a începu­tului iubirii, cf. Rhet., I, 11, 1370 b 19-24.

47 Textual: „o prietenie leneşi" (dp/QV-. .cplXCav), în sensul de necul­tivată.

48 Singura prietenie psntru care bunăvoinţa poate constitui un început (dp%f) qniUag, supra, r. 3) este cea bazata pe virtute, aşa cum va arăta si con­tinuarea textului. Ea poate deveni prietenie propriu-zisă numai dacă este reci­procă şi neignorată de nici unul dintre cei doi (cf. supra, VIII, 1156 a 3 — 3)'

370

ETICA NICOMAHICĂ



& Ci. supra, VIII, 1155 a 24~sq.; E.E., VII, 7, 1241 a 15-33. Dintre prie­teniile de tip utilitar, bazate pe comunitatea de interese (Koacovio, cf. supra, VIII, 11 şi n. 60; 62), concordia (cn6voia) reprezintă forma cea mai extinsă, al cărei obiect îl constituie domeniul intereselor civice; cuovota defineşte acordul dintre membrii unei cetăţi în aspiraţia spre binele ccmun. De aici si caracterul ei de „prietenie politică" (jîoXntKf]

60 Pittakos, unul dintre cei şapte înţelepţi (cf. supra, III, n. 65; Pol., III, 14, 1285 a 30— b 1), care fusese în unanimitate ales tiran al Mitylenei, se retrage din viaţa politică după zece ani de guvernare, fără să cedeze insis­tentelor rugăminţi ale concetăţenilor de a-şi păstra prerogativele.

81 Tragedie de Euripide, al cărei subiect îl constituie rivalitatea dintre. fiii lui Oedip, Eteocle şi Polynice, pentru tronul Thebei.

52 Bywater şi alţi editori preferă numele comun eCpiTtoc; (ce desemrează orice braţ de mare agitat); aici însă este vorba (cum demonstrează Dirlrr eier, 204, n. 5) chiar de Euripos, strîmtbare ce separă ins. Eubeea de Beoţia, celebră pentru repeziciunea şi violenţa cu care i se schimbau curenţii (cf. Platon,


Yüklə 1,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin