Capitolul XVI religiile din china antică

513

Mahomed şi avântul islamului

Mahomed să fi fost impresionat de veghile, rugăciunile şi meditaţiile anumitor călugări creştini pe care îi întâlnise sau de care auzise vorbind în călătoriile sale. Un văr al Hadigei era creştin, în plus, anumite ecouri ale predicaţiei creştine, ortodoxe ori sectare (nestoriene, gnostice), precum şi ideile şi obiceiurile ebraice erau îndeajuns de cunoscute în oraşele arabe. La Mecca existau puţini creştini, majoritatea de condiţie foarte umilă (probabil sclavi abisinieni) şi insuficient instruiţi, în ce priveşte evreii, prezenţa lor era masivă la latrib (viitoarea Medina) şi vom vedea (§ 262) în ce măsură Profetul se bizuia pe ei.

Totuşi, în timpul lui Mahomed, religia Arabiei Centrale nu pare să fi fost modificată de influenţe iudeo-creştine. în ciuda decăderii sale, ea păstra încă structurile politeismului semitic. Centrul vieţii religioase era oraşul Mecca (Makkd). Numele îi era menţionat în Corpm~\\\. ptolemaic (secolul al II-lea d.Hr.) drept Makoraba, cuvânt derivat din sabeeanul Makuraba, „sanctuar". Altfel spus, la început Mecca era un centru ceremonial în jurul căruia s-a clădit treptat oraşul3, în mijlocul teritoriului consacrat, Himă, se afla sanctuarul Ka'ba (în traducere literală „cub"), edificiu fără acoperiş, având încastrat într-unul din unghiurile sale celebra Piatră Neagră, socotită de origine cerească, înconjurarea Pietrei constituia în timpurile preislamice, la fel ca şi azi, un ritual important din pelerinajul anual (hagg) la Arafat, la câţiva kilometri de Mecca. Stăpânul pietrei Ka'ba era socotit Allah (în traducere literală „Dumnezeu"; cu acelaşi teonim creştinii şi evreii arabi îl numesc pe Dumnezeu). Allah însă devenise de mai mult timp un deus otiosus; cultul lui se reducea la anumite sacrificii din primele roade (grâne şi animale tinere), ofrande închinate, laolaltă, lui şi altor divinităţi locale4. Printre cele mai importante, din capul locului, erau cele trei zeiţe din Arabia Centrală: Mânat, („Soarta"), al-Lăt (femininul lui Allah) şi al-'Uzză („Puternica"). Socotite „fiicele lui Allah", ele se bucurau de o asemenea popularitate, încât, la începutul predicaţiei sale, Mahomed însuşi a făcut greşeala (îndreptată mai târziu) de a elogia rolul lor de intermediare pe lângă Allah.

Pe scurt, religia preislamică se asemăna cu religia populară din Palestina în secolul al Vl-lea î.Hr., aşa cum se reflectă ea, de pildă, în documentele coloanei iudeo-arameene, de la Elephantine,pe Nilul Superior: alături de Îahve-Iahu,erau adoraţi Bethel şi Harambethel, zeiţa Anat şi un zeu al vegetaţiei5. La Mecca, slujba în sanctuar era încredinţată membrilor familiilor de vază; funcţiile, bine retribuite, se transmiteau din tată în fiu. Un corp sacerdotal propriu-zis nu pare să fi existat. Deşi solidar cu vocabula kohen, care la evrei însemna „preot", termenul arab kăhin înseamnă „vizionar", „ghicitor", cel care, stăpânit de un ginn, era în stare să prezică viitorul şi să găsească unele obiecte pierdute sau cămilele rătăcite6, între contemporanii lui Mahomed, monoteişti erau doar câţiva poeţi şi vizionari cunoscuţi sub numele de hanlf; unii erau influenţaţi de creştinism, dar eshatologia atât de caracteristică creştinismului (şi mai târziu islamului) le era străină, după cum pare să le fi fost străină tuturor arabilor, în general7.

Misiunea profetică a lui Mahomed a fost declanşată de mai multe experienţe extatice, care au constituit întrucâtva preludiul revelaţiei, în sura 53:1-18, el evocă prima dintre acestea: „Cel plin de putere stătu în glorie, în zarea supremă (sau: cea mai de sus); apoi coborî şi rămase plutind nemişcat; la distanţa de două bătăi de săgeată — sau şi mai aproape — şi el dete robului său revelaţia" (5-8). A doua oară, i s-a arătat lui Mahomed lângă un copac: „El a văzut semnele

3 Procesul acesta este general, de altminteri; vezi Paul Wheatley, The Pivot ofthe Four Quarters (Chicago, 1971), passim.

4 Vezi J. Henninger, Lesfetes de printemps chez Ies Semites, pp. 42 sq.

5 Cf. A. Vincent, La religion des ludeo-Arameem d'Elephantine (Paris, 1937), pp. 593 sq., 622 sq., 675 sq.

6 La începutul predicaţiei sale, Mahomed era deseori acuzat că e inspirat de un ginn.

1 Cf. Tor Andrae, Leş originea de l'Islam et le christianisme, pp. 41 sq. Tendinţa monoteistă a religiei arabe arhaice a fost evidenţiată de mult de J.Wellhausen, Reste arabischen Heiclentums, pp. 215 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

514

supreme ale Domnului său!" (13-18). In sura 81:22-23, Mahomed revine asupra acestei viziuni: „Cel de lângă voi nu e un stăpânit de duhuri! El a văzut orizontul în lumina"8.

Reiese că viziunile au fost însoţite de revelaţii auditive, singurele pe care CoranuJ le socoteşte de inspiraţie divină. Primele experienţe mistice care au decis vocaţia sa profetică sunt relatate în tradiţiile transmise de Ibn Ishăq (mort în 768). Pe când Mahomed dormea în peştera în care îşi petrecea recluziunea lui anuală, îngerul Gabriel a venit la el, ţinând o carte deschisă în mâini, şi i-a poruncit: „Rosteşte acestea!". Cum Mahomed refuza să citească din carte, îngerul i-a apăsat „cartea pe nări şi pe buze", aproape sufocându-1. Când, a patra oară, îngerul i-a spus: „Rosteşte!" Mahomed 1-a întrebat: „Ce trebuie să rostesc?" îngerul i-a răspuns atunci: „Rosteşte (adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propovăduieşte, căci Domnul tău este cel mai darnic, el 1-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris şi 1-a învăţat pe om ceea ce nu ştia" (90:1-5). Mahomed a început să citească cu voce tare şi îngerul s-a îndepărtat de dânsul. „Apoi m-am trezit şi eram ca şi cum cineva ar fi scris în inima mea." Mahomed a părăsit peştera şi, ajuns la jumătatea drumului din munte, a auzit o voce din cer care-i spunea: ,,«O, Mahomed! Tu eşti apostolul lui AIJah şi eu sunt Gabriel». Am înălţat privirea spre cer ca să mă uit la el şi, iată, Gabriel stătea pe zare asemenea unui om cu picioarele îndoite sub el", îngerul repetă iar aceste cuvinte şi Mahomed, privindu-1, nu putea nici să înainteze, nici să se retragă, „în orice parte pe cer aş fi privit continuam să-1 zăresc"9.

Autenticitatea acestor experienţe pare neîndoielnică10. Rezistenţa lui Mahomed în faţa chemării îngereşti ne aminteşte şovăiala şamanilor şi a atâtor mistici şi profeţi în a-si asuma vocaţia. Coranul nu menţionează viziunea onirică din peşteră, pentru ca să îndepărteze acuzaţia că un ginn 1-ar fi stăpânit pe Mahomed. Dar unele aluzii din Coran confirmă veracitatea viziunii care 1-a inspirat pe Profet1 J. „Dictarea" Coranului a fost deseori însoţită de convulsii puternice, de accese de febră sau de răcirea trupului.

260. Mahomed, „Apostolul lui Dumnezeu"

Vreme de aproape trei ani, Mahomed a comunicat primele mesaje divine doar Hadigei şi câtorva prieteni apropiaţi (vărul său 'Alî, fiul său adoptiv Zayd şi cei doi viitori califi, Otmăn şi Abu Bakr). La scurtă vreme după asta, revelaţiile îngerului s-au întrerupt şi Mahomed a traversat o etapă de nelinişte şi descurajare. Un nou mesaj divin îi redă însă încrederea: „Domnul tău nu te-a părăsit şi nu te-a urât [...]. Domnul tău îşi va revărsa asupra ta darurile sale şi vei fi mulţumit" (93: 3-5).

Ca urmare a unei viziuni din anul 612, prin care i se poruncea să-şi facă publice revelaţiile primite, Mahomed îşi începe apostolatul. De la început, el pune accentul pe puterea şi mărinimia lui Dumnezeu, care 1-a făcut pe om „dintr-un cheag de sânge" (96: 1; cf. 80: 17-22; 87: 1), i-a revelat Coranul şi „1-a învăţat să se exprime" (55: 1-4), a făurit cerul, munţii, pământul, cămilele (88: 17-20). El evocă bunătatea lui Dumnezeu (cu privire la propria sa viaţă: „Nu

8 în lipsa altei indicaţii, citatele din Coran sunt după traducerea lui D. Masson.

9 Ibn Ishăq, tradus de Tor Andrae, Mohammed, pp, 43-44. Vezi o altă traducere în R. Blachere, Le probleme de Mahomet, pp. 39-40.

10 Unii istorici moderni consideră că cele două faze — viziunea din peşteră şi viziunea îngerului Gabriel răsfrânt pe zare — nu aparţin aceleiaşi experienţe. Dar această obiecţie nu se impune.

1' „Nu îţi muşca limba, ca şi cum ai voi să zoreşti revelaţia. Nouă ne este dat să alcătuim şi să citim (Coranul). Când îl citim, tu citirea noastră urmăreşte-o!" (75: 16-17). Altfel spus, orice improvizaţie personală îi este interzisă.

515

Mahomed şi avântul islamului

te-a aflat el orfan şi ţi-a dăruit adăpost?" etc.; 93: 3-8). Opune efemeritatea oricărei existenţe veşniciei Creatorului: „Tot ce există pe faţa pământului va dispărea. Dar chipul Dumnezeului tău,în glorie şi mărire, va rămâne" (55: 26-27). E surprinzător însă că în primele sale proclamaţii Mahomed nu menţionează unitatea Divinului, cu o excepţie doar („Nu puneţi alţi zei lângă El!", 51-51), dar e vorba, se pare, de o interpolare târzie12.

O altă temă a predicaţiei este iminenţa Judecăţii şi învierea morţilor. „Când va suna trâmbiţa, va fi o zi groaznică, o zi grea pentru necredincioşi" (74: 8-10). Există şi alte referiri şi aluzii în surele cele mai vechi, dar cea mai completă o aflăm într-o sura târzie: „Când cerul se va despica [...], când pământul va fi netezit, când pământul îşi va arunca afară înlăuntrurile sale (= trupurile morţilor; cf. 99: 2) şi se va deşerta [...], atunci tu, omule, care îţi îndrepţi faţa către Dumnezeu, îl vei întâlni pe Domnul. Pe cel ce va lua Cartea în mâna dreaptă, El îl va judeca cu mărinimie [...]. Iar celui ce va primi cartea întors cu spatele îi va chema nimicirea şi acela va cădea în groapa cu jar" (84: 1-12). în alte sura, dictate mai târziu, Mahomed dezvoltă viziuni apocaliptice: munţii se vor muta şi, topiţi, vor fi făcuţi pulbere şi cenuşă; bolta cerească se va sparge, luna si stelele se vor stinge şi se vor surpa. Profetul vorbeşte de un incendiu cosmic, trâmbe de foc şi de aramă topită vor cădea peste oameni (55:35).

La al doilea glas al trâmbiţei, morţii vor învia şi vor ieşi din morminte, învierea se va petrece într-o clipă. Dincolo de cerul prăvălit se va zări în toată splendoarea tronul lui Dumnezeu, susţinut de opt îngeri şi înconjurat de cetele cereşti. Oamenii vor fi adunaţi înaintea tronului, drepţii la dreapta şi răufăcătorii la stânga. Atunci va începe Judecata pe temeiul celor scrise în Cartea Faptelor (omeneşti). Profeţii trecutului vor fi chemaţi să mărturisească că ei au proclamat monoteismul şi că şi-au prevenit contemporanii. Necredincioşii vor fi meniţi chinurilor Iadului13. Totuşi, Mahomed insistă mai cu seamă pe fericirile care-i aşteaptă pe credincioşi în Paradis. Ele sunt cu precădere de ordin material: izvoare proaspete, pomi care-şi pleacă ramurile pline de rod, cărnuri de tot soiul, tineri „frumoşi ca mărgăritarul" care îmbie cu o băutură minunată, huriile, fecioare caste create de însuşi Allah (56: 26-33 etc.). Mahomed nu vorbeşte de „sufletele" ori „spiritele" care suferă în Iad sau exultă în Rai. învierea trupurilor este, în fapt, o nouă Geneză. Deoarece intervalul dintre moarte şi Judecată este o stare de inconştienţă, cel înviat va avea impresia că Judecata are loc imediat după moarte14.

Proclamând: „Nu există alt Dumnezeu în afara lui Dumnezeu!", Mahomed nu viza să întemeieze o nouă religie. El voia doar să-şi „trezească" concetăţenii, să-i convingă că trebuie să-1 venereze numai pe Allah, căci ei îl recunoşteau pe acesta drept creator al Cerului şi al Pământului şi chezaş al fertilităţii (cf. 29: 61-63); ei îl invocau în vremi de criză şi de mare pericol (29: 65; 31:31; 17:69) şi jurau „pe Dumnezeu în jurămintele lor cele mai solemne" (35: 42; 16: 38). Allah era, de altfel, stăpânul pietrei Ka'ba. într-una din cele mai vechi sura, Mahomed cere celor din tribul lui, quraysiţilor, să-1 „venereze pe Stăpânul acestei Case; el le-a dat hrană; el i-a păzit de foamete; el i-a eliberat de spaimă" (106:3-4).

Dar opoziţia n-a întârziat să se manifeste. Cauzele şi pretextele au fost multiple. Ibn Ishăq afirmă că atunci când Profetul, la porunca lui Allah, a proclamat adevărata religie (islam, „supunere") concetăţenii săi nu i s-au împotrivit atâta vreme cât nu s-a atins de zeii lor. Tradiţia

12 Vezi R. Bell, The Qur'ăn. ad loc.; W.Montgomery Watt, Muhammad at Mecca, p. 64. La început surele erau învăţate pe de rost, dar când atacurile politeiştilor se înteţesc, ele încep să fie scrise; cf. R. Blachere, Le probleme de Mahomet, pp. 52 sq.

13 E de remarcat însă că aceste chinuri sunt mai puţin înfricoşătoare decât unele descrieri buddhiste sau creştine. E de precizat, de asemenea, că eshatologia musulmană comună conţine numeroase motive absente în Coran (de exemplu, pedeapsa din mormânt, podul care trece pe deasupra Iadului, Lacul cel de Foc etc.).

14 Păcătoşii vor fi gata să jure că n-au rămas în mormânt decât o zi sau o oră; cf. 10: 46 sq., 46: 34 sq. etc.

De la Mahomed la epoca Reformelor

516

spune că după versetul 20 din sura 53, cu privire la cele trei zeiţe al-Lăt, al-'Uzză şi Mânat, urmau aceste versete: „Ele sunt zeiţe sublime şi mijlocirea lor e căutată pe bună dreptate de oameni". Dar mai târziu Mahomed şi-a dat seama că aceste cuvinte i le-a inspirat Diavolul. El le-a înlocuit astfel: „Ele sunt doar nişte nume goale cu care voi şi părinţii voştri le-aţi numit. Dumnezeu nu le-a dat nici o putere".

Acest incident este instructiv din două motive. Mai întâi, arată sinceritatea Profetului: el recunoaşte că, reproducând cuvintele dictate sub inspiraţie divină, a fost amăgit de Satan15. în al doilea rând, justifică abrogarea celor două versete prin atotputernicia şi libertatea absolută a lui Dumnezeu16, într-adevăr, Coranul este singura Carte Sfântă care cunoaşte latitudinea abrogării unor pasaje din cuprinsul Revelaţiei.

Pentru oligarhia înstărită a quraysiţilor, a renunţa la „păgânism" echivala cu pierderea privilegiilor, în plus, recunoaşterea lui Mahomed ca adevăratul Apostol al lui Dumnezeu însemna totodată recunoaşterea supremaţiei saJe politice. Şi mai grav, revelaţia proclamată de Profet îi condamna pe strămoşii politeişti ai tribului la Focul Veşnic, idee inacceptabilă pentru o societate tradiţională. Pentru o mare parte a populaţiei, obiecţia principală era „banalitatea existenţei" lui Mahomed. „Ce are aşadar nemaivăzut Profetul acesta? El se hrăneşte, umblă prin piaţă. Dacă măcar ar fi coborât asupra lui un înger care să ne vestească!" (25:7). „Revelaţiile" lui erau luate în râs; erau socotite fie inventate de dânsul, fie inspirate de ginn. Ironia şi sarcasmele erau mai ales la adresa vestirii Sfârşitului Lumii şi a învierii trupurilor. Timpul, de altfel, se scurgea şi catastrofa eshatologică întârzia să vină17.

I se mai reproşa lipsa minunilor. „Nu vom crede în tine câtă vreme nu vei fi făcut să ţâşnească un izvor. Sau câtă vreme nu vei avea o grădină cu palmieri şi viţă de vie în care vei face să ţâşnească pârâiaşe din belşug [...]. Sau dacă nu vei face să vină Dumnezeu însuşi şi îngerii să te ajute f...]. Sau dacă nu te vei ridica la Cer. Dar şi atunci, nu vom crede în tine până nu vei face să pogoare la noi o Carte pe care s-o putem citi" (17: 90-93).

261. Călătoria extatică în Cer şi Cartea Sacră

Pe scurt, i se cere lui Mahomed să demonstreze autenticitatea vocaţiei lui profetice, urcând la Cer şi aducând o Carte Sfântă. Altfel spus, Mahomed trebuie să se conformeze idealului ilustrat de Moise, Daniel, Enoch, Mani şi alţi Vestitori, care, suind la Cer, s-au întâlnit cu Dumnezeu şi au primit din mâna lui Cartea Revelaţiei divine. Această schemă se întâlneşte atât în iudaismul normativ şi în apocaliptica ebraică, după cum şi la samariteni, gnostici şi mandeeni. Originea acestui scenariu urcă până în vremea legendei regelui mesopotamian Emmenduraki si se leagă de ideologia regală18.

Ripostele şi justificările Profetului se dezvoltă şi se înmulţesc, pe măsură ce acuzaţiile necredincioşilor se precizează. Aidoma atâtor altor profeţi şi apostoli dinainte, precum şi a

'^ E foarte posibil ca Mahomed să fi considerat cele trei zeiţe drept îngeri intermediari; în fond, credinţa în îngeri a fost acceptată de islam, iar mai târziu angelologia va juca un rol important în şiism (cf. § 281). Dar, dându-şi seama de riscul ce 1-ar fi prezentat intercesiunea Zeiţelor (=îngeri) pentru teologia lui strict monoteistă, Mahomed a abrogat cele două versete.

16 „Când abrogăm un verset ori când îl facem uitat îl înlocuim cu altul, mai bun sau asemănător. Nu ştii oare că Dumnezeu este puternic în tot ceea ce întreprinde?" (2: 106).

17 Mahomed insista asupra inevitabilităţii Sfârşitului Lumii; el nu precizase când se va întâmpla aceasta, deşi anumite sura lăsau să se înţeleagă că va avea loc în timpul vieţii Profetului.

18 Vezi G. Widengren, The Ascension ofthe Apostle and the Heavenly Book, pp. 7 sq. şi passim.; id., Muhammad, the Aspostle ofGod and his Ascension, pp. 115 şi passim.

517

Mahomed şi avântul islamului

unor rivali, Mahomed se consideră şi se proclamă Apostolul (= Mesagerul) lui Dumnezeu (rasul A//a/z)19; el le aduce concetăţenilor săi o revelaţie divină. Coranul este „Revelaţia, în limba arabă comună" (26; 193); ea este deci perfect inteligibilă locuitorilor oraşului Mecca; dacă aceştia persistă în incredulitatea lor, e din orbire faţă de semnele divine (23:68), din orgoliu şi lipsă de grijă (27:14; 33:68 etc.). De altfel, Mahomed ştie bine că încercări asemănătoare au avut Profeţii lui Dumnezeu dinaintea lui: Avraam, Moise, Noe, David, loan Botezătorul, Iisus(21:66sq.,76sq.).

Ascensiunea celestă (mî'răg) este încă o ripostă dată necredincioşilor. „Slavă celui care 1-a făcut să călătorească noaptea pe servitorul său de la moscheea sfântă până la moscheea foarte îndepărtată, al cărei lăcaş 1-am binecuvântat, pentru a-i arăta unele din Semnele noastre" (17:1), Tradiţia plasează către 617 sau 619 călătoria nocturnă; călare pe iapa înaripată, al-Burăq, Mahomed vizitează Ierusalimul pământesc şi ajunge în Cer. Istorisirea acestei călătorii extatice e amplu documentată în izvoarele ulterioare. Scenariul nu e întotdeauna acelaşi. După unii, Profetul, călare pe animalul înaripat, contemplă Iadul şi Raiul şi se apropie de tronul lui Allah. Călătoria a avut loc instantaneu; urciorul pe care Mahomed 1-a răsturnat la plecare nu-şi golise întreg conţinutul când s-a întors în încăpere. O altă tradiţie vorbeşte despre o scară pe care, ajutat de îngerul Gabriel, Mahomed a suit până la porţile Cerului. El ajunge înaintea lui Allah şi află din gura sa că a fost ales, dintre ceilalţi profeţi, şi că el, Mahomed, este „prieten" al Domnului. Dumnezeu îi încredinţează Coranul şi o anumită ştiinţă ezoterică, pe care Mahomed nu trebuie să o comunice credincioşilor20.

Această călătorie extatică va juca un rol central în mistica şi teologia musulmană ulterioară. Ea ilustrează o trăsătură specifică geniului lui Mahomed şi islamului, pe care e important să o semnalăm de pe acum, anume voinţa de a asimila şi a integra într-o nouă sinteză religioasă practici, idei şi scenarii mitico-rituale tradiţionale. Am văzut cum tradiţia islamică a revalorizat tema arhaică a „Cărţii Sfinte", primită de un mesager în cursul unei călătorii la Cer. Vom vedea mai departe rezultatele confruntărilor cu iudaismul şi cu alte tradiţii religioase şi chiar o tradiţie „păgână" şi imemorială, precum aceea a pietrei Ka'ba.

262. „Emigrarea" la Medina

Poziţia lui Mahomed şi a discipolilor lui se deteriorează continuu. Dregătorii din Mecca hotărăsc să le ia drepturile pe care le aveau ca membri ai triburilor lor. Or, singura protecţie a unui arab venea tocmai din faptul apartenenţei sale la un trib. Lui Mahomed însă îi ia apărarea unchiul său Abu Ţălib, deşi acesta nu s-a convertit niciodată la islam. Totuşi, după moartea lui Abu Ţălib, fratele său, Abu Lahab, reuşeşte să-1 deposedeze pe Mahomed de drepturile sale. Problema pe care o punea această opoziţie, tot mai violentă, din partea quraysiţilor se soluţiona pe plan teologic: aşa a vrut Allah. Ataşamentul orb al unora faţă de politeism a fost hotărât de la începutul începuturilor de însuşi Allah (cf. 16:39; 10:75; 6:39). Ruptura cu necredincioşii era, aşadar, inevitabilă: „Eu nu cinstesc ce cinstiţi voi; voi nu veneraţi ce venerez eu!" (109:1-2).

19 Cf. G. Widengren, Muhammad, the Apostle of Cod, pp. 16 sq. E vorba de o formulă frecvent atestată în Orientul Apropiat antic şi care va fi reluată de imamii şiiţi; cf. ibid., cap. II.

20 Vezi textele traduse şi comentate de G. Widengren, Muhammad, the Apostle of God, pp. 102 sq. Traduceri ale unor lungi extrase din al-Baghawî şi Suyuti aflăm în Arthur Jet'j'rey, Islam, pp. 35-46. Anumiţi savanţi consideră că, graţie traducerii latine a unui text arab despre mî'răg, Dante a folosit multe detalii în Divina Commedia. Vezi Asin Palacios, La escatalogia musulmana en la Divina Commedia; E.Cerulli, // „Libro della Scalla".

De la Mahomed la epoca Reformelor

518

Către anul 615, ca să-i pună la adăpost de persecuţii, dar şi pentru că se temea de o eventuală schismă21, Mahomed încuraja un grup de 70-80 de musulmani să emigreze într-o ţară creştină, Abisinia. Profetul, care se considera la început trimis doar ca să convertească tribul său, se apropie acum de nomazi şi de locuitorii celor doua oaze-cetăţi, Ţă'if şi latrib. Demersurile sale pe lângă nomazii şi beduinii din Ţă'if eşuează, dar contactele cu latrib (vechea Medină) sunt încurajatoare. Mahomed alege soluţia de a se autoexila la latrib, unde religia tradiţională nu fusese viciată de interese economice şi politice şi unde se aflau mulţi evrei, deci mulţi monoteişti. în plus, această oază-cetate se istovise într-un îndelungat război civil. Unele triburi considerau că un profet a cărui autoritate s-ar întemeia nu pe glasul sângelui, ci pe religie putea să facă abstracţie de relaţiile tribale şi să îndeplinească rol de arbitru. Unul din cele două triburi principale îmbrăţişase, de altfel, în mare parte, islamismul şi era convins că Mahomed fusese trimis de Allah cu un mesaj apt să-i intereseze pe toţi arabii.

în 622, cu ocazia pelerinajului la Mecca, o delegaţie de 75 de bărbaţi şi 2 femei, din latrib, se întâlneşte în taină cu Mahomed şi se leagă printr-un jurământ solemn să lupte pentru cauza lui. Ca urmare, credincioşii mahomedani încep să plece din Mecca în grupuri mici în direcţia Medinei. Traversarea deşertului (peste 300 de km) durează nouă zile. Mahomed pleacă printre ultimii, însoţit de socrul său Abu Bakr. La 24 septembrie, ei sosesc la Qobă, o mică aşezare de lângă Medină. „Emigrarea", Hegira (în arabă, al-Higrd), izbândi. La puţin timp după aceasta, Profetul intră în Medină, lăsându-şi cămila să aleagă locul viitoarei locuinţe. Casa, care slujea şi ca loc de adunare a discipolilor pentru rugăciunile comune, fu gata abia peste un an, căci au trebuit clădite şi locuinţele soţiilor Profetului.

Activitatea religioasă şi politică a lui Mahomed la Medină se deosebeşte net de aceea a perioadei meccane. Această schimbare se oglindeşte în surele care au fost dictate după Hegira: ele se referă în principal la organizarea comunităţii credincioşilor ('iirnma)22 şi la instituţiile ei socio-religioase. Când Profetul a părăsit Mecca, structura teologică a islamului era constituită, dar rânduielile cultului (rugăciunile, posturile, pomenile, pelerinajele) s-au precizat la Medină. De la început, Mahomed a dat dovadă de o inteligenţă politică excepţională. El realiză fuziunea musulmanilor veniţi de la Mecca („emigraţii") cu noii convertiţi la Medină („auxiliarii") şi se proclamă şeful lor unic. Strictele fidelităţi tribale erau deci abolite. De acum înainte, nu mai există decât o comunitate de musulmani unică, organizată ca o societate teocratică, în actul de constituire, dat probabil în anul 623, Mahomed decretează că „emigraţii" şi „auxiliarii" (adică întreaga 'ummd) formează un popor unic, distinct de ceilalţi; el precizează totuşi drepturile şi îndatoririle altor clanuri, precum şi ale celor trei triburi evreieşti. Natural, nu toţi locuitorii Medinei sunt mulţumiţi de iniţiativele lui Mahomed, dar prestigiul său politic creşte o dată cu izbânzile militare. Succesul deciziilor sale se datorează însă mai cu seamă noutăţii revelaţiilor date de îngerul Gabriel Profetului23.