Alexandre dumas contesa de charny



Yüklə 2,86 Mb.
səhifə18/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2,86 Mb.
#92801
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   35

Capitolul 42

REACŢIA

Evacuarea palatului Tuileries fusese tot atît de tristă şi de mută, pe cît de zgomotoasă şi de groaznică fusese invadarea lui.

Mulţimea îşi spunea, mirată ea însăşi de rezultatul minim al zilei : „N-am obţinut nimic. Va trebui să reve­nim !”

Într-adevăr, fusese prea mult pentru o ameninţare, prea puţin pentru un atentat. Cei ce văzuseră doar pe deasupra cele întîmplate îl judecaseră pe Ludovic al XVI-lea după reputaţia sa. Şi-l reaminteau pe rege fugind la Varennes deghizat în lacheu şi îşi spuneau :

„La primul zgomot ce-l va auzi, Ludovic al XVI-lea se va ascunde în vreun dulap, sub o masă, sau în spa­tele unei draperii. Se va alege cu o lovitură de sabie dată la întîmplare, cu riscul de a spune ca şi Hamlet, cînd a crezut că l-a ucis pe tiranul Danemarcei : «Un şobolan!»“

Dar lucrurile se petrecură cu totul altfel. Niciodată regele nu fusese atît de calm. Ba mai mult : niciodată nu fusese atît de măreţ.

Insulta primită era imensă, dar nu ajunsese pînă la înălţimea resemnării sale. Fermitatea sa timidă, dacă putem s-o numim aşa, avea nevoie să fie stimulată şi, odată stimulată, căpăta tăria oţelului. Înălţat de situa- ţiile-limită în care se găsea, văzuse timp de cinci ore, fără să pălească, topoare fulgerînd deasupra capului, lăncii, săbii şi baionete dînd înapoi din faţa pieptului său. Nici un general n-ar fi înfruntat poate în zece bătălii, oricît de crîncene, o primejdie ca aceea pe care el o înfrun­tase în această lentă trecere în revistă a răscoalei ! Théroigne, Saint-Hurge, Lazouski, Fournier, Verriere, toţi aceşti oameni obişnuiţi cu asasinatele veniseră cu intenţia certă de a-l ucide, dar maiestatea neaşteptată care li se înfăţişă în mijlocul furtunii făcu să le scape pumnalul din mînă. Ludovic al XVI-lea urcase drumul calvarului. Regalul Ecce Homo se arătase cu fruntea încununată de boneta roşie, ca şi Isus cu coroana sa de spini. Şi, ca şi Isus, care în mijlocul ocărilor şi chinurilor spusese : „Eu sînt Cristos al vostru!”, Ludovic al XVI-lea nu înce­tare nici o clipă să spună în mijlocul injuriilor şi ofen­selor : „Sînt regele vostru !”

Iată ce se întîmplase. Ideea revoluţionară crezuse, atunci cînd dăduse de perete poarta palatului Tuileries, că nu va găsi înăuntru decît umbra inertă şi înfricoşată a regalităţii. Dar, spre marea sa uimire, întîlnise, în picioare şi vie, credinţa Evului Mediu ! Şi, pentru o clipă, au stat faţă în faţă, două principii, unul la apusul său, celălalt la răsăritul său. Era ceva cumplit, ca şi cum se zărea în acelaşi timp pe cer un soare care răsărea îna­inte ca celălalt să fi apus ! Numai că era tot atîta măre­ţie în strălucirea unuia, cît şi în a celuilalt, tot atîta credinţă în exigenţa poporului, cît şi în refuzul monarhiei.

Regaliştii erau încîntaţi. În definitiv, victoria rămăsese a lor.

Somat violent să se supună Adunării, regele, în loc să aprobe unul din cele două decrete, cum fusese gata s-o facă, ştiind că nu risca mai mult respingîndu-le pe amîndouă decît risca respingînd unul singur, hotărî să facă uz de veto pentru ambele decrete.

Apoi, monarhia fu coborîtă atît de jos, în acea fatală zi de 20 iunie, încît părea că atinsese fundul prăpastiei şi că, de acum înainte, nu-i mai rămînea decît să urce.

Şi, într-adevăr, lucrurile păreau să evolueze în acest fel.

În ziua de 21, Adunarea declară că nu va mai admite la bara forului reprezentanţilor naţiunii nici o grupare de cetăţeni înarmaţi. Era mai mult decît o dezaprobare, era o condamnare a mişcării din ajun.

În seara de 20 iunie, Pétion venise la palatul Tuile­ries cînd totul era pe terminate.

— Sire, spuse el regelui, abia acum am aflat situaţia în care se află Majestatea Voastră.

— E uimitor, răspunse regele, fiindcă, totuşi, situaţia asta durează cam de multă vreme !

A doua zi, constituţionaliştii, regaliştii şi feuillanţii cerură Adunării proclamarea legii marţiale. Se ştie ce a adus cu sine prima proclamare a acestei legi la 17 iulie trecut, pe Champ-de-Mars.

Pétion alergă la Adunare.

Această cerere se întemeia, chipurile, pe vestea unor noi concentrări de oameni. Pétion afirmă că aceste noi concentrări sînt simple născociri. Îşi luă răspunderea pen­tru liniştea capitalei. Proclamarea legii marţiale fu respinsă.

La ieşirea din şedinţă, pe la opt seara, Pétion se duse la Tuileries spre a-l linişti pe rege în privinţa atmo­sferei din capitală. Era însoţit de Sergent. Sergent — de meserie gravor, cumnat cu Marceau, era membru în Con­siliul municipal şi unul dintre administratorii poliţiei. Alţi doi sau trei membri ai municipalităţii li se alătu­raseră. Pe cînd străbăteau curtea Carrousel, mai mulţi cavaleri ai ordinului Saint-Louis, cîţiva soldaţi din garda constituţională şi din garda naţională îi insultară, dedîndu-se chiar la un atac personal împotriva lui Pétion. În pofida eşarfei pe care o purta, Sergent fu lovit în piept şi în obraz, trîntit la pămînt cu o lovitură de pumn !

De-abia fusese introdus la rege, şi Pétion îşi dădu seama că va trebui să dea o luptă. Maria-Aritoaneta îi aruncă una din acele priviri pe care doar ochii Mariei- Tereza ştiau să le azvîrle : două raze de ură şi de dispreţ, două fulgere teribile şi pătrunzătoare.

Regele aflase ce se petrecuse la Adunare.

— Ei bine, domnule, îi spuse el lui Pétion, dumnea­voastră pretindeţi deci că s-a restabilit calmul în capi­tală ?

— Da, Sire, răspunse Pétion, poporul v-a făcut mustră­rile pe care le-a socotit necesare. Acum e liniştit şi satisfăcut.

— Recunoaşteţi, domnule, continuă regele începînd lupta, recunoaşteţi că ziua de ieri este un mare scandal şi că municipalitatea n-a făcut nici ce trebuia, nici ce putea să facă ?

— Sire, replică Pétion, municipalitatea şi-a făcut datoria. Opinia publică o va judeca,

— Spuneţi mai degrabă întreaga naţiune, domnule.

— Municipalitatea nu se teme de judecata naţiunii..

— Şi în ce stare de spirit se află Parisul în clipa de faţă?

— Calmă, sire.

— Nu e adevărat!

— Sire...

— Vă rog să tăceţi.

— Slujbaşul poporului n-are de ce să tacă, Sire, cînd îşi face datoria şi spune adevărul.

— Ajunge, retrăgeţi-vă !

Pétion salută şi ieşi.

Regele fusese atît de violent, obrazul său purta sem­nele unei furii atît de profunde, încît regina, femeie iute la mînie, amazoană aprigă, se înspăimîntă.

— Dumnezeule, îi spuse ea lui Roederer cînd Pétion dispăru, nu găsiţi că regele a fost cam violent şi nu vă temeţi că această asprime poate să-i dăuneze în ochii parizienilor ?

— Doamnă, răspunse Roederer, nimeni nu va găsi surprinzător că regele impune tăcere unuia dintre supuşii săi cînd acesta nu-l respectă.

A doua zi, regele scrise Adunării pentru a se plînge de pîngărirea castelului, a regalităţii şi a regelui. Apoi dădu o proclamaţie către poporul său.

Existau, aşadar, două popoare : poporul care dăduse naştere evenimentelor din 20 iunie, şi poporul căruia regele i se plîngea de ele.

În ziua de 24, regele şi regina trecură în revistă garda naţională şi fură primiţi cu entuziasm.

În aceeaşi zi, directoratul Parisului îl suspendă din funcţie pe primar.

Cine îi dădea o asemenea îndrăzneală ? Trei zile mai tîrziu lucrurile se lămuriră.

La Fayette, plecat din tabăra sa cu un singur ofiţer, sosi la Paris în 27 şi trase la prietenul său, domnul de la Rochefoucauld.

În timpul nopţii fură preveniţi constituţionaliştii, regaliştii şi feuillanţii. Începură „pregătirea” tribunelor pentru a doua zi.

A doua zi, generalul se prezentă la Adunare. Trei salve de aplauze îl primiră, dar, fiecare dintre ele fu stinsă de murmurul girondinilor. Toată lumea înţelese că şedinţa va fi cumplită. Generalul La Fayette era unul dintre puţinii oameni cu adevărat curajoşi care existau. Dar curajul nu înseamnă şi cutezanţă. Este chiar rar ca un bărbat cu adevărat curajos să fie în acelaşi timp şi cutezător.

La Fayette îşi dădea seama de primejdia în care se afla. Singur împotriva tuturor, venea să pună în joc ce-i mai rămăsese din popularitate : dacă o pierdea, pierea împreună cu ea ; dacă va cîştiga, îl putea salva pe rege.

Era cu atît mai frumos din partea lui, cu cît cunoş­tea aversiunea regelui şi ura reginei faţă de el : „Mai bine să pier prin Pétion decît să fiu salvată de La Fayette !” spusese doar regina. Poate venise numai pentru a face o bravadă de sublocotenent, pentru a răspunde unei sfidări.

Cu treisprezece zile în urmă se adresase, în scris, şi regelui şi Adunării : regelui pentru a-l încuraja să reziste, Adunării pentru a o ameninţa dacă ar continua să atace.

— E destul de arogant în mijlocul armatei sale, spu­sese careva. Vom vedea dacă va vorbi pe acelaşi ton cînd va fi singur, în mijlocul nostru.

Aceste cuvinte îi fuseseră raportate lui La Fayette în tabăra sa de la Maubeuge. Poate chiar aceste cuvinte fuseseră cauza reală a venirii sale la Paris.

Urcă la tribună însoţit de aplauzele unora, dar şi de mîrîitul şi ameninţările altora.

— Domnilor, spuse el, mi s-a reproşat că am scris din tabără scrisoarea din 16 iunie. Era de datoria mea să protestez împotriva acestei învinuiri de timiditate, să ies dindărătul onorabilului meterez pe care afecţiunea trupelor o forma în jurul meu şi să mă prezint singur în faţa dumneavoastră. Apoi, un motiv încă mult mai pu­ternic mă chema. Violenţele din 20 iunie au stîrnit in­dignarea tuturor bunilor cetăţeni şi, mai ales, a armatei. Ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii formează un tot. Am primit din partea tuturor corpurilor scrisori pline de devotament faţă de Constituţie şi de ură faţă de răzvrătiţi. Am oprit aceste manifestări. Am luat asupra mea sarcina de a exprima singur sentimentele tuturora. Vă vorbesc ca ce­tăţean. A venit vremea să garantăm respectarea Consti­tuţiei, să asigurăm libertatea Adunării Naţionale, cea a regelui, demnitatea sa. Implor Adunarea să ordone ca excesele din 20 iunie să fie urmărite drept crime de lezmajestate. Să ia măsuri eficace pentru a face respectate toate autorităţile constituite şi, mai ales, a voastră şi a regelui, şi să dea armatei asigurarea că nu se va aduce nici un prejudiciu Constituţiei în interior, în timp ce francezii îşi varsă cu prisosinţă sîngele întru apărarea hotarelor !

Guadet se ridicase încet pe măsură ce La Fayette se apropia de sfîrşitul peroraţiei sale. În mijlocul aplauzelor cu care fu primit, acerbul orator al Girondei întinse mîna în semn că cerea să răspundă. Cînd Gironda voia să arunce săgeata ironiei, îi dădea lui Guadet arcul, iar Guadet n-avea decît să ia la întîmplare o săgeată din tolba sa.

