Alexandre dumas contesa de charny



Yüklə 2,86 Mb.
səhifə21/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2,86 Mb.
#92801
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   35

Capitolul 49

CE O FACEA PE REGINĂ SĂ NU MAI VREA SĂ FUGĂ

Un lucru liniştea palatul : exact ceea ce îi îngrozea pe revoluţionari.

Pus în stare de apărare, palatul devenise o fortăreaţă, cu o garnizoană puternică.

În acea faimoasă zi de 4 august, în care s-au întîmplat atîtea, nici regalitatea n-a rămas inactivă.

În timpul nopţii de 4 spre 5 august au fost chemate, discret, batalioanele de elveţieni de la Courbevoie, la Tuileries. Doar cîteva companii au fost exceptate şi tri­mise la Gaillon, unde se va refugia, poate, regele.

Trei oameni de încredere, trei şefi încercaţi, se gă­sesc lîngă regină : Maillardot cu elveţienii săi ; d'Her- villy cu cavalerii de Saint-Louis şi garda sa constituţio­nală ; Mandat, comandant general al gărzii naţionale, care promite douăzeci de mii de luptători hotărîţi şi devotaţi.

În seara de 8 august, un bărbat pătrunse în castel. Toată lumea îl cunoştea. Ajunse deci fără greutate pînă la apar­tamentul reginei. Fu anunţat doctorul Gilbert.

— Să intre, spuse regina cu glas înfrigurat.

Gilbert intră.

— Ah ! Veniţi, veniţi, doctore ! Sînt fericită să vă văd.

Gilbert ridică ochii spre ea. Întreaga fiinţă a Mariei-Antoaneta exprima ceva ce se asemăna cu veselia şi mul­ţumirea şi care-l făcu să se înfioare. Ar fi preferat s-o găsească pe regină palidă şi abătută, decît agitată şi plină de vioiciune cum era.

— Doamnă, îi spuse el, mă tem că am ajuns prea tîrziu şi într-un moment nefavorabil.

— Dimpotrivă, doctore, răspunse regina cu un zîm- bet — expresie de care gura ei aproape se dezobişnuise — veniţi la timp şi sînteţi binevenit ! Veţi vedea un lucru pe care de mult doream să vi-l arăt : un rege cu adevă­rat rege !

— Mi-e teamă, doamnă, reluă Gilbert, să nu vă în­şelaţi şi să nu-mi arătaţi mai curînd un comandant de fortăreaţă decît un rege !

Domnule Gilbert, se prea poate să nu ne înţelegem mai bine asupra caracterului simbolic al regalităţii decît asupra multor alte lucruri... Pentru mine, un rege nu este doar un om care spune : „Nu vreau !” E mai ales un om care spune : „Vreau !”

Regina făcea aluzie la acel faimos veto care adusese situaţia la punctul extrem în care se găsea.

— Da, doamnă, răspunse Gilbert, şi pentru Majestatea Voastră un rege este mai ales un om care se răzbună.

— Care se apără, domnule Gilbert ! Căci ştiţi doar că sîntem ameninţaţi în mod public. Urmează să fim ata­caţi cu arma în mînă. Se află aici, după cum am fost asiguraţi, cinci sute de marsiliezi conduşi de un anumit Barbaroux, care au jurat pe ruinele Bastiliei să nu se înapoieze la Marsilia decît după ce-şi vor fi făcut tabăra pe ruinele palatului Tuileries.

— Într-adevăr, am auzit spunîndu-se acest lucru, re­luă Gilbert.

— Şi asta nu v-a făcut să rîdeţi, domnule ?

— Asta m-a înspăimîntat pentru rege şi pentru dum­neavoastră, doamnă !

— Încît veniţi să ne propuneţi să abdicăm şi să ne predăm la discreţie în mîinile domnului Barbaroux şi ale marsiliezilor săi ?

— Vai, doamnă, dacă regele ar putea abdica şi garanta prin sacrificarea coroanei sale viaţa sa, a dumneavoastră, cea a copiilor dumneavoastră !

— Dumneavoastră l-aţi sfătui s-o facă, nu-i aşa, dom­nule Gilbert ?

— Da, doamnă, şi m-aş arunca la picioarele lui ru- gîndu-l să-mi urmeze sfatul.

— Domnule Gilbert, permiteţi-mi să vă spun că nu sînteţi constant în părerile dumneavoastră.

— De! doamnă, spuse Gilbert, părerea mea este mereu aceeaşi. Devotat regelui meu şi patriei mele, aş fi dorit să văd realizat acordul între rege şi Constituţie. Din această dorinţă şi din decepţiile mele succesive izvorăsc diferitele sfaturi pe care am avut onoarea să le dau Ma­jestăţii Voastre.

— Şi care e sfatul pe care mi-l daţi în clipa de faţă, domnule Gilbert ?

— Niciodată n-aţi fost mai în măsură să-l urmaţi ca în această clipă, doamnă !

— Să-l auzim atunci.

— Vă dau sfatul să fugiţi.

— Să fug ?

— Vai, doamnă, doar ştiţi bine că e posibil şi că nici­odată pînă acum nu vi s-au oferit asemenea înlesniri.

— Ia să vedem.

— Aveţi aproape trei mii de oameni la castel.

— Aproape cinci mii, domnule, spuse regina cu un zîmbet de satisfacţie, şi de două ori pe atît la primul semn pe care-l vom face.

— N-aveţi nevoie să faceţi un semn care ar putea fi interceptat, doamnă : cei cinci mii de oameni vă sînt de-ajuns.

— Ei bine, domnule Gilbert, ce ar trebui să facem, după părerea dumneavoastră, cu aceşti cinci mii de oameni ?

— Să staţi în mijlocul lor, doamnă, cu regele şi auguştii dumneavoastră copii. Să ieşiţi din Tuileries în clipa în care ceilalţi se vor aştepta cel mai puţin. Apoi, la două leghe de aici, să încălecaţi, să ajungeţi la Gaillon şi în Normandia, unde sînteţi aşteptaţi.

— Adică, să-mi pun soarta în mîinile domnului de La Fayette.

— Acesta, cel puţin, a dovedit că vă este devotat, doamnă.

— Nu, domnule, nu ! Cu cei cinci mii de oameni ai mei şi cu cei cinci mii care pot veni la primul semnal pe care-l vom da, prefer să încerc mai bine altceva.

— Ce veţi încerca ?

— Să strivim revolta o dată pentru totdeauna.

— Vai ! Doamnă, doamnă! Ce dreptate avea cînd îmi spunea că sînteţi condamnată !

— Cine, domnule ?

— Un bărbat al cărui nume nu îndrăznesc să vi-l repet, doamnă. Un bărbat care v-a vorbit de trei ori pînă acum.

— Tăcere! strigă regina pălind. Vom încerca să dove­dim că-i mincinos acel fals profet.

— Doamnă, tare mă tem că vă orbiţi singură !

— Sînteţi deci de părere că vor îndrăzni să ne atace?

— Cam spre asta se îndreaptă opinia publică.

— Şi ei cred că vor intra aici ca în 20 iunie ?

— Castelul Tuileries nu e o fortăreaţă.

— Nu. Dacă vreţi să veniţi cu mine, domnule Gilbert, vă voi arăta că totuşi palatul poate rezista cîtva timp.

— Datoria mea este să vă urmez, doamnă, spuse Gil­bert înclinîndu-se.

— Atunci, veniţi ! spuse regina.

Conducîndu-l pe Gilbert la fereastra din mijloc, aceea care dădea în piaţa Carrousel, şi de unde se vedea nu curtea imensă care se întinde azi pe toată faţada pala­tului, ci cele trei mici curţi interioare închise cu ziduri, care existau pe atunci şi se numeau : cea a pavilionu­lui „Flore”, curtea prinţilor ; cea din mijloc, curtea pala­tului Tuileries ; şi cea ce se învecinează în zilele noastre cu strada Rivoli, curtea elveţienilor.

— Vedeţi ? spuse regina.

Într-adevăr, Gilbert observă că zidurile erau stră­punse de găuri înguste, putînd oferi garnizoanei un prim zid de apărare, prin ferestruicile căruia se va trage asupra poporului.

Apoi, odată forţat acest meterez, gernizoana se va retrage nu numai în Tuileries, unde fiecare poartă dă­dea spre o curte, ci şi în clădirile laterale. Astfel încît patrioţii care vor îndrăzni să intre în curţi vor fi prinşi între trei focuri.

— Ce spuneţi de asta, domnule ? întrebă regina. Tot îl mai sfătuiţi pe domnul Barbaroux, cu ai săi cinci sute de marsiliezi, să-şi ducă planul la îndeplinire ?

— Dacă nişte oameni atît de fanatici cum sînt ei ar putea asculta de sfatul meu, aş face pe lîngă ei un de­mers asemănător celui ce-l fac aici. Am venit să vă cer să nu aşteptaţi atacul. Lor le-aş cere să nu atace.

— Şi probabil vor trece peste acest sfat.

— Şi dumneavoastră, doamnă, veţi face la fel. Vai ! asta e nenorocirea omenirii : cere fără încetare sfaturi pentru a nu le urma.

— Domnule Gilbert, spuse regina zîmbind, uitaţi că sfatul, pe care aţi binevoit să ni-l daţi n-a fost solicitat...

— E-adevărat, doamnă, spuse Gilbert făcînd un pas înapoi.

— Ceea ce face, adăugă regina întinzînd mîna docto­rului, să vă fim cu atît mai recunoscători pentru el.

Un surîs palid de îndoială trecu uşor pe buzele lui Gilbert.

În acest moment începură să intre în curţile palatului Tuileries căruţe încărcate cu bîrne grele. Le aşteptau mai mulţi oameni care, sub hainele lor de burghezi, puteau fi uşor recunoscuţi drept militari. Aceşti oameni tăiau bîrnele cu fierăstrăul pe o lungime de şase picioare şi o grosime de trei degete.

— Ştiţi cine sînt aceşti oameni ? întrebă regina.

— Ingineri, după cît mi se pare, răspunse Gilbert.

— Da, domnule, şi se pregătesc, după cum vedeţi, să blindeze ferestrele, lăsînd loc numai deschizăturilor pen­tru tras cu arma.

Gilbert o privi trist pe regină.

— Ce se întîmplă, totuşi, domnule ? întrebă Maria- Antoaneta.

— Ah, doamnă, vă plîng sincer că v-aţi constrîns me­moria să reţină aceste cuvinte şi gura să le pronunţe.

— Ce vreţi, domnule ! răspunse regina. Sînt împre­jurări cînd femeile devin bărbaţi : atunci cînd bărbaţii...

Regina se opri.

— Dar, în sfîrşit, spuse ea terminînd nu fraza începută ci gîndul, de astă dată regele a hotărît.

— Doamnă, spuse Gilbert, din moment ce sînteţi hotărîtă să mergeţi pînă la ultima limită din care văd că vă faceţi portiţa de scăpare, sper că aţi interzis accesul în împrejurimile castelului din toate punctele. Aşa, de exemplu, galeria Luvrului...

— Într-adevăr, mă faceţi să mă gîndesc şi la asta!... Veniţi cu mine, domnule. Vreau să mă asigur că ordinul ce l-am dat este executat.

Şi regina îl luă cu sine pe Gilbert prin apartamente, pînă la acea uşă a pavilionului Flore care dă spre galeria de tablouri.

Odată uşa deschisă, Gilbert văzu lucrători puşi să ba­reze galeria pe o lăţime de douăzeci de picioare.

— Vedeţi, spuse regina.

Apoi, adresindu-se ofiţerului care supraveghea lu­crarea :

— Ei bine, domnule d'Hervilly ?

— Ei bine, doamnă, să ne lase rebelii douăzeci şi pa­tru de ore, şi vom fi în măsură...

— Credeţi că ne vor lăsa douăzeci şi patru de ore, domnule Gilbert ? întrebă regina pe doctor.

— Dacă se va petrece ceva, doamnă, nu cred să se întîmple înainte de 10 august.

— În 10? Într-o vineri? Urîtă zi de răscoală, dom­nule ! Credeam că rebelii vor avea inteligenţa să aleagă o duminică.

Şi regina porni înaintea lui Gilbert, care o urmă.

Ieşind din galerie, întîlniră un bărbat în uniformă de general.

— Ei bine, domnule Mandat, întrebă regina, aţi luat măsurile cuvenite ?

— Da, doamnă, răspunse generalul comandant, privindu-l pe Gilbert cu îngrijorare.

— Ah ! Puteţi vorbi în prezenţa domnului, spuse re­gina. Domnul ne este prieten.

Şi întorcîndu-se spre Gilbert, îl întrebă :

Nu-i aşa, doctore ?

— Da, doamnă, răspunse Gilbert, şi încă unul dintre cei mai devotaţi !

— Atunci, spuse Mandat, e cu totul altceva... Un corp de soldaţi din garda naţională, plasat la primărie, un altul la Pont-Neuf, îi vor lăsa pe răzvrătiţi să treacă, şi, în timp ce domnul d'Hervilly cu gentilomii săi, domnul Maillardot cu elveţienii săi îi vor primi din faţă, ei le vor tăia retragerea şi îi vor zdrobi prin spate.

— Vedeţi, domnule, spuse regina, că al vostru 10 au­gust nu va fi un 20 iunie !

— Vai ! doamnă, spuse Gilbert, efectiv mi-e teamă.

— Pentru noi ?... Pentru noi ? insistă regina.

— Doamnă, reluă Gilbert, ştiţi ce i-am spus Majestăţii Voastre. Pe cît am dezaprobat Varennes...

— Da, pe atît mă sfătuiţi pentru Gaillon !... Aveţi vreme să coborîţi cu mine pînă în sălile de jos, domnule Gilbert ?

— Desigur, doamnă.

— Ei bine, să mergem !

Regina porni pe o mică scară turnantă, care o duse la parterul castelului.

Parterul palatului era o adevărată tabără, tabără forti­ficată şi apărată de elveţieni. Toate ferestrele fuseseră blindate, cum spusese regina.

Regina se îndreptă spre colonel.

— Ei bine, domnule Maillardot, ce spuneţi de oamenii, dumneavoastră ?

— Că sînt gata, ca şi mine, să moară pentru Majesta­tea Voastră, doamnă.

— Ne vor apăra deci pînă la capăt ?

— Odată început focul, el nu va fi oprit decît în urma unui ordin scris al regelui.

— Auziţi, domnule ? În afara incintei acestui castel, totul ne poate fi ostil, dar în interior totul ne este cre­dincios.

— Este o consolare, doamnă, dar nu reprezintă o si­guranţă.

— Sînteţi sinistru, ştiţi asta, doctore ?

— Majestatea Voastră m-a condus unde a dorit. Îmi permite s-o reconduc în apartamentele sale ?

— Cu plăcere, doctore, dar sînt obosită. Daţi-mi braţul.

Gilbert se înclină în faţa acestei înalte favori, atît de rar acordată de regină chiar şi celor mai intimi, mai ales de la începutul nenorocirilor ei.

O conduse pînă la camera de dormit. Ajunsă acolo, Maria-Antoaneta se lăsă să cadă într-un fotoliu. Gilbert puse un genunchi la pămînt în faţa ei.

— Doamnă, spuse el, în numele augustului dumnea­voastră soţ, în numele dragilor dumneavoastră copii, în numele siguranţei dumneavoastră personale, vă implor pentru ultima oară să vă serviţi de forţele ce le aveţi în jurul dumneavoastră nu pentru a lupta, ci pentru a fugi !

— Domnule, spuse regina, de la 14 iulie doresc să-l văd pe rege luîndu-şi revanşa. A sosit momentul, cel puţin aşa credem noi. Vom salva regalitatea, sau o vom înmormînta sub ruinele palatului Tuileries.

— Nimic nu vă poate face să reveniţi asupra acestei fatale hotărîri, doamnă ?

— Nimic.

Şi în acelaşi timp regina întinse mîna lui Gilbert, în parte ca să-i facă semn să se ridice, în parte ca s-o sărute.

Gilbert sărută cu respect mîna reginei şi, ridicîn- du-se, spuse :

— Doamnă, Majestatea Voastră îmi va permite să scriu cîteva rînduri pe care le cred atît de urgente încît au vreau să întîrzie măcar un minut ?

— Desigur, domnule, spuse regina arătîndu-i o masă.

Gilbert se aşeză şi scrise aceste cîteva rînduri :


Veniţi, domnule ! Regina e în pericol de moarte dacă un prieten n-o hotărăşte să fugă, şi cred că sînteţi sin­gurul prieten care poate avea această influenţă asupra ei.
Apoi semnă şi scrise adresa.

— Fără să fiu prea curioasă, domnule, întrebă regina, cui i-aţi scris ?

— Domnului de Charny, doamnă, răspunse Gilbert.

— Domnului de Charny ! exclamă regina pălind şi fremătînd în acelaşi timp. Şi ce-i scrieţi să facă ?

— Să obţină de la Majestatea Voastră ceea ce n-am putut obţine eu.

— Domnul de Charny prea e fericit să se mai gîn- dească la prietenii săi nenorociţi. Nu va veni, spuse regina.

Uşa se deschise şi intră un aprod, care spuse :

— Domnul conte de Charny, care a sosit chiar în acest moment, solicită onoarea să-şi prezinte omagiile Majestăţii Voastre.

Din palidă cum era, regina deveni lividă. Îndrugă cîteva cuvinte de neînţeles.

— Să intre ! Să intre ! spuse Gilbert. Cerul ni-l trimite !

Charny apăru în uşă, în uniforma de ofiţer de marină.

— Ah ! Veniţi, domnule ! îi spuse Gilbert. Tocmai vă scrisesem.

Şi îi dădu scrisoarea.

— Am aflat de primejdia prin care trece Majestatea Sa şi am venit, spuse Charny înclinîndu-se.

— Doamnă, doamnă, spuse Gilbert, în numele ceru­lui, ascultaţi ce vă va spune domnul de Charny. Glasul lui va fi cel al Franţei.

Şi, salutîndu-i respectuos pe regină şi pe conte, Gil­bert ieşi, ducînd cu el o ultimă speranţă.



Capitolul 50

NOAPTEA DE 9 SPRE 10 AUGUST

Să ne permită cititorii să-i ducem într-o casă din strada Ancienne-Comédie, aproape de strada Dauphiné. La primul etaj locuia Fréron.

Să trecem prin faţa uşii. Degeaba vom suna. El se află la al doilea etaj, la prietenul său, Camille Desmoulins.

În timp ce urcăm cele şaptesprezece trepte care separă un etaj de altul, să spunem pe scurt cine era Fréron.

Fréron (Louis-Stanislas) era fiul faimosului Elise- Cathérine Fréron, pe nedrept şi crud atacat de Voltaire. Dacă reciteşti azi articolele de critică scrise de ziarist împotriva autorului „Fecioarei din Orléans”, al „Dicţio­narului filozofic” şi al lui „Mahomet”, rămîi mirat să vezi că ziaristul spunea în 1754 exact ce gîndim noi în 1854, adică o sută de ani mai tîrziu.

Fréron-fiul, care avea pe atunci treizeci şi cinci de ani, necăjit de nedreptăţile ce îl copleşiseră pe tatăl lui — mort de supărare în 1776, în urma suprimării de către ministrul Justiţiei, Miromesnil, a ziarului său „Anul literar” — Fréron îmbrăţişase cu ardoare principiile re­voluţionare şi tipărea sau avea să tipărească în vremea aceea „Oratorul poporului”.

În seara zilei de 9 august el se afla, cum am mai spus-o, la Camille Desmoulins, unde lua cina cu Brune, viitorul mareşal al Franţei, care lucra pînă una-alta ca maistru într-o tipografie.

Ceilalţi doi comeseni erau Barbaroux şi Rebecqui.

O singură femeie participa la această masă. Era Lucile.

Nume plăcut, femeie fermecătoare, care a lăsat o amintire dureroasă în analele revoluţiei.

Nu te vom putea însoţi în această carte, tandră şi poetică făptură, cel puţin nu pînă la eşafodul pe care ai vrut să urci, fiindcă era cel mai scurt drum spre a-ţi întîlni soţul. Dar vom încerca să-ţi schiţăm în treacăt portretul din două trăsături de condei.

Un singur portret de-al tău ne-a rămas, biată fată ? Ai murit atît de tînără, încît pictorul a fost nevoit, ca să spunem aşa, să te prindă în fugă. E o miniatură pe care am văzut-o în admirabila colecţie a colonelului Morin, care, oricît de preţioasă era, a fost lăsată să se rătăcească la moartea acestui om admirabil, care ne punea cu atîta amabilitate tezaurele sale la dispoziţie.

În acest portret Lucile pare micuţă, frumoasă, foarte vioaie. Există ceva esenţialmente plebeian pe chipul ei fermecător. Într-adevăr, era fiica unui fost înalt func­ţionar de la Finanţe şi a unei deosebit de frumoase fiinţe, ce se pretindea a fi fost amanta ministrului de Finanţe, Terray. Lucile, aşa cum îi dovedeşte şi numele de Lucile Duplessis-Laridon, se trăgea, ca şi doamna Roland, din oameni simpli.

O căsătorie din dragoste l-a unit în 1791 cu această tînără fată, oarecum bogată pentru el, pe copilul teribil, copilul de geniu numit Camille Desmoulins.

Sărac, destul de urît, Camille, vorbind anevoie din cauza bîlbîielii care-l împiedica să fie orator şi care făcu, poate, din el marele scriitor pe care-l cunoaşteţi, Camille a fermecat-o deopotrivă prin fineţea inteligenţei şi prin bunătatea inimii sale.

Cu toate că era de părerea lui Mirabeau, care spusese: „Nu veţi face nimic din această revoluţie dacă nu o veţi descreştina”. Camille se căsătorise la biserica Saint-Sulpice, după ritul catolic. Dar, în 1792, cînd i se născu un fiu, îl duse la primărie cerînd pentru el botezul republican.

Acolo, în casa din strada Ancienne-Comédie, într-un apartament de la etajul al doilea, fusese elaborat, spre marea spaimă şi în acelaşi timp spre marea mîndrie a Lucilei, întregul plan insurecţional pe care Barbaroux mărturisea naiv că îl trimisese cu trei zile în urmă, în­tr-un pantalon de nanchin, spălătoresei sale.

De aceea Barbaroux, care n-avea mare încredere în reuşita acţiunii îndrăzneţe pe care el însuşi o concepuse, şi căruia îi era teamă să nu cadă în mîna Curţii victo­rioase, arătă cu o simplitate de-a dreptul antică o otravă pregătită — ca şi cea a lui Condorcet — de către Cabanis.

La începutul cinei, Camille, care n-avea mai multă speranţă decît Barbaroux, spuse ridicîmd paharul, spre a nu fi înţeles de Lucile :

Edamus et bibamus, cras enim moriemur !1

Dar Lucile înţelese.

— Bine, spuse ea, de ce să vorbeşti o limbă pe care nu o înţeleg ? Ghicesc totuşi ce spui. Haide, Camille, fii liniştit. Nu eu voi fi aceea care te voi împiedica să-ţi împlineşti misiunea.

După această asigurare, au început să vorbească nestînjenit şi tare.

Fréron era cel mai hotărît dintre toţi. Ştiau că iubeşte o femeie cu o dragoste fără speranţă, fără să ştie însă cine este această persoană. Disperarea de care fu cuprins la moartea Lucilei relevă acest secret dureros.

— Şi tu, Fréron, îl întrebă Camille, ai otravă ?

— Oh ! eu, spuse el, dacă nu reuşim mîine, mă omor ! Sînt atît de sătul de viaţă, încît nu caut decît un pretext să scap de ea.

Rebecqui era cel mai încrezător din toţi în rezultatul luptei.

— Îmi cunosc marsiliezii, spunea el. I-am ales eu per­sonal şi sînt sigur de ei, de la primul pînă la ultimul. Nici unul nu va da înapoi !

După cină, se gîndiră să meargă la Danton. Barbaroux şi Rebecqui refuzară, spunînd că erau aşteptaţi la cazarma marsiliezilor. Era aproape, la abia douăzeci de paşi de casa lui Camille Desmoulins.

Fréron avea întîlnire la Comună cu Sergent şi Manuel. Brune îşi petrecea noaptea la Santerre.

Fiecare se lega de eveniment printr-un fir ce-i era propriu.

Se despărţiră. Numai Camille şi Lucile se duseră la Danton.

Cele două perechi erau foarte legate — nu numai bărbaţii, dar mai ales femeile.

Danton este bine cunoscut. Am fost chemaţi nu o dată noi înşine să-i reproducem portretul, după maeştrii care l-au descris în trăsături viguroase.

Soţia sa este mai puţin cunoscută. Să spunem cîteva cuvinte despre ea.

Tot la colonelul Morin s-a putut găsi o amintire despre această remarcabilă femeie, care a fost obiectul unei atît de profunde adoraţii din partea soţului ei. Dar, în cazul ei, nu mai e vorba de o miniatură, ca la Lucile, ci de un portret în ghips. Michelet crede că a fost turnat după moarte.

Caracteristicile ce se pot desprinde din el sînt bună­tatea, calmul şi forţa.

Fără să fie încă bolnavă de boala care a ucis-o în 1793, era de pe atunci tristă şi îngrijorată, ca şi cum, fiind aproape de moarte, ar fi presimţit viitorul. Tra­diţia adaugă că era cucernică şi timidă.

Cu toată timiditatea şi cucernicia ei, într-o bună zi şi-a afirmat categoric voinţa în pofida împotrivirii pă­rinţilor ei. Era ziua în care a declarat că se va căsători cu Danton.

Cînd Camille şi Lucile sosiră la Danton, doamna Dan­ton plîngea, şi Danton încerca, cu un aer hotărît, s-o con­soleze.

Femeia s-a dus la femeie, bărbatul la bărbat. Femeile se îmbrăţişară, bărbaţii îşi strînseră mîinile.

— Crezi că se va întîmpla ceva ? întrebă Camille.

— Sper, răspunse Danton. Santerre e totuşi cam moale. Din fericire, după părerea mea, chestiunea de mîine nu este una de interes personal a unui conducător individual. Iritarea produsă de o mizerie prelungită, indignarea pu­blică, sentimentul apropierii duşmanului din afară, con­vingerea că Franţa e trădată, iată pe ce trebuie să contăm. Patruzeci şi şapte de secţiuni din patruzeci şi opt au votat decăderea din drepturi a regelui, au numit fiecare trei împuterniciţi care să se alăture Comunei, pentru sal­varea patriei.

— Salvarea patriei, spuse Camille clătinînd capul, e ceva destul de vag.

— Da, însă în acelaşi timp de înţeles.

— Şi Marat ? Şi Robespierre ?

— Evident, n-a fost văzut nici unul, nici altul. Unul e ascuns în podul său, celălalt în pivniţa sa. Treaba odată terminată, vor fi văzuţi reapărînd, unul ca o nevăstuică, celălalt ca o bufniţă.

— Şi Pétion ?

— Ah ! Şiret trebuie să fie cel ce poate spune de partea cui e ! În ziua de 4 a declarat război palatului ; în 8 a avertizat departamentul că nu mai răspunde de siguranţa regelui ; azi-dimineaţă a propus postarea de soldaţi ai gărzii naţionale în piaţa Carrousel ; astă-seară a cerut departamentului douăzeci de mii de franci pentru a-i trimite acasă pe marsiliezi.

— Vrea să slăbească vigilenţa Curţii, spuse Camille Desmoulins.

— Şi eu cred, spuse Danton.

În acest moment intră încă o pereche : erau doamna şi domnul Roland.

Ne amintim că doamna Robert (domnişoara de Kéralio) dicta în ziua de 17 iulie 1791 pe altarul patriei faimoasa petiţie pe care o scria soţul ei.

Spre deosebire de celelalte două perechi, unde bărbaţii erau superiori din toate punctele de vedere femeilor, în cazul noilor-veniţi, soţia îi era superioară soţului.

Dacă e cazul că credem în „Memoriile” doamnei Roland, Robert era un bărbat corpolent de treizeci şi cinci pînă în patruzeci de ani, membru al Clubului Cordelierilor, avînd mai mult patriotism decît talent, neavînd nici o uşurinţă de a scrie, mare duşman al lui La Fayette, foarte ambiţios.

Doamna Robert avea pe atunci treizeci şi patru de ani. Era mică de statură, îndemînatică, spirituală şi mîndră. Crescută de tatăl ei, Guinement de Kéralio — ca­valer de Saint-Louis, membru al Academiei de istorie şi arheologie — deveni încetul cu încetul savantă şi literată. La şaptesprezece ani scria, traducea, compila. La optsprezece ani scrise un roman, Adelaido. Tatăl ei semna frecvent în reviste articole scrise de ea. Astfel ajunse să aibă gîndirea vioaie, rapidă, înflăcărată, care făcu din ea unul din cei mai neobosiţi ziarişti ai timpului.

Soţii Robert veneau din cartierul Saint-Antoine. Aspec­tul cartierului era straniu, spuneau ei.

Noaptea era frumoasă, blînd luminată, liniştită în aparenţă. Nu era nimeni, sau aproape nimeni pe stradă, dar toate ferestrele erau luminate şi toate aceste lumini păreau să strălucească pentru a lumina noaptea.

Era de un efect sinistru ! Nu era o iluminaţie de săr­bătoare, nu era nici acea lumină de la priveghiul morţilor. Simţeai întrucîtva cum cartierul trăieşte prin acest somn febril.

În momentul cînd doamna Robert îşi termina po­vestirea, dangătul unui clopot făcu toată lumea să tresară. Era prima lovitură a clopotului de alarmă care răsuna la cordelieri.

— Bine ! spuse Danton. Îi recunosc pe marsiliezi! noştri ! Nu mă îndoiam că ei vor fi aceia care vor da semnalul.

Femeile se priviră îngrozite. Doamna Danton mai ales purta pe faţă toate semnele spaimei.

— Semnalul? spuse doamna Robert. Palatul va fi atacat deci în timpul nopţii ?

Nimeni nu-i răspunse, dar Camille Desmoulins, care la primul dangăt de clopot trecuse în camera vecină, se înapoie cu o puşcă în mînă.

Lucile scoase un strigăt, apoi, dîndu-şi seama că în acest moment hotărîtor n-avea dreptul să slăbească forţa omului pe care-l iubea, se aruncă în alcovul doamnei Danton, căzu în genunchi, îşi sprijini capul pe pat şi începu să plîngă.

Camille se apropie de ea.

— Fii liniştită, îi spuse el. Nu-l voi părăsi pe Danton.

Bărbaţii ieşiră. Doamna Danton părea gata să moară, iar doamna Robert, atîrnată de gîtul soţului ei, voia ne­apărat să-l însoţească.

Cele trei femei rămaseră singure : doamna Danton şezînd, aproape zdrobită ; Lucile, în genunchi, plîngînd ; doamna Robert străbătînd încăperea cu paşi mari, fără să observe că fiecare cuvînt al ei lovea în inima doamnei Danton.

— Toate astea, toate astea sînt din vina lui Danton! Dacă soţul meu este ucis, voi muri odată cu el. Dar înainte de a muri îl voi înjunghia pe Danton.

Trecu astfel aproape o oră.

Se auzi deschizîndu-se uşa de pe palier.

Doamna Robert se năpusti înainte ; Lucile întoarse capul ; doamna Danton rămase nemişcată.

Danton se întorsese acasă.

— Singur ! exclamă doamna Robert.

— Liniştiţi-vă, spuse Danton, nu se va întîmpla nimic pînă mîine.

-— Dar Camille ? întrebă Lucile.

— Dar Robert ? întrebă domnişoara de Kéralio.

— Sînt la cordelieri, unde redactează chemări la arme. Vin să vă dau ştiri despre ei, să vă spun că nu se va întîmpla nimic în această noapte, şi dovada e că am să mă culc.

Şi, într-adevăr, se aruncă îmbrăcat cum era pe pat şi peste cinci minute adormi, ca şi cum nu în acel moment s-ar fi hotărît o problemă de viaţă sau de moarte între popor şi monarhie.

La unu după miezul nopţii se înapoie şi Camille.

— Vă aduc veşti despre Robert, spuse el. S-a dus la Comună să ducă proclamaţiile noastre... Nu fiţi îngrijo­rate, e doar pentru mîine, şi încă, şi încă !

Camille clătină din cap în semn de îndoială. Îşi spri­jini apoi acest cap cuprins de îndoială de umărul Lucilei şi adormi la rîndul său.

Dormea de aproape o jumătate de oră cînd cineva sună la uşă. Doamna Robert se duse să deschidă. Era Robert. Venea să-l convoace pe Danton în numele Co­munei. Îl trezi.

— Să se ducă... şi să mă lase să dorm ! exclamă el. Mîine, cînd se va face ziuă.

Robert şi soţia sa plecară. Se duseră acasă.

Curînd se sună din nou la uşă. Acum doamna Danton se duse să deschidă.

Introduse în încăpere un tînăr blond, de vreo două­zeci de ani, în uniformă de căpitan al gărzii naţionale, care ţinea în mînă o puşcă.

— Domnul Danton ? întrebă el.

-— Prietene ! spuse doamna Danton trezindu-şi soţul.

— Ei bine, ce se întîmpla, întrebă acesta. Iarăşi ?

— Domnule Danton, spuse tînărul blond, sînteţi aşteptat acolo.

— Unde, acolo ?

— La Comună.

— Cine mă aşteaptă ?

— Delegaţii secţiilor şi, în mod deosebit, domnul Billot.

— Turbatul ! spuse Danton. Bine ! Spuneţi-i lui Billot că voi veni.

Apoi, privind chipul tînărului, care-i era necunoscut şi care purta, copil fiind încă, insigna unui grad prea înalt, îl întrebă :

— Scuzaţi, domnule ofiţer, dar cine sînteţi ?

— Sînt Ange Pitou, domnule, căpitan al gărzii na­ţionale din Haramont...

— Ah ! Ah !

— Fost învingător al Bastilieî.

— Bine !

-— Am primit ieri o scrisoare de la domnul Billot, care-mi spunea că probabil ne vom bate straşnic aici şi că e nevoie de toţi bunii patrioţi.

— Şi-atunci ?

— Atunci am plecat cu aceia dintre oamenii mei care nu vrut să mă urmeze. Dar cum sînt mai puţin buni măr­şăluitori ca mine, au rămas la Dammartin. Mîine dis-de-dimineaţă vor fi aici.

— La Dammartin ? întrebă Danton. Dar e la o distanţă de opt leghe de-aici !

— Da, domnule Danton.

— Şi Haramont, la ce distanţă e de Paris ?

— La nouăsprezece leghe... Am plecat azi la cinci dimineaţa.

— Ah ! Ah ! Şi dumneavoastră aţi parcurs distanţa într-o singură zi ?

— Da, domnule Danton.

— Şi cînd aţi sosit... ?

— La zece seara... Am întrebat de domnul Billot. Mi s-a spus că se află cu siguranţă în cartierul Saint- Antoine, la domnul Santerre. M-am dus la domnul Santerre, dar acolo mi s-a spus că nu l-au văzut şi că-l voi găsi probabil la iacobini, în strada Saint-Honoré. La iacobini nu fusese văzut şi am fost trimis la cordelieri. Aici mi s-a spus să mă duc la primărie...

— Şi la primărie l-aţi găsit ?

— Da, domnule Danton ! Atunci mi-a dat adresa dumneavoastră şi mi-a spus : „Nu-i aşa că nu eşti obosit, Pitou ? — Nu, domnule Billot. — Ei bine, du-te şi spune-i lui Danton că e un leneş şi că îl aşteptăm.”

— La dracu ! spuse Danton sărind jos din pat. Iată un om care mă face să-mi fie ruşine ! Să mergem, prietene, să mergem !

Se duse să-şi îmbrăţişeze soţia, apoi ieşi cu Pitou.

Soţia lui scoase un suspin slab şi lăsă capul să-i cadă pe speteaza fotoliului.

Lucile crezu că plînge şi-i respectă durerea. Totuşi, văzînd-o că rămîne nemişcată, îi trezi pe Camille, apoi se îndreptă spre doamna Danton ; biata femeie leşinase.

Primele raze ale soarelui se strecurau prin ferestre. Ziua promitea să fie frumoasă, dar, ca o prevestire rea, cerul era de culoarea sîngelui.


Yüklə 2,86 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin