Bucureşti Churriguerra, detaliu de coloană din Sari Domingo, Salamanca; (sec al Xvih-lea) edgar papu barocul ca tip de existenţă



Yüklə 0,88 Mb.
səhifə9/14
tarix15.01.2018
ölçüsü0,88 Mb.
#38028
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   14

179

geografic, ci de cel lăuntric structural, fiindcă în aceeas1 ordine se integrează, bunăoară, şi imperiile precolumbien» din America. Toate aceste străluciri hiperbolice, aceste spectaculoase apogeuri istorice — fie ele orientale sau ne­orientale — sînt, însă, prea- grele şi încărcate pentru a nu pune la încercare propriile temelii, mereu gata să tros­nească.

Deoarece cursul istoriei nu stagnează niciodată, el ex­clude excepţia şi, în cazul marilor tiranii, eînd urmează o traiectorie specifică. Momentele culminante nu coincid nid aci cu o oprire, ci cu începutul unei mişcări opuse, de eobo-rîre, de declin. Chiar în asemenea momente bogăţiile adu­nate acţionează, prin acidul rafinamentului lor, ca ua dizolvant ce stimulează germenii* dezagregării şi ai corup­ţiei, care sapă soliditatea imperiilor.

Ca şi în cazul celeilalte extreme, adică al aşezăminte! lor mici, la desfăşurarea istoriei colaborează şi natura, î în sens invers. Ce decide originar ca un popor să fie sau mare ? Am spune că topos-ul, locul nefavorabil sau vorabil pe care şi l-a ales, mai bine zis i l-a ales proPrl destin. Am văzut că fenicienii şi iudeii s-au dezvolta un pămînt strimt, lipsit de bogăţii, care le limita creşte şi extinderea. Dimpotrivă, vastele aşezăminte iston mutele tiranii ale orientului, au putut să ajungă tf* "j virtutea locului prielnic la care s-au oprit. Foarte a acest loc se desfăcea în jurul unui fluviu impunător \ pabil a le înlesni comunicaţiile, a le permite o ^ indefinită în tot lungul său, şi a le fecunda înfloreau uneori în izbucniri naturale luxuriante,


e de la început bogăţia prin care îşi puteau acoperi rice ambiţie de expansiune.

Desigur, însă, că am greşi în ambele cazuri dacă ne-am mărgini să semnalăm numai condiţiile naturale intrinsece, jezvoltarea sau, dimpotrivă, la oprirea creşterii au mai contribuit de asemenea şi depărtarea sau apropierea de uimite zone umane. Acestea pot fi tot atît de bine mile a nocive, stimulatoare sau inhibitive. Ele sînt, însă, nu­mai condiţii secunde. Determinantul prim în dezvoltarea ur.ui pop:><* rămîne topos-ul — natura locului — în sen­sul explicaţiilor date de noi pînă acum.

Depinzînd originar numai de acest factor, noţiunea de micime şi cea de mărime, apar cu totul relative pe plan is-ric. Una şi aceeaşi celulă a putut să alcătuiască deopo­trivă poporul mic şi slab al fenicienilor, ca şi poporul marş i puternic al cartaginezilor, după locul nefavorabil sau fa-'abil pe care l-au ocupat. Fenomenul este, dacă nu iden­tic, în orice caz similar cu acela al naturii. Aceeaşi specie de Mite poate fi pitică sau uriaşă după natura solului, a alti-teii sau a latitudinii geografice, unde şi-a înfipt rădă-le. Condiţiile opuse ale locului fac ca sămînţa să dea o Piă tufă ierboasă sau, dimpotrivă, o vastă arborescentă. Este firesc ca un proces similar să-şi capete o cer^ă va-itate şi în dezvoltarea popoarelor, a aşezămintelor, a sta-or- In istoria moderna fenomenul apare poate şi mai ecvent decît în Antichitate, cînd cazul Feniciei şi al Car-5i s-a văzut de atîtea ori reeditat. Cel mai apropiat ni ^re exemplul aceleiaşi celule naţionale, care, după lo-îtade s-a fixat temeinic, a putut să alcătuiască şi micul * Portughez şi marele popor brazilian. Vom vedea mai

177

tîrziu, în alt capitol, că această relativitate a p după care un unic lucru poate fi văzut şi realizat în va­riante dimensionale din cele mai opuse — îndeosebi pe ca­lea hiperbolică, de la minuscul la uriaş — este un fenomen tipic baroc.

Pentru moment, însă. n-am dorit decît să arătăm raţiu­nea care ne-a îndemnat să situăm în aceeaşi categorie eaj tremele micimii şi mărimii surprinse la diferite aşezămini dintr-un trecut depărtat. Tocmai asemenea alcătuiri isto­rice, radical opuse ca proporţii, se dovedesc a fi, la un anu-j mit stadiu de evoluţie, şi cele mai ameninţate, fie prin'stri-vire, fie prin pulverizare, ceea ce de fapt revine la acelaşi efect ai sfîrşitului. Iată pentru ce folosirea strălucirii in lo­cul puterii apare necesară în ambele cazuri. De aci. de la aceste extreme, se alcătuiesc, în consecinţă, si cele mai re­prezentative cadre ale barocului. Aşadar, pe- plan istorifl relativitatea dimensională, dependentă iniţial numai de lf>' cui aşezării, se desprinde ca atare dintr-o coincidenţă 2 efectelor la aşezăminte de proporţii cu totul opuse

Totuşi, în cazul marilor tiranii, barocul capătă un ci' racter deosebit de aceia întllnit în cadrele istorice redus? La această trăsătură distinctivă contribuie si specificul i$



C'A

turii însăşi, care influenţează creaţia umană. Am spus^ popoarele mari îşi află decisă creşterea de către' spaţiile vorabile unde ele se dezvoltă iniţial, de obicei păron bogate, care proliferează la nesfîrşit. Un asemenea r°e0 va stimula în artă un baroc de o factură multiplă. P'al1 roasa, potopitoare, în expresii de o exuberanţă uriaşă, c°



178

jjă unsori pînă la ultimele limite posibile. Aceasta mai seamă oînd fenomenul se iveşte în unele regiuni tropi-e sau subtropicale, cărora li se atribuie şi rolul de ma­trice ce-au adăpostit cele mai vechi manifestări ale stilu-. Pin cele relatate mai sus rezultă că strălucirea barocă exprimă aci printr-o imensă furnicare decorativă, ex­tinsă pe suprafeţe sau înscrisă în volume gigantice. Putem vorbi, totuşi, şi in cadrul acestei abundente, de două tipuri deosebite. Am distinge, pe de o parte, decorativul-pădure, iar pe de altă parte, decorativul-arhipelag.

Primul tip îşi are sediul cu adevărat originar în India,

nde se va dezvolta ca atare în diferite faze şi regiuni din

istoria şi din cuprinsul acestei ţări. Aci stabileşte la noi şi

G. Călinescu cele mai vechi surse ale barocului, plecînd tot

la profuziunea decorativă (v. Clasicism, romantism,

aroc, în Impresii asupra literaturii spaniole, 1945). Fiindcă

11 evocat şi antecedentul specific al naturii, vom da şi un

"igur exemplu natural, destinat să explice atributul deco-

-iv-pădure, prin care am distins arta indiană. Ne gîndim

'cel straniu copac cunoscut sub numele de banian. Este

fl din organismele cele mai uriaş proliferante din cîte

părut vreodată. Trunchiul originar întinde ramuri pe

cresc rădăcini aeriene, se coboară către pămînt, unde

*fig şi se preschimbă în trunchiuri, care de asemena

4 ramuri cu rădăcini, făcînd ca procesul să se repete -

P» Rezultă astfel un nesfîrşit copac-pădure, care se

Qde şi acoperă vaste suprafeţe. Totul pare amăgitor,

■bsimil. un produs al magiei, al iluziei Maya, al acelei

*ni prime" din concepţia Vedanta „care a produs re-

^e multiplului ca într-un sistem de oglinzi contrapuse"

179

(Angelo Moretta, II pensiero Vedanta, Roma, 1968). Acest original fenomen natural ne stimulează să pătrundem barocul indian.



Tot astfel dintr-un unic trunchi artistic se lasă rădăcini asociative, preschimbate în noi trunchiuri, din ale căror crengi rezultă iarăşi noi rădăcini, într-o progresie infinită, întregul ansamblu se dezvoltă într-un continuu legato de­corativ, care parcă n-ar mai voi să se sfîrşească, cuprinzînd totul pe calea unei înlănţuiri neîntrerupte. Spunînd „totul" ne gîndim la sensul absolut al noţiunii, excluzînd ideea unei redări doar abreviate şi rezumative. Astfel, decoraţiile nu sîftt doar reliefuri sau desene, adică simple efigii reduse ale realităţii, ci statui mari, întregi, ce se înalţă multiplu şi violent, ca trunchiurile într-o pădure bogată, „deasă ca peria". Analogia cu o natură covîrşită de propria ei fecun­ditate merge pînă acolo în^ît componentele artistice rl ] iluzia că ar căuta fiecare să-şi susţină sălbatic existen.aîn dauna celorlalte, aşa cum se întîmplă într-o prea populate lume organică, vegetală sau animală. Uneori aceste com­ponente artistice, în volume impetuoase, apar atît de şi înghesuite, încît aproape se înăbuşă, acoperindu-se între ele, aşa cum într-o pădure compactă copacii se luptă să-?1 întindă ramurile unul deasupra altuia. Este aci varia" extremă a uneia din trăsăturile barocului, stabilite mai-na' inte în cadrul multului decorativ. Identificăm masele mari de vibrantă materie artistică, â> dizolve forma artistică. Este trăsătura dominantă a de rativului-pădure.

Am mai amintit, însă, şi de un alt tip artistic din ca I goria marilor tiranii, de decorativul-arhipelag. Aces



180

{ a fi specific în variante mai atenuate şi, deci, mai l baroce, unor civilizaţii situate la nord de India, cum ;cea chineză sau japoneză, dar devine cu totul repre-jativ în alte regiuni, prin imensa exuberanţă pe oare i-o i aria tropicală şi subtropicală unde se află fixat. Este vorba de culturile precolumbiene din America, îndeosebi îtecă şi maya. Spre deosebire de acel legato continuu, ase-:nea ramurilor ce se conjugă neîntrerupt, din decoraţi-' vul-pădure, specia decorativului-arhipelag îşi are compo­nentele rupte una de alta, discontinui, în chip de insule mltiple, parcă întîmplător azvîrlite. Faptul se datoreze ■acterului, în mare parte, de pictograme, al acestor orea-ii (v. Fransisc Păcurariu, Literatura Maya, în Antologia literaturii precolumbiene, 1973). Dar cîtă deosebire faţă de mele geometrizate, ordonate în şiruri drepte, ale carac-t pictografice egiptene, care au ceva din semnalata 'Plitate a Africii negre, de unde îşi trag şi originea ! ^potrivă, în pictura murală, dar mai cu seamă în relie-& în desenele pictate pe codice din arta aztecă sau tya, întilnim la fiecare insulă, cît de redusă, îngrămădiri ppătrunderi întortocheate, care creează cele mai ne-irtate labirinturi. Ele se adună, fără nici o regularitate, ppul unor arhipelaguri din cele mai dense. '. anumite cazuri, ca de pildă la Zeiţa Pămîntuhii, Pictat pe aşa-numitul codice Borgia. creaţia se află ată de un masiv corp central pe o aproximativă **ă circulară, înconjurat de numeroşi sateliţi, unii din fcsculi dar tot atît de complicat uvrajaţi ca şi extinsa

I din mijloc. Alteori, ca în Naşterea Luceafărului

181

de zi, din acelaşi codice, se pierde orice centrare, în ce unele infime insuliţe se află introduse în canale mările interioare ale desenelor mai mari, aproape dorn.] tîndu-ne orientarea. Spre deosebire de decoralivul-p^R care oferă senzaţia progresiei infinite, decorativ id-arhi».\ lag creează senzaţia opusă, a regresiei infinite. Caracter* discrepanţei, al discontinuităţii ne fărâmiţează atenţia, oprindu-ne la dte un detaliu-insulă, pe care. însă, nu-l putem cuprinde, fiindcă şi el închide înlăuntrul său alte detalii, uneori alte insule interne, de o factură complicat! greu de urmărit. Arta precolumbiană se ataşază, deci, la 'amintita parte a umbrei din baroc, la latura sa de enigna sau la acel „caracter ascuns al stilului'" invocat de Baltasar Gracian în El Discreto, ca semn de veneraţie faţă de res­pectivul conţinut artistic.



Cu toată distincţia dintre ele, decoralivul-pădure şi<"j corativul-arhipelag converg către un fond comun, c desparte radical de barocul fenician şi iudeu. Această dfr tincţie se vede determinată îndeosebi de raportarea la na tură. Am semnalat la început că formele de creaţie ale Fe-niciei şi Iudeii se dezvoltă larg ca expresii compensator1' faţă de strînsoarea mediului natural. în condiţii cu tot Oftase barocul marilor tiranii, dezvoltat in regiuni vaste I bogate, nu mai este efectul unei replici, ci, dimpotrivă-unei emulaţii cu o natură aflată în cea mai amplă p siune. Captare numai în ultima categorie vom întîln* hybris al decorativului şi al nesfîrşitelor detalii d ceea ce am numit spirit multiform.