Abia se potolise larma ultimelor aplauze şi numaidecît îi urmă larma glasului său puternic şi răsunător :

— În clipa cînd l-am văzut pe domnul La Fayette, exclamă el, mi-a venit în minte o idee foarte alinătoare. „Aşadar, mi-am spus, nu mai avem duşmani în afară. Aşadar, mi-am spus, austriecii sînt învinşi. Iată-l pe dom­nul La Fayette care vine să ne anunţe vestea victoriei sale şi a distrugerii duşmanilor !” Iluzia n-a durat mult: duşmanii noştri sînt tot aceiaşi. Primejdiile ce ne ame­ninţă dinafară ţara n-au dispărut. Cu toate acestea, dom­nul La Fayette se află la Paris. El se constituie repre­zentantul oamenilor cinstiţi şi al armatei. Cine sînt acei oameni cinstiţi ? Cum a putut delibera această armată ? Dar, mai întîi, ar trebui ca domnul La Fayette să ne arate permisia sa !

La aceste cuvinte, Gironda simte că situaţia îi devine favorabilă. Şi, într-adevăr, abia rostite, cuvintele lui Gaudet sînt primite cu tunete de aplauze.

Se ridică atunci un deputat şi de la locul său spune ?

— Domnilor, uitaţi cui îi vorbiţi şi despre cine este vorba. Uitaţi, mai ales, cine este La Fayette ! La Fayette este fiul mai mare al libertăţii franceze. La Fayette şi-a sacrificat revoluţiei averea, titlul de nobleţe, viaţa !

— Ia te uită ! strigă un glas, parcă-i faceţi necrologul!

— Domnilor, spuse Ducos, libertatea discuţiilor este îngrădită de prezenţa în această incintă a unui general străin de Adunare.

— Şi asta nu e tot ! strigă Vergniaud. Acest general şi-a părăsit postul în faţa duşmanului. Lui, şi nu unui oarecare general de brigadă pe care l-a lăsat în loc, i s-a încredinţat corpul de armată pe care-l comandă. Să aflăm dacă a părăsit armata fără permisie şi, dacă a părăsit-o fără aprobare, să fie arestat şi judecat ca dezertor.

— Acesta este şi scopul întrebării mele, spuse Guadet, şi sprijin propunerea lui Vergniaud.

— Sprijinim ! Sprijinim ! strigară toţi girondinii.

-— Să trecem la vot nominal ! spuse Gensonné.

Votul nominal dădu o majoritate ele zece voturi prie­tenilor lui La Fayette.

Ca şi poporul în ziua de 20 iunie, La Fayette a în­drăznit prea mult sau prea puţin ; era una din acele victorii de care se plîngea Pyrrhos cînd fusese văduvit de jumătate din armata sa : „Încă o victorie ca asta şi sînt pierdut !” spusese el.

Ca şi Pétion, ieşind de la Adunare, La Fayette se duse la rege. Fu primit cu o privire mai blîndă, dar cu o inimă nu mai puţin mîhnită.

La Fayette sacrificase acum regelui şi reginei mai mult decît viaţa sa, le sacrificase popularitatea. Făcea acest dar pentru a treia oară, mai preţios decît oricare pe care regii l-ar fi putut face : prima dată la Versailles, în 6 octombrie ; a doua oară în 17 iulie, pe Champ-de-Mars ; a treia oară chiar în această zi.

La Fayette avea o ultimă speranţă şi pe aceasta venea s-o împărtăşească suveranilor săi : a doua zi va trece în revistă împreună cu regele garda naţională. Nu exista nici o îndoială în privinţa entuziasmului pe care îl va inspira prezenţa regelui şi a fostului comandant general. La Fayette va profita de acest ascendent, va mărşălui asupra Adunării, va pune mîna pe întreaga Gironda. În timpul tumultului regele va pleca şi va ajunge la tabăra din Maubeuge.

Era o lovitură îndrăzneaţă dar, aşa cum se prezenta situaţia, aproape sigură. Din nenorocire, la ora trei dimi­neaţa, Danton intra la Pétion pentru a-l preveni despre complot.

În zori, Pétion contramandă trecerea în revistă.

Cine oare îl trădase pe rege şi pe La Fayette ?

Regina !

Nu spusese ea că preferă să piară de mîna altuia decît să fie slavată de La Fayette ?

Prevăzuse întocmai : va pieri datorită lui Danton !

La ora în care trecerea în revistă trebuia să aibă loc, La Fayette părăsea Parisul şi se înapoia la armata sa.

Şi, totuşi, nu pierduse încă în întregime speranţa de a-l putea salva pe rege.

Capitolul 43

VERGNIAUD VA VORBI

Victoria lui La Fayette, o victorie îndoielnică, urmată de o retragere, a avut un rezultat bizar.

Îi lăsase pe regalişti abătuţi, în timp ce pretinsa înfrîngere a girondinilor îi făcuse să se ridice, punîndu-i în situaţia de a măsura prăpastia în care erau gata-gata să se prăvălească.

Presupuneţi mai puţină ură în inima Măriei-Antoa- neta, şi poate că la acea oră Gironda ar fi fost distrusă.

Nu trebuia lăsat Curţii timp să repare greşeala comisă.

Trebuia să i se redea forţa şi direcţia curentului revo­luţionar, care o clipă făcuse cale întoarsă, şi ajutat să urce iarăşi spre izvoarele sale.

Fiecare căuta, fiecare credea că a găsit o cale. Apoi, după ce această cale era propusă, i se descoperea inefica­citatea şi se renunţa la ea.

Doamna Roland, sufletul partidului, dorea să se ajungă la un şoc puternic în Adunare. Cine putea produce acest şoc ? Cine putea da o asemenea lovitură ? — Vergniaud.

Dar ce face acest Ahile sub cortul său, sau mai curînd acest Renaud1 pierdut în grădinile Armidei ? — Iubea.

Este atît de greu să urăşti cînd iubeşti !

O iubea pe frumoasa doamnă Simon Candeille, actriţă, poetă şi muziciană. Prietenii săi îl căutau uneori două sau trei zile fără să-l găsească. Apoi, în cele din urmă, îl găseau culcat la picioarele acestei femei încîntătoare, cu o mînă întinsă pe genunchii ei şi cu cealaltă atingînd distrat coardele harfei. Apoi, se ducea la teatru în fiecare seară s-o aplaude dintr-un fotoliu de orchestră pe aceea pe care o adora ziua întreagă.

Într-o seară, doi deputaţi ieşiră disperaţi de la Adu­nare : îi îngrozeau urmările ce le puteau avea pentru Franţa inerţia lui Vergniaud. Erau Grangeneuve şi Chabof.

Grangeneuve, avocat din Bordeaux, prieten şi rival al lui Vergniaud, deputat, ca şi el, al Girondei.

Chabot, călugăr capucin caterisit, autorul sau unul dintre autorii cărţii „Catehismul pantalonarilor”, care răspîndea asupra regalităţii şi a religiei fierea acumulată în mînăstire.

Grangeneuve, întunecat şi gînditor, mergea alături de Chabot. Acesta îl privea şi i se părea că vede trecînd pe fruntea colegului său umbra gîndurilor sale.

— La ce te gîndeşti ? îl întrebă Chabot.

— Mă gîndesc, răspunse acesta, că toate aceste tărăgăneli irită patria şi ucid revoluţia.

— Ah, la asta te gîndeşti, reluă Chabot cu rîsul amar care-i era obişnuit.

— Mă gîndesc, continuă Grangeneuve, că dacă poporul acordă timp regalităţii, poporul e pierdut!

Chabot scoase un rîs strident.

— Mă gîndesc, termină Grangeneuve, că nu există decît o singură oră pentru revoluţii ; că cei care o lasă să treacă nu o mai regăsesc şi trebuie să dea, mai tîrziu, socoteală lui Dumnezeu şi posterităţii.

— Şi crezi că Dumnezeu şi posteritatea ne vor cere socoteală pentru lenea şi inacţiunea noastră ?

— Mă tem că da !

Apoi, după o tăcere :

— Uite, Chabot, reluă Grangeneuve, am o convingere : poporul este scîrbit de ultimul său eşec. Nu se va mai ridica fără o pîrghie puternică, fără vreun mobil sîngeros. Îi trebuie un acces de furie sau de groază din care să-şi refacă şi să-şi sporească energia.

— Cum să-i provocăm acest acces de furie sau de groază ? întrebă Chabot.

— La asta mă gîndesc, spuse Grangeneuve, şi cred că am găsit secretul.

Chabot se apropie de el. După tonul cu care îi vorbise colegul său înţelese că acesta avea să-i propună ceva îngrozitor.

— Dar, continuă Grangeneuve, voi găsi oare şi omul care să aibă hotărîrea necesară împlinirii unei asemenea acţiuni ?

— Vorbeşte, spuse Chabot cu o fermitate care nu tre­buia să-i mai lase îndoieli colegului său. Sînt capabil de orice pentru a distruge ceea ce urăsc, şi îi urăsc pe regi şi pe preoţi !

— Ei bine, spuse Grangeneuve aruncîndu-şi ochii asu­pra trecutului, am văzut că există sînge curat la înce­putul tuturor revoluţiilor, de la sîngele lui Lucreţiu pînă la cel al lui Sidney. Pentru oamenii de stat, revoluţiile sînt o teorie. Pentru popoare, revoluţiile sînt o răzbunare. Or, dacă vrei să împingi mulţimile spre răzbunare, tre­buie să le arăţi o victimă : Curtea ne refuză această victimă. Ei bine, s-o dăm chiar noi, pentru cauza noastră !

— Nu înţeleg, spuse Chabot.

— Ei bine, trebuie ca unul dintre noi — unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai dîrji, unul dintre cei mai puri — să cadă sub lovitura aristocraţilor.

— Continuă.

— Trebuie ca acela care va cădea să facă parte din Adunarea Naţională, pentru ca Adunarea să ia răzbuna­rea în mîinile ei. În sfîrşit, trebuie ca această victimă să fiu eu !

— Dar aristocraţii nu te vor lovi, Grangeneuve. Se vor feri s-o facă !

— Ştiu. Iată de ce spuneam că ar trebui să găsim un om hotărît...

— Ce să facă ?

— Să mă lovească !

Chabot se dădu un pas înapoi, dar Grangeneuve îl apucă de braţ.

— Chabot, îi spuse el, adineauri pretindeai că eşti capabil să distrugi tot ce urăşti. Eşti în stare să mă asa­sinezi ?

Călugărul rămase mut. Grangeneuve continuă :

— Cuvîntul meu n-are nici o valoare. Viaţa mea este inutilă libertăţii, pe cînd, dimpotrivă, moartea mea îi va fi de folos. Cadavrul meu va fi stindardul insurecţiei, şi să ştii...

Cu un gest vehement Grangeneuve întinse mîna spre Tuileries.

— Trebuie ca acest castel, împreună cu cei dinăuntrul lui, să dispară într-o furtună.

Chabot îl privea pe Grangeneuve cutremurat de admiraţie.

— Ei bine ? insistă Grangeneuve.

— Ei bine, sublim Diogene, spuse Chabot, stinge-ţi lanterna : s-a găsit omul !

— Atunci, să hotărîm totul, spuse Grangeneuve, şi să terminăm chiar în astă seară. În noaptea asta mă voi plimba singur pe aici (erau în faţa porţilor de la Luvru) în locul cel mai pustiu şi mai întunecos... Dacă ţi-e teamă că mîna îţi va tremura, cheamă şi alţi doi patrioţi. Voi face acest semn ca ei să mă recunoască :

Grangeneuve ridică ambele braţe în sus.

— Ei mă vor lovi şi, ţi-o promit, voi cădea fără a scoate un strigăt.

Chabot îşi trecu batista pe frunte.

— În zori, continuă Grangeneuve, vor găsi cadavrul meu. Vei acuza Curtea. Răzbunarea poporului va face restul.

— Bine, spuse Chabot. La noapte !

Cei doi ciudaţi conspiratori îşi strînseră mîna şi se despărţiră.

Grangeneuve se înapoie acasă şi îşi făcu testamentul, datîndu-l cu un an în urmă, la Bordeaux.

Chabot se duse să cineze la Palais-Royal. După cină, intră la un cuţitar şi cumpără un cuţit. Ieşind de acolo, privirile îi căzură pe afişele teatrelor. Domnişoara Candaille juca : călugărul ştia unde să-l găsească pe Vergniaud.

Se duse la Comedia Franceză, urcă în cabina frumoasei actriţe şi găsi acolo obişnuita ei curte : Vergniaud, Talma, Chérier, Dugazon.

Actriţa juca în două piese.

Chabot rămase pînă la sfîrşitul spectacolului. Apoi, cînd spectacolul se termină, după ce frumoasa actriţă se schimbase şi cînd Vergniaud se pregătea s-o conducă în strada Richelieu, unde locuia, urcă după colegul său în trăsură.

— Aveţi ceva să-mi spuneţi, Chabot ? întrebă Ver­gniaud, înţelegînd că fostul capucin avea treabă cu el.

— Da... dar fiţi liniştit, nu va dura mult.

— Spuneţi atunci imediat.

Chabot îşi scoase ceasul.

— Nu a venit încă vremea, spuse el.

— Şi cînd va fi ?

— La miezul nopţii.

Frumoasa Candeille tremura auzind acest dialog mis­terios.

— Vai ! Domnule ! murmură ea.

— Liniştiţi-vă, spuse Chabot, Vergniaud n-are a se teme de nimic. Numai că patria are nevoie de el.

Trăsura se îndrepta spre locuinţa actriţei.

Femeia şi cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi. La uşa locu­inţei domnişoarei Candeille, Vergniaud întrebă :

— Urcaţi ?

— Nu, veţi veni cu mine..

— Dar unde-l duceţi, Dumnezeule ? întrebă actriţa.

— La două sute de paşi de aci. Într-un sfert de oră va fi liber, vă promit.

Vergniaud strînse mîna frumoasei sale iubite, îi făcu un semn pentru a o linişti şi se îndepărtă cu Chabot pe strada Traversiere.

Străbătură strada Saint-Honoré şi o luară spre strada Echelle.

În colţul acestei străzi, călugărul puse o mînă pe umărul lui Vergniaud şi cu cealaltă îi arătă un bărbat care se plimba de-a lungul zidurilor pustii ale Luvrului.

— Vezi ? îl întrebă el pe Vergniaud.

— Ce?

— Acel bărbat.



— Da, răspunse girondinul.

—- Ei bine, e colegul nostru Grangeneuve.

— Ce face acolo ?

— Aşteaptă.

— Ce aşteaptă ?

— Să fie ucis.

— Să fie ucis ?

— Da.


— Şi cine trebuie să-l ucidă ?

— Eu !


Vergniaud se uită la Chabot cum te uiţi la un nebun.

— Aminteşte-ţi de Sparta, aminteşte-ţi de Roma, spuse Chabot, şi ascultă.

Apoi îi povesti tot. Pe măsură ce călugărul vorbea, Vergniaud pleca fruntea. Înţelegea ce distanţă era între el, tribunul efeminat, leul îndrăgostit, şi acest republican neînfricat care, ca şi Decius1 nu cerea decît o prăpastie în care să se prăbuşească pentru ca prin moartea lui să salveze patria.

— Bine, spuse el, cer trei zile să-mi pregătesc discursul.

— Şi peste trei zile... ?

— Fii liniştit, spuse Vergniaud, peste trei zile mă voi zdrobi lovindu-mă de idol, sau îl voi răsturna !

— Am cuvîntul tău, Vergniaud.

— Da.


— Este cuvîntul unui bărbat ?

— Este al unui republican !

— Atunci nu mai am nevoie de tine. Du-te şi liniş- teşte-ţi iubita.

Vergniaud se întoarse spre strada Richelieu.

Chabot înaintă spre Grangeneuve. Acesta, văzînd că cineva vine spre el, se retrase în cel mai întunecos colţ. Chabot îl urmă.

Grangeneuve se opri la temelia zidului, neputînd merge mai departe. Chabot se apropie de el. Grangeneuve făcu semnul convenit, ridicînd braţele. Apoi, cum Chabot rămînea nemişcat, Grangeneuve îl întrebă :

— Ei bine, ce te opreşte ? Loveşte-mă !

— E inutil, spuse Chabot, Vergniaud va vorbi.

— Fie ! spuse Grangeneuve cu un suspin. Dar cred că cealaltă soluţie era mai bună.

Ce vreţi să fi făcut monarhia împotriva unor aseme­nea oameni ?



Yüklə 2,86 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin