Capitolul XVI religiile din china antică

Această lume a Luminilor e prea complexă pentru a o putea prezenta aici84. Să amintim doar că toate modalităţile de existenţă spirituală şi toate realităţile cosmice sunt create şi cârmuite de diferiţi îngeri care au emanat din Lumina Luminilor. Cosmologia lui Sohrawardî e solidară cu o angelologie. Fizica lui aminteşte atât concepţia mazdeană a celor două categorii de lucruri reale — menok (celestul, subtilul) şi getik (densul, terestrul) — cât şi dualismul maniheist (cf. §§215, 233-234). Din cele patru universuri ale cosmologiei sohrawardiene, să reţinem importanţa lui Malakuî (lumea sufletelor cereşti şi a sufletelor omeneşti) şi a lui mimdus imaginalis, „lumea intermediară între lumea inteligibilă a fiinţelor de Lumină Pură şi lumea sensibilă; organul care o poate percepe este Imaginaţia activă"85. Aşa după cum remarcă Henry Corbin, „Sohrawardî este primul, se pare, care a întemeiat o ontologie a acestei lumi intermediare şi această temă va fi reluată şi amplificată de toţi gnosticii şi misticii islamului"86.

Naraţiunile de iniţiere spirituală redactate de Sohrawardî se pot descifra tocmai din perspectiva acestei lumi intermediare. Este vorba de evenimente spirituale care au loc în Malakut, dar care dezvăluie semnificaţia profundă a unor episoade paralele exterioare. Povestea

82 Text tradus de H. Corbin, En Islam iranien, voi. H: Sohrawardî et Ies platoniciens de Perse, p. 29;cf.,de asemenea, Histoire de la philosophie islamique, p. 287.

83 Text tradus de H.Corbin, Histoire de la pshilosophie... pp. 288-289.0 altă versiune în En Islam iranien, 11, p. 100.

84 Vezi H. Corbin, En Islam iranien, II, pp.81 sq.; Histoire de la philosophie, pp. 293 sq.

85 H. Corbin, Histoire, p. 296.

86 „Importanţa sa e pe drept cuvânt capitală. Ea stă pe primul plan al perspectivei ce se deschide devenirii postume a omului. Funcţia ei e triplă: prin ea se desăvârşeşte învierea, căci ea este „tărâmul corpurilor subtile", prin ea devin realmente adevărate simbolurile configurate de profeţi, ca şi toate experienţele vizionare; prin urmare, prin ea se săvârşeşte ta'wîl, exegeza care „reîndrumă" datele Revelaţiei coranice către propriul lor „adevăr spiritual" (H. Corbin, Histoire, pp. 296-297).

De la Mahomed la epoca Reformelor

560

Exilului din Apus*1 este o iniţiere prin care discipolul e călăuzit spre Răsăritul său; altfel spus, această scurtă şi de multe ori enigmatică naraţiune îl ajută pe „exilat" să se reîntoarcă la Sine. Pentru Sohrawardî şi „teozofii orientali" (hukăma isrăqlyuri), reflexia filosofică se îngemă­nează cu realizarea spirituală; ei îmbină metoda filosofilor ce caută cunoaşterea pură cu metoda sufilor urmărind purificarea interioară88.

Experienţele spirituale ale discipolului în lumea intermediară constituie, am văzut, o serie de încercări iniţiatice suscitate de Imaginaţia Creatoare. Deşi se situează pe un alt plan, se poate compara funcţia acestor povestiri iniţiatice cu aceea a romanelor Graalului (§ 270). Amintim, de asemenea, valoarea magico-religioasă a oricărei naraţiuni de tip tradiţional, adică funcţia de poveste exemplară (cf. Hasidismul, § 293). Să mai spunem pentru moment că, la ţăranii români, rostirea rituală a poveştilor (la ceas de noapte) apără casa de Diavol şi de duhuri rele. Mai mult încă, ea suscită prezenţa lui Dumnezeu89.

Aceste câteva sugestii comparative ne permit să înţelegem mai bine atât originalitatea lui Sohrawardî, cât şi vechea tradiţie pe care el o continuă. Imaginaţia creatoare care face posibilă descoperirea lumii intermediare este solidară cu viziunea extatică a şamanilor şi cu inspiraţia vechilor poeţi. Se ştie că epopeea şi un anume tip de basm derivă din călătoriile şi întâmplările extatice în Cer şi mai ales în Infern90. Toate acestea ne ajută să înţelegem, pe de o parte, rolul literaturii narative în „educaţia spirituală" şi, pe de altă parte, consecinţele, pentru lumea occidentală din secolul XX, ale descoperirii Inconştientului şi a dialecticii Imaginaţiei.

Pentru Sohrawardî, înţeleptul, care excelează deopotrivă în filosofic şi în contemplarea mistică, este adevăratul şef spiritual, stâlpul (quţb), „în absenţa căruia lumea n-ar putea dăinui şi a cărui prezenţă poate fi şi incognito, rămânând necunoscut, ca atare, oamenilor" (H. Corbin, Histoire, pp. 300-301). Or, remarcă H. Corbin, se poate recunoaşte aici una din temele şiite majore, căci „stâlpul stâlpilor" este Imamul. Existenţa sa incognito implică ideea şiită a ocultării Imamului, precum şi aceea a ciclului walăyat, „profeţia ezoterică" succedând „Pecetea Profeţilor". Recunoaştem, aşadar, acordul între teozofii isrăcfiyun şi teozofii şiiţi. „în fapt, scrie H. Corbin, învăţaţii Legii din Alep nu se înşelaseră, în cursul procesului lui Sohrawardî, teza incriminată, care i-a adus în cele din urmă condamnarea, a fost ideea propovăduită de el că Dumnezeu poate oricând, chiar şi în clipa de faţă, făuri un profet. Chiar dacă nu era vorba de un profet-legislator, ci de o „profeţie ezoterică", teza dezvăluia un criptoşiism. Astfel, prin opera sa şi prin martirajul morţii sale ca filosof profetic, Sohrawardî a trăit până la capăt tragedia „exilului occidental" (Histoire, p. 301). Totuşi, posteritatea spirituală a lui Sohrawardî — isrăqlyun-ii (- iluminaţii) — supravieţuieşte, în Iran cel puţin, până astăzi91.

282. Galăl al-Dln-Rumî : muzica, poezia şi dansul sacru

Muhammad Galăl al-Dîn, cunoscut mai ales sub numele de Rumî, s-a născut la 30 septembrie 1207 la Balkh, în oraşul Khorasan. Temându-se de invazia mongolă, tatăl său, teolog şi maestru

87 Tradusă şi comentată de H. Corbin, L'archange empourpre, pp. 265-299. Vezi, ibid., traducerea altor povestiri mistice de Sohrawardî. De asemenea, vezi En Islam iranien, II, pp. 246 sq.

88 în genealogia spirituală pe care Sohrawardî şi-o recunoaşte figurează deopotrivă vechii filosofi greci, înţelepciunea persană, precum şi unii mari maeştri sufi; Histoire, p. 299.

89 Vezi exemplele citate de Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, I (Bucureşti, 1981), pp. 141 sq. Este vorba de o concepţie arhaică foarte răspândită; cf. Aspects du mythe, cap.II.

90 Cf. Le Chamanisme (ediţia a 2-a), p. 395 sq.

91 Unul din marile merite ale lui Henry Corbin şi ale elevilor lui este acela de a fi început studierea acestei bogate tradiţii filosofice, necunoscute încă în Occident.

561

Teologii şi mistici musulmane

sufi, părăseşte oraşul în 1219 şi pleacă în pelerinaj la Mecca. In cele din urmă, familia se stabileşte la Konya. După moartea tatălui său, Galăl al-Dîn, care avea 24 de ani, studiază la Alep şi Damasc. Şapte ani după aceea se întoarce la Konya şi, din 1240 până în 1249, predă jurisprudenţa şi dreptul canonic. Dar, la 29 noiembrie 1249, un derviş rătăcitor, Shams din Tabrlz, în vârstă de şaizeci de ani, soseşte în oraş. Există mai multe versiuni cu privire la întâlnirea lor. Fiecare dintre acestea relatează, mai mult sau mai puţin dramatic, convertirea lui Rumî: vestitul jurist şi teolog a devenit unul din cei mai mari mistici şi poate cel mai genial poet religios al islamului.

Persecutat de discipolii lui Rumî — care erau geloşi pe ascendentul său asupra maestrului lor — Shams pleacă la Damasc. El consimte apoi sa se reîntoarcă, dar dispare, omorât în taină, la 3 decembrie 1247. Rumî va fi multă vreme neconsolat. El scrie o culegere de ode mistice care poartă numele maestrului dispărut (Dlwăril Shamsl Tabriz), „admirabile cântece «de dragoste şi de jale», operă uriaşă, în întregime dedicată acestei iubiri, pământeşti în aparenţă, dar care în realitate este o ipostază a dragostei divine"92, în plus, Rumî instituie concertul spiritual (samă) pentru cinstirea lui Shams. Potrivit fiului său, Sultan Walad, „Rumî, fără contenire, asculta muzică şi dansa; el nu se odihnea nici ziua, nici noaptea. Fusese un savant, a devenit un poet. Fusese un ascet, a ajuns să fie îmbătat de dragoste, nu de vin: inima celui iluminat nu bea decât din vinul Luminii"93.

Spre sfârşitul vieţii, Rumî 1-a ales pe Husâm-od-Dîn Celebi să le fie cap discipolilor. Datorită în bună măsură lui Celebi, maestrul ajunge să-şi dicteze opera principală, Mathnavl. Până ia moartea sa, în 1273, Rumî i-a dictat lui Celebi distihuri, uneori pe stradă, alteori chiar la baie. Este vorba de o vastă epopee mistică de circa 45 000 de versuri, pe subiecte din Coran şi din tradiţia profetică, ori pe apologuri, anecdote, legende şi teme din folclorul oriental şi mediteranean.

Rumî a întemeiat o confrerie, Ţâriqa mawlăwîya, căci discipolii şi prietenii îi spuneau mawlună, „maestrul nostru" (pronunţat în turcă mevlănd). în Occident, confreria e numită de timpuriu a „dervişilor rotitori", căci în timpul concertului ceremonial (sama) dansatorii se învârteau din ce în ce mai repede în jurul lor şi în cerc împrejurul încăperii, „în ritmurile muzicii, zicea Rumî, este ascuns un secret. Dacă 1-aş dezvălui, el ar nimici lumea", într-adevăr, muzica trezeşte spiritul, făcându-1 să-şi amintească de adevărata lui patrie şi de ţelul final94. „Noi toţi am făcut parte din trupul lui Adam şi am ascultat cândva aceste cântece în Paradis. Deşi apa şi lutul au turnat îndoiala în noi, totuşi ni le mai reamintim întrucâtva"95.

La fel ca muzica şi poezia sacră, dansul extatic se practica de la început în sufism96. După unii sufi, dansul lor extatic ar fi fost o reproducere a dansului îngerilor (vezi textul tradus de Marijan Mole, pp. 215-216). în tarlqa instaurată de Rumî (dar organizată mai ales de Sultan Walad, fiul său), dansul are un caracter cosmic şi teologal. Dervişii sunt îmbrăcaţi în alb (ca într-un linţoliu), îşi pun deasupra o mantie neagră (simbol al mormântului) şi poartă pe cap o tocă de fetru (imagine a pietrei tombale musulmane)97. Şeicul reprezintă un intermediar între Cer şi Pământ. Muzicienii cântă dintr-un flaut de trestie (ney) şi bat din tobe şi din chimvale.

92 Eva de Vitray-Meyerovitch, Rumî et le soufisme, p.20. ^ Tradus de E. Vitray-Meyerovitch, op. cit., p.18.

94 Vezi textele traduse de M. Mole, La danse extatique en islam, pp. 208-213.

^ Mathnav'i, IV, 475-476, traducere de M. Mole p. 239. Amintirea şederii în Paradis şi aşteptarea trâmbiţei Judecăţii de Apoi sunt teme atestate de cea mai veche tradiţie sufi.

96 Vezi studiul lui M. Mole, passim.; cf. criticile teologilor şi chiar ale şuţilor, ibid., pp. 176 sq. etc.

97 Acest simbolism, prezent de la început în samă, este precizat de Dlwăn-u\ marelui poet turc Mehmed Celebi; vezi textul tradus de M. Mole, pp. 248-251. Cu privire la dansul măwlăwi, vezi, de asemenea, textele din Rum! si Sultan Walad, traduse, ibid., pp.238 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

562

încăperea în care se rotesc dervişii înfăţişează Universul, „planetele rotindu-se în jurul soarelui şi în jurul lor. Tobele invocă trâmbiţele Judecăţii de Apoi. Cercul dansatorilor e format din două semicercuri, dintre care unul reprezintă arcul descinderii sau al involuţiei sufletelor în materie şi celălalt arcul ascensiunii sufletelor către Dumnezeu"98. Când ritmul ajunge foarte rapid, şeicul intră în dans şi se învârteşte în centrul cercului, căci el închipuie soarele. „Este momentul suprem al unirii realizate"99. Adăugăm că dansul dervişilor nu duce (decât foarte rar şi doar în arii marginale) la transe psihopatice.

Rolul lui Rumi în regenerarea islamului este imens. Operele sale au fost citite, traduse şi comentate în întreg spaţiul lumii musulmane. Această excepţională popularitate demonstrează încă o dată importanţa creativităţii artistice, mai ales a poeziei, în aprofundarea vieţii religioase. Ca şi alţi mistici, dar cu o ardentă pasională şi cu o forţă poetică inegalabilă, Rumî nu încetează să exalte iubirea divină. „Fără Dragoste, Lumea n-ar fi vie" (Mathnavl, III, 1975). Poezia sa mistică abundă în simboluri din sfera dansului şi a muzicii, în pofida unor influenţe neoplatoni-ciene, teologia lui este destul de complexă şi, în egală măsură, personală, ataşată tradiţiei şi totuşi plină de îndrăzneală. Rumî insistă asupra necesităţii de a atinge nonfiinţa pentru a putea deveni şi a fi; el face, de altfel, numeroase aluzii la al-Hallâg100.

Existenţa umană se desfăşoară potrivit voinţei şi planului Creatorului. Omul a fost însărcinat de Dumnezeu să fie un intermediar între El şi Lume. Căci nu în zadar Omul a trebuit să parcurgă „drumul de la sămânţă la raţiune" (Mathnavl, III, 1975). „Din clipa în care vii spre existenţă în lumea aceasta, o scară este ridicată înaintea ta ca să te poţi salva". Omul a fost la început mineral, apoi plantă, apoi animal. „Pe urmă ai fost făcut om, ai fost înzestrat cu cunoaştere, gândire, credinţă." La sfârşit, omul va deveni înger şi casa lui va fi în Cer. Dar nici acesta nu este stadiul final. „Depăşeşte chiar şi condiţia angelică, pătrunde în acest ocean (al Unităţii Divine), pentru ca stropul tău de apă să devină mare întinsă."101 într-un faimos pasaj din Mathnavl (II, 1157), Rumî explică natura originar teomorfă a omului, făcut după chipul lui Dumnezeu: „Imaginea mea rămâne întipărită în inima Regelui: inima Regelui ar fi bolnavă fără imaginea mea [...]. Lumina inteligenţelor izvorăşte din gândirea mea; cerul a fost creat din natura mea originară [...]. Eu am o împărăţie a spiritului [...]. Eu nu sunt născut o dată cu Regele [...]. Dar primesc de la El Lumina sa în teofanie" (traducere de E. de Vitray-Meyerovitch).

283. Triumful sufismului şi reacţia teologilor. Alchimia

După ce a dobândit, graţie teologului al-Gazzălî, acordul învăţaţilor Legii, sufismul a cunoscut o mare popularitate: mai întâi în ţinuturile Asiei Occidentale şi în Africa de Nord, apoi peste tot unde pătrunsese islamul: în India, în Asia Centrală, în Indonezia şi în Africa Orientală. Cu timpul, grupurile restrânse de discipoli trăind în jurul şeicilor devin adevărate Ordine cu nenumărate filiale şi cu sute de membri. Sufii au fost cei mai buni misionari ai islamului. H.A.R. Gibb consideră că eclipsa şiismului s-a datorat popularităţii şi spiritului misionar al sufilor102. Un asemenea succes explică prestigiul lor şi ocrotirea de care s-au bucurat din partea autorităţilor civile.

98 E. de Vitray-Meyerovitch, op. cit., p. 41. Cl.M. Mole, op. cit., pp. 229 sq.

" E. Meyerovitch, p. 42. Vezi descrierea unei ceremonii măwlawlya în M. Mole, op. cit., pp. 229 sq.

100 £f Textele citate de A.-M. Schimmel, Mystical Dimensiona o (Islam, pp. 319 sq.

101 Odes mystiques, II, (= Dlwăn-i Shams-i Tabrîz), traducere de E. de Vitray-Meyerovitch, pp. 88-89. Ve/i ibid., p. 89, fragmentele traduse din Mathnavl, IX, 553 sq., 3637 sq.

102 Cf. H.A.R. Gibb, Mohammedanism, p. 143.

563

Teologii si mistici musulmane

Toleranţa teologilor ('idăma') a încurajat împrumutarea unor concepţii străine şi utiliza­rea unor metode exotice. Anumite tehnici mistice sufice au fost adâncite şi modificate în contact cu mediile alogene. E de ajuns să comparăm rugăciunea de tip dikr, practicată de primii sufi (cf. § 275), cu aceea elaborată, cu începere din secolul al XII-lea d.Hr., sub influenţă indiană. După un autor, „recitarea începe din partea stângă (a pieptului), care este adâncitura în care pâlpâie lampa inimii, candelă a luminii spirituale. Ea continuă, înaintând în partea de jos a pieptului, apoi în partea dreaptă, apoi în partea de sus a pieptului. Se continuă până se revine în poziţia iniţială". După un alt autor, daklr-ul trebuie „să se ghemuiască la pământ, cu picioarele încrucişate, cu mâinile în jurul picioarelor, cu capul plecat pe genunchi şi ochii închişi. El ridică capul, rostind lă'ilăh în timpul scurs între sosirea capului la nivelul inimii şi aşezarea lui pe umărul drept [...]. Când gura atinge nivelul inimii, se rosteşte cu tărie invocaţia illă [...]. în faţa inimii se rosteşte Allah, cu şi mai apăsată energie..."103. Se pot uşor recunoaşte analogiile cu tehnicile yogico-tantrice, mai ales în exerciţiile care suscită fenomene concomitent auditive şi luminoase, prea complexe ca să le prezentăm aici.

Atari influenţe nu deformează, cel puţin la adevăraţii daklri, caracterul musulman al rugăciu­nii dikr. Mai degrabă dimpotrivă. Numeroase credinţe religioase şi metode ascetice s-au îmbogăţit prin împrumuturi sau influenţe exterioare. S-ar putea spune chiar că, aidoma ca în istoria creştinismului, atari influenţe au contribuit la universalizarea islamului, dându-i o dimensiune ecumenică.

Oricum ar fi, e sigur că sufismul a contribuit în mare măsură la înnoirea experienţei religioase musulmane, în ce priveşte aportul cultural al sufilor, acesta a fost considerabil, în toate ţările islamului se recunoaşte înrâurirea lor în muzică, dans şi mai ales în poezie104.

Dar această mişcare triumfătoare, care a rămas populară până în zilele noastre105, a avut şi consecinţe ambigue pentru istoria islamului. Antiraţionalismul anumitor sufi devine uneori agresiv şi invectivele lor împotriva filosofilor au făcut deliciul plebei. Pe de altă parte, emotivi­tatea excesivă, transele şi extazele din timpul şedinţelor publice cresc în amploare. Majoritatea maeştrilor sufi s-au opus unor atari exaltări, dar nu au izbutit să le stăvilească, în plus, membrii anumitor ordine, precum acela al dervişilor rătăcitori sau fakirilor (= săracilor), îşi proclamă aptitudinea de a săvârşi miracole, trăind în marginea Legii.

Deşi obligaţi să tolereze sufismul, teologii 'ulâma' au continuat să pândească elementele străine, mai ales iraniene şi gnostice, care, pătrunzând în învăţăturile anumitor maeştri sufi, ameninţau, potrivit învăţaţilor Legii, unitatea islamului. (Ca întotdeauna, a fost şi este dificil pentru teologi — şi nu numai pentru teologii musulmani — să recunoască imensa contribuţie a misticilor la aprofundarea experienţei religioase în rândul maselor, datorită riscului de „erezie", risc, de altfel, existent pentru teologi, la toate nivelurile religioase.) Răspunsul învăţaţilor 'ulăma' a fost proliferarea instituţiilor madrasa, colegii pentru educaţia teologică, având statut oficial şi profesori plătiţi. Către secolul VIII/XIV, sute de madrasa concentraseră controlul educaţiei superioare în mâinile teologilor106.

103 Texte citate de L. Gardet, „Invocarea numelui divin (dikr) în mistica musulmană", pp.654-655. Despre analogiile cu tehnicile yogico-tantrice, vezi M. Eliade, Le Yoga, pp. 218 sq., 396-397.

104 Vezi, inter alia, textele traduse de A.-M. Schimmel, Mystical Dimensiona of Islam, în special pp. 287 sq. Graţie poeziei mistice, mai exact mistico-erotice, un mare număr de teme şi motive nonislamice au pătruns în diferitele literaturi naţionale.

105.Vezi A.-M. Schimmel, pp. 403 sq. şi bibliografia citată ibid., în n. 1-7.

106 Vezi observaţiile lui H.A.R. Gibb (op. cit., pp. 144 sq., 153 sq.) despre consecinţele culturale ale acestui control al educaţiei.

De la Mahomed la epoca Reformelor

564

Este păcat că sufismul clasic nu a fost cunoscut în Apus în timpul Evului Mediu107. Eventualele informaţii indirecte, prin intermediul poeziei erotico-misticc din Andaluzia, n-au constituit un contact autentic între cele două mari tradiţii mistice108. După cum se ştie, aportul esenţial al islamului a fost transmiterea, în traducere arabă, a operelor filosofice şi ştiinţifice ale Antichităţii şi în primul rând a cărţilor lui Aristotel.

Să adăugăm însă că dacă mistica sufi a fost ignorată, hermetismul şi alchimia au pătruns în Apus graţie scrierilor arabe, dintre care o parte sunt opere originale. După Stapleton, alchimia Egiptului alexandrin s-a dezvoltat mai întâi la Harran, în Mesopotamia. Această ipoteză este controversată, dar ea are meritul de a explica originea alchimiei arabe, în orice caz, unul dintre primii şi cei mai vestiţi alchimişti de limbă arabă este Gabîr ibn Hayyăn, celebrul Geber al latinilor. Holmyard consideră că acesta a trăit în secolul II/VIII, şi că a fost elevul lui Ga'far, al Vl-lea Imam. După Paul Kraus, care i-a consacrat o monografie monumentală, e vorba de mai mulţi autori (o culegere de aproape 3 000 de titluri circulă sub numele lui!), trăind prin secolele III/IX-IV/X. H. Corbin a evidenţiat pertinent mediul şiit si ezoteric în care s-a dezvoltat alchimia lui,, Gabîr". în tr-adevăr, a sa „Ştiinţă a Echilibrului" permite să se descopere în fiecare corp raportul care există între manifestat şi ocult (zăhir şi băţin, cxotericul şi ezotericul)109. Se pare totuşi că cele patru tratate Geber, cunoscute în traducerea lor latină, nu sunt opera lui Gabîr.

Primele traduceri din arabă în latină s-au efectuat în Spania, către 1150, de Gerard din Cremona. Un secol mai târziu, alchimia era suficient de cunoscută, căci ea este inclusă în Enciclopedia lui Vincent de Beauvais. Unul din cele mai vestite tratate, Tabula Smaragdina. era extras dintr-o lucrare cunoscută sub titlul Cartea Secretului Creaţiei. La fel de celebre sunt Turba Philosophorum, tradusă din arabă, şi Picatrix, redactată în arabă în secolul al XHI-lea. Este inutil să precizăm că toate aceste cărţi, în ciuda substanţelor, instrumentelor şi operaţiilor de laborator pe care le descriu, sunt îmbibate de ezoterism şi gnosă110. O seamă de mistici şi maeştri sufi, printre care ai-Hallăg şi, mai ales, Avicenna şi Ibn Arabi, au descris alchimia ca o veritabilă tehnică spirituală. Nu se dispune încă de informaţii suficiente privind dezvoltarea alchimiei în ţările Islamului după secolul al XlV-lea. în Occident, hermetismul şi alchimia vor cunoaşte o epocă de glorie cu puţin înainte de Renaşterea italiană, şi prestigiul lor mistic îl va fascina încă pe Newton (§ 311).

107 După cum e regretabil că islamul a fost cunoscut în Europa de Sud-Est aproape exclusiv prin intermediul Imperiului otoman, adică al ocupaţiei turceşti.

108 Pe de altă parte, contacte între anumite grupări ezoterice musulmane şi creştine nu sunt excluse. Dar nu putem aprecia urmările lor în istoria religioasă şi culturală a Evului Mediu.

109 Histoire de la philosophie islamique, pp.184 sq., şi mai ales „Le livre du glorieux de Jăbir ibn Hayyăn".

110 yezj Mircea Eliade, Forgerons et alchimistes (ediţia a 2-a, revă/,ută), pp. 119 sq.

Capitolul XXXVI

IUDAISMUL DE LA RĂSCOALA LUI BAR-KOKHBA PÂNĂ LA HASIDISM

284. Cum a fost alcătuită Mişna

Evocând primul război al evreilor împotriva romanilor (70-71) şi dărâmarea templului de către Titus, aminteam un episod care a avut urmări considerabile asupra iudaismului: faimosul Rabbi lokhanan ben Zăceai a izbutit să părăsească ascuns într-un sicriu Iersalimul asediat şi, peste puţin timp, a dobândit învoire de la Vespasian să înfiinţeze o şcoală în satul labneh (în ludeea). Rabbi lokhanan era convins că atâta vreme cât Tor a va fi studiată seminţia lui Israel, deşi zdrobită din punct de vedere militar, nu va dispărea (cf. § 224)l. Ca urmare, Rabbi lokhanan a organizat, sub conducerea unui „Patriarh" (Naşi), un sanhedrin format din 71 de membri, Curte Religioasă şi autoritate de necontestat. Vreme de trei secole, demnitatea de Patriarh a fost transmisă, exceptând o singură dată, din tată în fiu2.

Totuşi, al doilea război cu romanii, declanşat de Bar-Kokhba în 132 d. Hr. şi terminat cu catastrofa din 135 d. Hr., a pus din nou în primejdie identitatea religioasă, ba chiar supravieţuirea poporului evreu, împăratul Hadrian a desfiinţat sanhedrinul şi a interzis, sub ameninţarea cu pedeapsa capitală, studiul Torei şi practicarea actelor de cult. Mai mulţi maeştri evrei, printre care celebrul Rabbi Akiba, au murit sub tortură. Dar împăratul Antonin Pius, care i-a urmat lui Hadrian, redă sanhedrinului — de fapt îi măreşte — autoritatea. De acum înainte, hotărârile sanhedrinului sunt recunoscute de întreaga Diaspora evreiască, în această perioadă — care începe cu discipolii lui lokhanan ben Zăceai şi se termină către anul 200 d. Hr. — au fost elaborate structurile fundamentale ale iudaismului normativ. Principala inovaţie a fost înlocuirea pelerinajelor şi sacrificiilor săvârşite în Templu cu studierea Torei, rugăciunile şi pietatea, acte religioase care se puteau efectua în oricare loc de pe faţa pământului. Continuitatea cu trecutul era asigurată prin studiul Bibliei şi prin respectarea prescripţiilor privind puritatea rituală.

Ca să clarifice, precizeze şi unifice nenumăratele tradiţii orale3 în legătură cu practicile cultuale şi cu interpretările Scripturii, precum şi cu problemele juridice, Rabbi Iuda „Prinţul" (Patriarhul sanhedrinului între cea 175-cca 220) s-a străduit să le colecţioneze şi să le organizeze într-un corpus unic de norme legale. Această vastă compilaţie, numită Mişna („repetare"), conţine materiale elaborate între secolul I î. Hr. şi secolul II d. Hr.4. Lucrarea comportă şase secţiuni: agricultura, sărbătorile, viaţa de familie, legea civilă, prescripţiile sacrificiale şi dietetice si curăţenia rituală.