p

Aşa cum nu s-a realizat complet în specia aşeză»



lor mici, nici în categoria celor mari barocul vechi nu

apar


162

jesăvîrşit, fie că este vorba de decorativul-pădure fie lecorativul-arhipelag. în amîndouă cazurile asistăm la jerinţă" puternică a stilului primitivist. Unul din cei subtili interpreţi ai acestui stil, W. Deonna, îi atribuie, ie clasicism, o vizibilă „regresie tehnică". Barocul se ează tocmai la polul opus, marcînd, dimpotrivă, o „pro­gresie41 în această privinţă, aşa cum am înregistrat în-;r-unul din capitolele precedente. Acea „regresie tehnică", m, cum spune iarăşi Deonna, reducţie a formelor naturale scheme mai uşoare" apropie mai curînd primitivismul ie manierism. In consecinţă, rezultă din ambele stiîxiri la-a comună a deformării, trăsătură perceptibilă mai cu seamă la arta precolumbiană. De aceea unele aspecte ale nitivismului, în interpretarea lui Deonna, coincid roape integral cu optica manieristă : „Artiştii primiti-i> spune el, prelungesc sau scurtează corpul omenesc în ară de orice caracter verosimil". (W. Deonna, Primiti-? et classicisme, Ies deux jaces de Vhisioire de Vart, în fee des Inslitus d''Areheologie et d'Histoire de VArt, 10, Noi am spune, în afară de orice autoritate a ideii de pe care barocul, dimpotrivă, o hipertrofiază. imei asemenea autorităţi poate creea adesea 1111 se şi întîmplă — coordonate ale monstruosului, care ^ionează violent pe calea repulsiei. Caracterul delec-*1 barocului, care se luptă să exercite, prin strălucire, fcuta sa fascinaţie, se vede aci în parte neutralizat prin ^ său, destinat să înfioare. Dar dacă acestea constituie pnente la realizarea unei desăvîrşiri baroce pe plan r0! ele promovează o atare desăvîrşire în registrul tră-

183

irii, şi anume prin antinomia dramatică între tendinţa a chema şi aceea de a respinge.


Urmează să mai privim fugitiv şi alte două cazuri de vechi manifestări ale acestui fenomen. Ele se ataşază tot la categoria mărimii, însă în condiţii originare deosebite de cele evocate pînă acum.

Primul exemplu la care ne oprim este acela al arabilor. Spaţiul lor iniţial de existenţă se dovedeşte a fi doar semi« favorabil unei mari dezvoltări. Pămîntul arabic este de­parte de izbucnirea bogată, luxuriantă, a naturii, unde1 s-au desfăşurat diferitele forme ale civilizaţiei indiene, sau ale celei mayaţşe şi aztece. Acest pămînt prezintă, în bună parte, un deşert lipsit de promisiuni. O atare lipsă se află, totuşi, compensată şi de unele avantaje care ar putea să deschidă — însă numai în perspectivă depăr­tată — condiţiile de existenţă ale unui mare popor. Mai întîi, pămîntul, deşi sterp şi dezolat, nu se vede sugrumi în fîşii strimte, ci prezintă deschiderile cele mai largi1 al doilea rînd, se relevă vecinătatea imediată a unor giuni extrem de bogate, Mesopotamia la nord, valea lului la apus. în sfîrşit, în aceste ţinuturi vecine s-au de voltat milenar mai multe serii^de civilizaţii, în rnăsJ' să furnizeze un substanţial material de edificare pentru nouă civilizaţie. . .

Iată, deci, condiţii deosebite de cele înregistrate P

Ni-


acum, în care factorii stimulatori ai creşterii se

se*


cu tot atît de mari obstacole în calea unei asemenea raţii Din cauza acestor obstacole, arabii, deşi popor v
184

itut să înfăptuiască numai cu mult mai tîrziu, abia în

[ Mediu, ceea ce alte tiranii orientale, aşezate în lo-

perfect favorabile, realizaseră uneori cu milenii

,inte. în al doilea rînd, iarăşi spre deosebire de acele

j, civilizaţia lor, atît de tardivă în comparaţie cu

ţechimea stirpei, a avut şi ea loc abia pe pămînturi

ine, cucerite de ei, adică în acele regiuni bogate şi

ilizate din vecinătate, iar nu în spaţiul originar. Ba

hiar ultima lor strălucire se deschide, din aproape în

oroape, pe teritoriul atît de depărtat al Spaniei, rodi-

are pe atunci, şi peste care trecuseră civilizaţiile car-

dgineză şi romană.

Din aceste împrejurări speciale a rezultat în artă şi racterul deopotrivă de special al barocului arab. El ■mite, în mare parte, nervul dinamic al stilului la po-rele europene moderne. Barocul arab poartă subcon-în sine complexul întîrzierii. Parcă ar vrea mereu descarce într-o clipă de supremă intensitate ceea ce a să so eşaloneze normal pe parcurs de milenii, iro-ln golul deşertului. De aici febrilitatea, frenezia, ten-la dramatică, \ibraţia continuă a acestui stil atît în cît si în artele vizuale. Barocul arab năzuieşte Să P pe cît de plenar pe atît de subit întreaga uriaşă a 3 existenţei : beţie, vis, extaz, calcul, voluptate or-lCa- durere intensă, iniţiere în calea înţelepciunii. \ deosebire de iudei, care vor să spargă clipa pre-I ameninţă mereu cu sfîrşitul, şi să se dil^e în-PP ii imitat, arabil, dimpotrivă, urmăresc să con-. 1 să facă a încăpea acel timp nelimitat în a putere de trăire a clipei. Deşi de origine mai

185
veche dir^ India, poartă totuşi o adîncă semnificaţie Sjj bolică pentru acest popor poveistea califului din 0 mk şi una de nopţi, căruia un magician i-a scufundat capJ în apa unui bazin din palatul său. Acolo el se pomene* ea într-un vis, pe ţărmuri străine, unde duce mai mul] ani o întreagă viaţă de lipsuri şi dureri, în care intervaj are răgazul să-şi înjghebeze o familie, şi să aibă şi copjî Cînd, însă. vrăjitorul îi scoate capul afară, î] anunţă că n-a stat în apă decît cîteva clipe. Acea barocă relativităţi dimensională, semnalată de noi mai-nainte, se aplică adl proporţiile timpului. Simbolul comportă şi varia proiectare spaţială. Tot în O mie şi una de nopţi -■ si povestea acelei mici cutii care, la deschiderea cj^H lui, a lăsat să iasă dintr-însa o făptură-uriaşă, aproape dj necuprins. Conştiinţaretardatară a civilizaţiei arabe csi însetată ca. pe calea unei orgii de trăiri, de exfX^M sji de situaţii, să concentreze m scurtul popas al existenţi omeneşti tot ceea ce cuprinde în albia cursului său timfl nesfîrşit. Faptul se ră'sl'ringe în uluitoarea aglc ornamentioă a artei lor, de unde derivă şi noţiunea ■ arabesc.

Deschişi la ultimele rafinamente ale civilizaţiilo1" vremea lor. ei străbat într-însele cu rapiditatea in9 tului de călăreţi nomazi, care a rămas într-înşii. în v tea acestui instinct ei se mişcă în căutarea unui spat!l! 1 mai favorabil, ca o compensaţie pentru ceea ce n-al-l , j iniţial. De aceea asistăm la o suită de iuţi apru10' stingeri, eare-şi mută mereu sediul — şi exclusiv ' curi străine de pămîntul originar —- Damasc, Cairo, Oordoba, Grenada. Aceste sedii multipla e

186

h durate reduse dar potopitoare de idei şi senzaţii igrămădiri de arabescuri trăite — sînt tot atîtea \0cole ale culturii şi artei .arabe. Ele se mişcă con-u în cadrul marelui turneu al acestei existenţe de glo­rie şi decadenţă, pînă să sombreze apoi într-o letargie sculară.



Arabii n-au avut teatru, ca indienii sau precolumbie-nii americani, dar însăşi existenţa lor creatoare se des-ară sub specia scenică a efemerului strălucitor şi a mbătorului, a iluziei trepidante care nu dăinuieşte, intensifică puterea dc-o clipă a emoţiei. Totodată, aracteru! de spectacol magnific al culturii lor se arată a declanşat de o permanentă tensiune dramatică. Este a de acea luptă lăuntrică între contraste care încă ate de momentul barocului s-a răsfrînt de la ei, cu ri europene, în poezia trubadurilor şi a iui Petrarca. lîngă factura propriu-zisă a artei lor, privită sub as-l execuţiei, cu motive bogate, încărcate, hiperho-i influenţe puternice asupra amintitului barrueco ric. se mai relevă şi acest ansamblu al trăirii care con-î o efectivă contribuţie în periplul secular al~stilului. ;uşi, nici aci nu putem vorbi de un baroc integral. fee datoreşte mai întîi unei continue emigrări a sti-
e diferite pămînturi, ceea ce l-a deschis unor in-e extrem de variate. Or se ştie că nu toate aceste 5 străine, pe care arabii şi le-au însuşit adesea c reprezintă fenomenul stilistic ce ne preocupă. e altele, necontestata influenţă bizantină, cu res-
1 caracter stilizat, cu acea netedă închidere sferică, ■Prăină de excesul baroc, de exaltarea sa centri-
fugă. Dar mai există şi un alt indiciu care ne prove oarecare reticenţă în această privinţă. Deşi arta araM este pronunţat vizuală şi amplu decorativă, nu năzuiJ totuşi către acea cuprindere integrală, care defineşte bl rocul. Islamismul, după cum se ştie, interzice elementul figurativ, care apare aci extrem de redus. Dintr-o aJ menea perspectivă atît arta Indiei cît şi cea precolumj biană apar mai complete în utilizarea motivelor. Ele răs­pund mai direct exigenţelor baroce de îmbrăţişare integrală a lucrurilor, ceea ce implică şi bogata prezenţj elementului formativ într-însele.

-e a fi procesul cel mai autentic şi cel mai edificator nstituire a unui baroc exemplar. Una din calităţile

Al doilea caz special, după civilizaţia arabă, este M al culturii elenistice şi romane. L-am fixat ultimul privirea noastră nu după criterii cronologice, ci exclflj structurale. Arabii îşi desfăşoară barocul respectiv abi după secolele finale ale Antichităţii. Fără a fi, însă, j mai apropiată în timp, epoca elenistico-romană est^ L mai înrudită ca alcătuire cu marele moment modern stilului. _ , j

Faptul se poate demonstra sub două aspecte. Mal l. este prima expresie barocă dezvoltată amplu şi Pe tul Europei, chiar dacă originea sa ar fi tot a«ia poate, deci, recunoaşte încă de la început un afinitate mai strînsă' cu barocul modem. în al apare în condiţii identice cu acesta din urmă,

yite ale acestui stil se arată a fi caracterul delec-, creat de voluptoasa sa moliciune şi flexibilitate. Or, firesc ca asemenea trăsături să derive mai curînd din i-oltarea şi amplificarea agreabilei şlefuiri clasice de-in aceea a asprimii primitiviste, cu inerentele ei im-[ii monstruoase. Faptul că ne-am însuşit o atare con-•e se putea, dealtfel, bănui încă din capitolele pre-edente, unde cele mai multe ilustrări ale fenomenului, jpâ acelea din marele moment modern, au fost extrase n perioada elenistică şi romană. Ele ne şi dispensează mai stărui îndelung asupra aspectului de faţă. Vom semnala numai că acea tensiune tragică de la baza ilui nu există aci numai ca trăire în felul de mai al arabilor, ci şi ca efectivă realizare dramatică. Sub unghi de vedere Seneca poate fi considerat primul urg modern (v. George Uscătescu, II teatro e le sue % Bari, 1968), ceea ce şi explică temeinica sa întipă-Pructura marei tragedii de pe la sfîrşitul veacului flea, şi începutul celui următor. Apoi gustul acelei întru spectacolele fastuoase, uneori de o neobiş-ptravaganţă, completează cu încă o notă repre-

P caracterul teatral al timpului. în sfîrşit, asa cum l '

spus şi altă dată, în acest cadru apare pentru

»»tă la stoici concepţia lumii ca teatru, ca iluzie, B.se va transmite întocmai şi în barocul modern.

d»*

cazurile ne relevă, aşadar, aceeaşi barochizare a unul ( labil clasicism, fie el grecesc, fie renascentist. Or "'



166

cedat de o artă clasică pe care o transformă. A»11"" ^ stea se mai adaugă şi toate celelalte trăsături pe

pnoaştem, primatul intelectualismului, al origina-ttiateriei, îndeosebi a celei preţioase, al bogăţiei

189


decorative. Apoi expresivitatea, dinamica mişcărilor a făşurările largi şi retorice, gustul pentru marile pron, ţii, iau locul în artă acelei „simplităţi nobile şi mart liniştite", de care vorbea Winckelmann cu privire la Q cia clasică. Nu trebuie uitată, la rîndul ei, nici acea mek colie de declin a barocului, desprinsă din toată suita m amurgite străluciri, ce întregesc asemănarea cu corespi zătorul moment modern.

în sfîrşit, acum apare pentru prima dată concep „celor şapte minuni ale lumii" (v. Mihai Gramatopol, l vilizaţia elenistică, 1974). Acestea s-au văzut sporite epocă cu numeroase alte „minuni", înregistrate toate atare de către o receptivitate tipic barocă. Conţinutul ti menului nu este luat în accepţia taumaturgică de rai col, ci în aceea de lucru ce produce şocul uimirii, al adi raţiei, adică tocmai în înţelesul de meraviglia sau stup» pe care îl vom întîlni ca efect urmărit de artă în bara modern. Desigur că acest mare moment al stilului se o anunţă prefigurat şi în multe alte trăsături distincţi dinlăuntrul epocii elenistice şi romane. Găsim, însă, Şu ciente şi indicaţiile date pînă acum pentru a ne corrv că din toate vechile cadre istorice mai sus evocate, ac este cel mai apropiat de barocul propriu-zis, pe care " întîlni mai tîrziu în Europa. De aceea l-am şi situat in ilustrativă pe care am urmărit-o.

Şi totuşi barocul nu apare complet realizat nici tf> elenistică şi romană. Printre alţii, adoptă acest Pun vedere şi un erudit român, Mihai Gramatopol, P*^ l-am mai semnalat cu puţin înainte. Ne referim *n j la capitolul Clasicism şi baroc, realism şi exotic, *

190


capitole anterioare din amintita sa carte Civilizaţia

tică- „Orice tentativă de descifrare de pe poziţii teo-

rnoderne, susţine cercetătorul, este implicit o ten*

i de falsificare, căci oricît de apropiată ne-ar fi prin

tura şi caracteristicile ei, epoca aparţine unui alt sis-

de ordonare a valorilor". Pe planul strict al artei

jtorul menţionat vede aci mai curînd un fel de eclectism

in care ar intra, ca o simplă componentă, şi ceea ce noi

ftim că este barocul.

'u el coexistă şi un „clasicism elenistic", chiar un ,.neo-

jsicism" şi un „neoarhaism". pe care iarăşi n-am greşi

identificăm cu manierismul. Aceste stiluri deosebite

.îlnesc pînă şi ,.în cadrul aceleiaşi opere". Spre deo-

>ire de barocul integral modern, bafocu] elenistic nu

manifesta „decît eventual în decoraţie". Gramatopol

feră aci doar la arhitectură, dar, prin exemplul ace-

"te, intenţionează să ilustreze în general prezenţa cu

imitată şi numai „eventuală" a barocului în epoca

■tivă. Nouă nu ni se pare chiar atît de redusă aceasta

■>tă. Este prea evident, bunăoară, că atît de difuzata

}ţie stoică a „lumii ca teatru" nu intră nicidecum

1 sistem de ordonare a valorilor" decît în barocul

toii mari, totuşi, faptul că acest stil se integrează

turnai ca o componentă într-un conglomerat eclec-

1 vast, nu poate fi contestat. Alte analize şi carac-

&te lui Mihai Gramatopol ne sugerează, în ciuda

ilor doar formale, unele distincţii foarte precise

baroc. Ne gîndim aci la frecvenţa „coloşilor" şi a

Uor" pe care noj ]e-am identificat cu acele raera-

191


iriglie de mai tîrziu. Gramatopol le pune, pe bună dnl taie, în seama „tehnicismului elenistic. Am putea ^2 plicăm că aceasta ar fi o trăsătură care se atribuie barocului propriu-zis de mai tîrziu. Aci am avea şi tot n-am avea dreptate. în cadrul barocului din veacurile] XVI-lea şi al XVII-lea, relaţia dintre elementul iehnia cel artistic apare cu totul inversă faţă de aceea din ew elenistică. Rolul de termen siiborăonator şi cel de 1 men subordonat se intervertesc radical de la o period la alta. Colosul Sfîntul Petru, bunăoară, se vede admiij în primul rînd, ca realizare efectivă de artă, pe cînd 9 losul din Rodos sau Farul din Alexandria stîrnesc aej meraviglia aproape numai ca performanţe tehnice, fa lipsite de valoare' artistică. ' :

In cuprinsul unei analogii cu creaţiile mai noi, acei idin urmă ar intra mai curînd în categoria turnului Ea decît a marilor monumente din baroc. Poate că, întri îdin poemele sale, Walt Whitman a intuit just natura «1 nunilor" elenistice, punîndu-le în cumpănă cu „minunJ moderne care, după el, ar fi cablul transoceanic sau ferată Atlantic-Pacific. Prin aceasta poetul americ3 descojeşte pojghiţa artistică şi merge pătrunzător °] ţialul lor miez tehnic. Dealtfel în lucrarea lui MilialeJ matopol întîlnim şi alte indicii care nouă ne-ar sw'•! fundamentală depărtare de baroc şi o apropiere i"al ^jj de zilele noastre. Aşa s-ar prezenta, pe planul 1 ticii, multiplele concepţii de oraşe noi între ale căror J de circulaţie „ce se încrucişau în unghi drepx> I cvartaluri de case". Este tot ce poate fi mai d^9 ganica sinuozitate barocă.

192

am oprit sumar, după cum se vede, numai la câteva t. în diferite arii istorice diseminate pe glob, ade-nilenii înainte, am căutat să extragem cîte un as­altul care ar prefigura barocul modern. Din toate fet că stilul apare incomplet, lacunar, nedesăvîrşit »expresia sa plenar constituită în veacurile al a şi a] XVII-lea. Această constatare nu permite, părerea noastră, accesul nici unei excepţii. Pînă şi îda elenistică, pe care am considerat-o cu mult ce-a apropiată de barocul modern, se află încă departe de a împlinită ca atare a acestuia, i greşi, totuşi, dacă am desconsidera asemenea pre-iri, care ne ajută substanţial în efortul de înţelegere hii. Vom continua, în consecinţă, să ilustrăm şi prin te ce se desprind cu pronunţate reliefuri baroce în-l unor cadre mai vechi de cultură, unde — din ra-' de atîtea ori repetate — strălucirea ia locul pu-tesigur că cele cîte va arii istorice pe care le-am ttiai pot fi încă sporite cu multe altele. Pentru ta dorit, însă, să arătăm — existenţa unor per-coordonate constitutive ale barocului — nu ni se I'necesară o noua serie de adaosuri la cele spuse. wrge, de aceea, la un salt peste etape. Cu alte cu-k trece direct să privim variatele împrejurări kre au dictat marele moment al barocului cu con-a §: înfăptuirile sale.



de existenţă, voi. I

MOMENTUL MARE AL BAROCULUI

N-am putut evita prezenta problemă, de care ne apro­piem cu teamă, fiind cea mai dificilă şi complexă din a cursul expunerii noastre. Ea implică iniţial o sferă dl preocupări cu mult mai largă decît aceea a obiect™ strict, urmărit de noi. Plecăm, din unghiul vederii -noal tre, de la constatarea că nu numai barocul, ci orice 8 nomen de cultură şi de viaţă, comun atît civilizaţi^ vechi cît şi celor noi, se bucură de o mai deplină Şi ! amplă realizare la acestea din urmă. Caracterul mai 1 "| sau mai puţin izolat al ariilor civilizate din vec —■ privite ca focare sau centre de iradiere a cuc minţii — dădeau un coeficient de pierdere a energi , turale, aşa cum, pe plan natural, se pierde neu cea mai însemnată parte din energia solară.

Marile civilizaţii nu formau o pînză continu dezvoltau sub chip de insule e §

laţii reduse

în orice caz e § în mijlocul unor mări de lum^ o ^ şi vastul imperiu roman alcătuia cu aproxii*1

194

tsulă, pierdută între triburile Saharei, nestrăbâ-



ean, seminţiile germanice şi asprele stepe scitice.

jcarea între diferite centre — acolo unde exista,

pentru noi astăzi, limitate — era mai laborioasă

popoarele moderne, îndeosebi" de după Renaştere.

zid chinezesc, devenit simbol prin excelenţă al

e izolare, nu reprezenta decît expresia hipertro-

i — barochizată la parametri de continent — a unei

i existente pretutindeni la nivel de simplu oraş în vre-

, respectivă, cînd fiecare aşezare urbană se vedea

■ ată în ziduri şi porţi zăvorite. în felul acesta şi acce-

Iturii de la o colectivitate la alta se arăta mai ane-

. Marile civilizaţii mureau uneori cunoscute doar

icesori încă necultivaţi — de cele mai multe ori cu-

i ai lor — care trebuiau să se iniţieze trudnic şi să

2gul ciclu de la început. Totul ducea, aşa cum

)lls, la o pierdere imensă de energie culturală.

>arele moderne se dezvoltă, însă, alăturat şi sin-

21e nu mai evoluează unul departe de altul, ca in-

unul în locul altuia succesiv, ceea ce echiva-

n ambele cazuri, cu aceeaşi excludere a altuia, fie

ii distanţă, fie temporal prin moartea civiliza-

edente. Popoarele moderne se desfăşoară unul

Ş». adică unul implicîndu-l pe altul, în acea pînză



e care am amintit. De astă dată nu mai există

î sau după ele, goluri în care se irosea o mare

*iziţiile de cultură, agonisite cu trudă timp

e- Potenţialurile minţilor instruite, întîlnind de

turnai plinuri alăturate, se dezvoltă în reacţii

faite, care nu numai că împiedică pierderea,'


Yüklə 0,88 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin