Capitolul XVI religiile din china antică

55 F. Heer, The Mediaeval World, p. 258.

56 Arthur, Regele-Pescar, Perceval, Lancelot; tema ,,Gâşte Pays", obiecte miraculoase de pe lumea cealaltă etc.

57 Vezi analiza lui Jean Marx, La legende arthurienne el le Graal, p. 281.

537

Catolicismul apusean de la Caro! cel Mare la Gioacchino da Fiore

Se regăsesc aici anumite elemente creştine, nu întotdeauna în context ortodox. Regăsim mai ales mitologia onoarei cavalereşti şi, uneori împinsă până la paroxism, exaltarea Femeii58. Toată această literatură, înţesată de motive şi scenarii iniţiatice, este preţioasă pentru cercetarea noastră, fie şi numai pentru succesul ei de public. Faptul că se ascultau cu încântare istorii dramatice în care clişeele iniţiatice reveneau cu insistenţă arată, ni se pare, că asemenea întâmplări răspundeau unei nevoi profunde a omului medieval.

Trebuie, de asemenea, ţinut seama de intenţia autorilor de a transmite, prin intermediul operei lor, o anumită tradiţie ezoterică, aşa cum au făcut Pedeli d'Amore, sau un mesaj având drept scop „trezirea" cititorului, după modelul fixat mai târziu de Dante. Este cazul cu simbolismul şi scenariul Graalului, temă ignorată de primele romane, de origine bretonă, ale ciclului arthurian. Abia spre 1180, Graalul îşi face apariţia la Chretien de Troyes. Aşa cum a arătat J. Vendryes, „nu există în nici o literatură celtică, oricât de bogată, nici o povestire care să fi putut servi de model compunerilor atât de diverse pe care literatura noastră medievală le-a dezvoltat plecând de la acest subiect" (tema Graalului)59. Totuşi, nu Chretien de Troyes este acela care prezintă istoria cea mai completă şi mitologia cea mai coerentă a Graalului, ci un cavaler german, Wolfram von Eschenbach. în Parzival-ul său, scris între 1200 şi 1210, Wolfram admite că a urmat informaţiile unui oarecare Kyot le Provensal. Structura lucrării este diversă: cărţile III-XII şi o parte din cartea a XlII-a se întemeiază pe Chretien, dar în cartea a XlV-a, Wolfram îşi arată dezacordul cu ilustrul său predecesor, probabil pentru că era dezamăgit de maniera în care Chretien tratase tema Graalului. Ceea ce este surprinzător în romanul lui Wolfram este numărul şi importanţa elementelor orientale60. Tatăl lui Parzival, Camuret, a slujit în armata califului din Bagdad. Unchiul său, pustnicul Trevrizent, a călătorit în tinereţe în Asia şi Africa. Nepotul lui Parzival va fi preotul loan, celebrul şi misteriosul Preot-Rege care domneşte în „India". Primul care ar fi scris povestea Graalului şi i-ar fi comunicat-o lui Kyot ar li fost înţeleptul „păgân" (evreu musulman) Flegetanis.

E admis îndeobşte azi că Wolfram von Eschenbach dispunea de o informaţie exactă şi destul de întinsă asupra realităţilor orientale, din Siria si Persia până în India şi China. El le dobândise probabil de la cruciaţi şi de la negustorii italieni întorşi din Orient61. Pentru demersul nostru de faţa, mai preţioase sunt miturile, credinţele şi riturile legate de Graal, prezentate sau numai evocate de Wolfram62. Spre deosebire de Chretien de Troyes, Wolfram exaltă demnitatea şi rolul lui Amfortas, Regele-Pescar. Acesta este şeful unui ordin cavaleresc numit Templeisen care, ca şi acela al Templierilor, a făcut legământ de castitate. Ei sunt aleşi de Dumnezeu şi îşi asumă misiuni primejdioase. Douăzeci şi cinci de nobile doamne slujesc Graalul.

De curând, doi cercetători americani au derivat termenul graal (cupă, vază, crater) din vocabula greacă krater63. Această etimologie are meritul că explică funcţia răscumpărătoare a Graalului. în tratatul al patrulea din Corpus Hermeticum, citim într-adevăr: „Dumnezeu a

58 De exemplu, în Lancelot de Chretien de Troyes. în ce priveşte frumoasa şi tragica poveste a lui Tristan şi a Isoldei, ea constituie, după R.S. Loomis, „de departe cea mai populară poveste de dragoste din Evul Mediu" (The Development of Arthurian Românce, p. 90).

59 J.Vendryes, „Le Graal dans le cycle breton ", p. 74.

60 De altfel, 60% din text are ca loc de acţiune Orientul.

61 Vezi Hermann Goetz, „Der Orient der Kreuzzuge in Wolframs Parzival". După acest autor, romanul comportă informaţii noi şi importante pentru istoria artelor; de exemplu, ceea ce Wolfram spune despre drumul mătăsii din China (cu un secol înainte de Marco Polo), despre palatele califilor târzii din Bagdad şi despre stupă din Kanişka etc.

62 Chiar etimologia celor trei nume enigmatice — Kyot, Flegetanis şi Trevrizent — e semnificativă; vezi Starea problemelor, § 270.

63 Henry şi Renee Kahane, The Krater an the Graal. Hermetic Sources ofthe Parzival, pp. 13 sq. Ipoteza a fost acceptată de Henry Corbin, En Islam iranien, II, pp. 143-154.

De la Mahomed la epoca Reformelor

538

umplut cu înţelegere un crater mare, pe care 1-a trimis pe pământ şi a tocmit un crainic care să strige oamenilor aceste cuvinte: Afundă-te, tu cel ce poţi în acest mare vas, tu care crezi că vei urca din nou spre Cel ce a trimis acest crater pe pământ, tu care ştii pentru ce te-ai născut. Toţi care au luat aminte la aceste cuvinte şi s-au botezat în botezul înţelegerii, aceia au câştigat cunoaşterea (gnosa) şi au devenit oameni desăvârşiţi, pentru că au primit înţelegerea"64. Influenţa hermetistă asupra lui Parzival pare plauzibilă deoarece, în secolul al XII-lea, ca urmare a traducerii masive a lucrărilor arabe, hermetismul începe să fie cunoscut în Europa65, în ce priveşte funcţia initiatică a gnosei, revelată în textele hermetice, am examinat-o în alt capitol al lucrării de faţă (cf. § 210); vom avea, de altfel, ocazia să revenim asupra ei.

Pe de altă parte, într-o lucrare publicată în 1939, învăţatul parsi, Şir Jahangîr C. Coyajee, remarcase analogia dintre Graal şi Lumina regală iraniană, xvarenah (cf. p. 201), precum şi asemănările dintre legenda lui Arthur şi aceea a fabulosului rege Kay Khosraw66. La rândul său, Henry Corbin a comparat cu multă pertinenţă cele două ansambluri — iranian şi occidental — de scenarii, instituţii cavalereşti şi înţelepciuni iniţiatice, evitând totuşi ipoteza contactelor istorice propusă de Coyajee67. între numeroasele asemănări, sa semnalăm structurile celor două Cavalerii Spirituale şi ocultările lui Kay Khosraw şi ale regelui Arthur68. Să adăugăm că, în ciclul de compuneri posterioare lui Wolfram von Eschenbach, Lohengrin, fiul lui Parzival, însoţit de toată cavaleria, duce Graalul în India.

Oricare ar fi interpretarea generală dată lucrărilor lui Wolfram von Eschenbach şi ale continuatorilor lui, este evident că simbolismul Graal ului şi scenariile în care el apare reprezintă o nouă sinteză spirituală, în care se pot identifica tradiţii diverse, în spatele interesului plin de pasiune pentru Orient se descifrează dezamăgirea adâncă produsă de cruciade, aspiraţia către o toleranţă religioasă care ar fi încurajat apropierea de islam, nostalgia unei „cavalerii spirituale", după modelul adevăraţilor Templieri (acei Templeisen ai lui Wolfram)69. Că este vorba de o sinteză, integrarea simbolurilor creştine (euharistia, Lancea) şi prezenţa elemen­telor de origine hermetică o dovedesc din plin. Chiar independent de validitatea etimologiei propuse de H. şi R.Kahane (Graal-Krater), redescoperirea hermetismului prin intermediul traducerilor arabe e neîndoielnică. Or, hermetismul alexandrin permitea speranţa unei iniţieri prin intermediul gnosei, adică al înţelepciunii imemoriale şi universale (speranţă ce va cunoaşte apogeul în timpul Renaşterii italiene; cf. § 310).

Aşa cum e cazul cu toată literatura arthuriană, c imposibil de ştiut dacă încercările iniţiatice suferite de cavaleri corespundeau sau nu unor ritualuri propriu-zise. Tot astfel, ar fi zadarnic să credem că s-ar putea, cu ajutorul documentelor, să se confirme sau infirme transferul Graalului în „India" sau altundeva în Orient. Ca şi insula Avalon, unde s-a retras Arthur, sau miraculosul tărâm Shambala din tradiţia tibetană, Orientul în care a fost transferat Graalul aparţine geografiei mitice. Ceea ce importă este simbolismul ocultării Graalului; el exprimă inaccesibilitatea unei tradiţii secrete începând de la un anumit moment istoric.

64 Corpus Hermeticum, IV, 3-6, traducere de J. Festugiere, voi. I, p. 50.

65 Cf. Kahane, op. cit., pp. 130 sq.

66 Cf. Şir Jahangîr C. Coyajee, în Journal ofthe K.R. Cama Institute, pp. 37-194; această apropiere a fost acceptată de Jean Marx, La legende arthurienne, p. 244, n. 9.

67 H. Corbin, En Islam Iranien, II, pp. 155-210.

68 Cf. H. Corbin, ibid., pp. 177 sq.

69 Templierii, deveniţi principalii bancheri ai epocii Cruciadelor, acumulaseră bogăţii considerabile; în plus, ei se bucurau de un mare prestigiu politic. Ca să pună mâna pe averile lor, regele Filip al IV-lea le-a înscenat, în 1310, un proces ruşinos, acuzându-i de imoralitate şi erezie. Doi ani mai târziu, papa Clement al V-lea suprimă definitiv Ordinul Templierilor.

539

Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore

Mesajul spiritual al scenariului elaborat în jurul Graalului continuă să stârnească imaginaţia şi reflecţia contemporanilor noştri. Pe scurt, mitologia Graalului face parte din istoria religioasă a Occidentului, chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea, ea se confundă cu istoria utopiei.

271. Gioacchino da Fiore : o nouă teologie a Istoriei

Născut către 1135 în Calabria, Gioacchino da Fiore îşi consacră, după o călătorie în Ţara Sfântă, viaţa lui Dumnezeu: intră într-o mănăstire benedictină, unde ajunge abate. Multă vreme se străduieşte să-şi încorporeze abaţia în Ordinul Cistercienilor; când în 1188, au fost în sfârşit acceptaţi, Gioacchino şi grupul său de credincioşi părăsise de-acum Corazzo. în 1192, el întemeiază o nouă misiune la Sân Giovanni di Fiore.

Gioacchino a avut relaţii cu puternicii vremii: a avut întrevederi cu trei papi (şi toţi 1-au sfătuit să-şi scrie „profeţiile") şi s-a întâlnit cu Richard Inimă-de-Leu (căruia i-a prevestit, între altele, naşterea lui Antichrist). La moartea sa, la 30 martie 1202, abatele da Fiore era una din figurile cele mai cunoscute şi mai preţuite din lumea creştină. El avea însă şi duşmani puternici, care, aşa cum vom vedea, au izbutit să-1 deprecieze. Opera lui, întinsă dar dificilă, e constituită dintr-o serie de tratate de exegeză, având ca obiect o nouă interpretare a Scripturii70, însă, datorită legendei răspândite în jurul profeţiilor lui Gioacchino da Fiore, nenumărate texte apocrife încep să circule sub numele lui.

Totuşi, Gioacchino declina titlul de profet. El îşi recunoştea numai darul de a descifra semnele lăsate de Dumnezeu în istorie şi conservate în Scripturi. A revelat el însuşi izvorul care 1-a dus la înţelegerea istoriei sfinte: câteva momente de iluminare dăruite de Dumnezeu (o dată în ajunul Paştelui71, a doua oară de Rusalii). După Gioacchino, două numere — 2 şi 3 — domină şi caracterizează epocile din istoria universală72: cele două Testamente, cele două seminţii alese de Dumnezeu (evreii şi păgânii) şi cele trei persoane ale Treimii. Cea dintâi epocă (el utilizează termenul status), aceea a Vechiului Testament, a fost dominată de Dumnezeu Tatăl şi religia ei se caracterizează prin teama pe care o inspiră autoritatea absolută a Legii. A doua epocă, marcată de prezenţa Fiului, este perioada Noului Testament şi a Bisericii sanctificate prin graţia divină; nota specifică a religiei sale este credinţa. Această epocă va dura 42 de generaţii, de circa 30 de ani fiecare (la fel cum, după Matei — l : 1-17 — s-au scurs 42 de generaţii între Avraam şi lisus Hristos). După calculele lui Gioacchino, epoca a doua se va încheia în 1260, în zorii celei de a trei epoci — dominate de Sfântul Duh —, când viaţa religioasă va cunoaşte plenitudinea dragostei, bucuria şi libertatea spirituală. Dar înainte de instaurarea celui de al treilea sîatus, Antichrist va domni vreme de trei ani şi jumătate, iar credincioşii vor avea de înfruntat cele din urmă şi cele mai groaznice încercări73. Un papă sfânt, împreună cu viri spirituales — două cete de credincioşi, cea a predicatorilor şi cea a solitarilor contemplativi — vor rezista atacului. Prima epocă a fost dominată de bărbaţii căsătoriţi, a doua de preoţi, a treia va fi călăuzită de călugări spirituali, în epoca întâi va prima munca; în a doua ştiinţa şi disciplina; al treilea status va acorda cea mai înaltă preţuire contemplaţiei.

70 Cele mai importante au fost publicate în Veneţia, la începutul secolului al XVI-lea: Concordia novi ac veteris Testamenti (sau Liber Concordiae), Exposito in Apocalypsim şi Psalterium decern chordarum.

71 Text reprodus de Bernard McGinn, Visions ofthe End, p. 130.

72 Cf. Marjorie Reeves, The Influence of Prophecy in the Later Middle Ages: A Study of Joachimism, pp. 7-11. 7:5 E vorba de un scenariu bine cunoscut în apocaliptica evreiască şi creştină.

De la Mahomed la epoca Reformelor

540

Desigur, această schemă ternară a istoriei universale şi raporturile ei cu Trinitatea sunt mai complexe, căci Gioacchino ţine totodată seama de serii binare (de pildă, evenimentele însemnate din istoria creştinismului sunt prefigurate în Vechiul Testament). Dar originalitatea interpretării sale este incontestabilă, întâi de toate, contrar opiniei Sfântului Augustin, abatele consideră că, după un anumit număr de încercări, istoria va cunoaşte o epocă de beatitudine şi libertate spirituală. Prin urmare, desăvârşirea creştină este înaintea noastră, în viitorul istoric (idee pe care nici o teologie ortodoxă nu o putea accepta). Este vorba într-adevăr de istorie şi nu de eshatologie, după cum o dovedeşte, între altele, faptul că epoca a treia va cunoaşte şi ea degenerescenta, distrugerea şi ruina, căci perfecţiunea incoruptibilă se va revela numai după Judecata de Apoi.

Aşa cum era de aşteptat, caracterul concret, istoric, al epocii a treia a suscitat atât opoziţia eclesiastică, precum şi entuziasmul şi fervoarea poporului. Gioacchino face parte dintr-o mare mişcare de reformă a Bisericii, activă începând din secolul al Xl-lea. Se aştepta o adevărată transformare — o reformatio mundi — şi nu o reîntoarcere la trecut74. Această mişcare nu respingea instituţiile tradiţionale — instituţia papală, sacramentele, preoţia —, dar le acorda un rol mai modest. Funcţia şi puterea papilor erau, prin ea, fundamental modificate75. Sacra­mentele nu mai par indispensabile în biserica viitoare, dominată de Sfântul Duh76. Cât priveşte preoţii, ei nu vor dispărea, dar conducerea Bisericii va aparţine călugărilor, viri spirituales. Conducere, de altfel, pur spirituală, şi nu o dominare asupra instituţiilor externe ale Bisericii77.

Abatele considera că în epoca a treia lucrarea lui Hristos va fi desăvârşită de Sfântul Duh. Dar o asemenea concepţie nu anula oare rolul central al lui Hristos în istoria mântuirii? în orice caz, importanţa acordată de Gioacchino, în Biserica viitoare, dominaţiei spiritualului asupra instituţiilor era în neta opoziţie cu forţele care au triumfat în secolul al XlII-lea. Din acest punct de vedere, concepţia lui Gioacchino constituia o critică radicală a Bisericii din veacul său78. Abatele da Fiore prevestise întemeierea a două ordine noi, şi acela întemeiat de Francisc din Assisi reflectă probabil ideile lui Gioacchino. într-adevăr, franciscanii credeau că Sfântul Francisc — prin existenţa lui exemplară (sărăcie, modestie, dragoste pentru toate făpturile) — a realizat în timpul vieţii sale un nou „avent" al lui Hristos. Un mare scandal a izbucnit la Paris în 1254, când franciscanul Gerard de Borzo Sân Domingo a publicat sub titlul Introducere la Evanghelia veşnică trei texte ale abatelui calabrez, adăugându-i prefaţă şi comentarii. El proclama că autoritatea Bisericii catolice se apropia de sfârşit şi că în curând (1280) va apărea noua biserică spirituală, aceea a Sfântului Duh. Teologii Universităţii din Paris au profitat de acest prilej neaşteptat ca să denunţe erezia şi pericolul Ordinului de cerşetori. De altfel, de câtăva vreme Gioacchino nu mai erapersotma grata pe lângă papi. în 1215, doctrina sa despre Trinitate a fost condamnată în toată regula. După „scandalul" Evangheliei veşnice, papa Alexandru al IV-lea condamnă, în 1263, ideile de bază ale abatelui.

Totuşi, acesta mai are încă admiratori de talie, ca Dante, care îl aşază în Paradis. Manuscrisele operelor sale sunt multiplicate şi circulă cam peste tot în Europa Occidentală. Direct sau indirect, gioacchinismul a influenţat comunităţile fraticelJilor, pe begarzi şi beguine, şi schema gioacchinită o regăsim în lucrările lui Arnold de Villanova şi ale discipolilor lui79. Mai târziu,

74 Cf. McGinn, Visions ofthe End, p. 129.

75 McGinn, „Apocalypticiam in the Middle Ages ", p. 282, rectificând opinia lui M. Reeves, The Influence of'Prophec\, pp.395-397.

76 McGinn, „Apocalypticism", p. 282; cf. bibliografia citată în n. 82.

77 Este motivul pentru care o jumătate de veac după moartea lui Gioacchino călugării spirituali franciscani au fost foarte uimiţi că nu li se acorda libertatea să practice „viaţa nouă".

78 Mc. Ginii, Visions ofthe End, p. 129.

79 Cf. M. Reeves, The Influence ofProphecy, pp. 175-241.

541

Catolicismul apusean de la Carol cel Mare la Gioacchino da Fiore

spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, primele generaţii de iezuiţi descoperă importanţa concepţiei gioacchinite despre cel de al treilea status. Ei simţeau într-adevăr efectul dramei din timpul lor, apropierea luptei hotărâtoare împotriva Răului (identificat cu Martin Luther!)80. Se pot decela anumite prelungiri neaşteptate ale ideilor profetului calabrez la Lessing,în Die Erziehung des Menschengeschlechts. Filosoful dezvoltă teza revelaţiei continue şi progresive împlinindu-se într-o a treia epocă81. Ecoul ideilor lui Lessing a fost considerabil; prin intermediul saint-simonienilor 1-au influenţat probabil pe Auguste Comte şi teoria lui despre cele trei stadii. Fichte, Hegel, Schelling au fost marcaţi, chiar dacă din pricini deosebite, de ideea lui Gioacchino despre o a treia epocă iminentă, care va regenera şi desăvârşi Istoria.

80 M. Reeves, ibid., pp. 274 sq.

81 Lessing concepea, e adevărat, această a treia perioadă ca un triumf al raţiunii, graţie educaţiei; dar ea nu înseamnă mai puţin, prin aceasta, o desăvârşire a revelaţiei creştine. El se referă cu simpatie şi admiraţie la „anumiţi entuziaşti din secolele XIII şi XIV", a căror singură eroare a fost aceea de a fi proclamat prea devreme „noua evanghelie veşnică"; cf. Karl Lowith, Meaning in History, p. 208.

Capitolul XXXV

TEOLOGII SI MISTICI MUSULMANE

272. Fundamentele teologiei majoritare

Aşa cum am văzut (p. 523), unitatea comunităţii musulmane ('ummă) a fost pierdută ca urmare a rupturii dintre sunnism (întemeiat pe Sunna, „practica tradiţională") şi şiism, care se revendica de la primul calif „adevărat", 'Alî. în plus, „foarte devreme, el (islamul) s-a diversificat într-o pluralitate uimitoare de secte sau şcoli, care s-au combătut şi uneori chiar condamnat reciproc, fiecare prezentându-se ca deţinătoare prin excelenţă a adevărului revelat; multe dintre ele au dispărut în decursul istoriei şi noi dispariţii rămân încă posibile: totodată însă multe (şi adesea cele mai vechi) au subzistat până în zilele noastre cu o remarcabilă vitalitate, hotărâte sa se perpetueze şi să continue să îmbogăţească prin aporturi noi tezaurul de credinţe şi de idei lăsate de strămoşii lor"1.

Sunnismul a reprezentat, şi reprezintă încă, islamul majoritar. El se caracterizează, întâi de toate, prin importanţa acordată interpretării literale a Coranului şi a tradiţiei şi prin rolul fundamental al Legii — Sân'a. Dar domeniul Legii musulmane este mai larg decât sistemele juridice de tip occidental. Pe de o parte, Sari'a reglează nu numai raporturile credinciosului cu obştea şi cu statul, ci şi cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. Pe de altă parte, ea reprezintă expresia voinţei divine, aşa cum a fost revelată de Mahomed. Pentru sunnism, de fapt, Legea şi teologia sunt solidare. Sursele lor sunt: interpretarea Coranului; sun na sau tradiţia ce se întemeiază pe activitatea şi cuvintele Profetului; 'igmă' sau consensul mărturiilor aduse de tovarăşii lui Mahomed, precum şi de urmaşii lor; 'igîihăd sau reflecţia personală atunci când Coranul sau sunna tac. însă unii autori numără, printre izvoarele Legii, raţionamentul analogic (qiyăs) şi consideră 'igtihăd metoda prin care se înfăptuieşte acest raţionament.

Pentru scopul ce ne-am propus în această lucrare ar fi inutil să analizăm cele patru şcoli de jurisprudenţă recunoscute drept canonice de comunitatea sunnită2. Toate şcolile au folosit metoda raţională numai kalăm, termen arab însemnând „cuvânt, discurs", care a sfârşit prin a defini teologia3. Cei mai vechi teologi sunt mu'taziliţii, grupare de gânditori formată, în prima jumătate a secolului al II-lea, de la Hegira la Basra. Doctrina lor s-a impus repede; ea a devenit chiar, pentru o vreme, teologia oficială a islamului sunnit. Din cele cinci teze fundamentale ale mu'taziliţilor, cele mai importante sunt primele două: 1) Tawhld (unitatea divină): „Dumnezeu este unul, nimic nu-i este asemănător; el nu este nici corp, nici individ,

1 Henri Laoust, Leş schismes dans L'Islam, pp. V-VI.

2 Este vorba de şcolile hanafită, malikită, hanbalită si şcoala şafeită. Un scurt expozeu privind întemeietorii şi cei mai iluştri reprezentanţi ai acestor şcoli a dat Toufic Fahd, L'Islam ei Ies sectes islamiques, pp. 31 sq.

•* Vezi, mai ales, lucrarea monumentală a lui H.A. Wolfscm, Philosophy of the Kalăm. Amintim, de asemenea, că vocabula mutakallim, -„cel ce vorbeşte", a dat naştere termenului mutakallimum, „cei ce se ocupă de ştiinţa to/ăw-ului", „teologii". Pentru unii filosofi ca al-Fărăbî sau Averroes, „mutakalUmum sunt mai ales apologeţi preocupaţi nu atât de un adevăr demonstrat sau demonstrabil, cât de a susţine cu resursele dialecticii lor teologice articolele credoului religios tradiţional" (Henry Corbin, Histoire de la philosophie islamique, pp. 152-153).

543

Teologii .fi mistici musulmane

nici substanţă, nici accident. El este dincolo de timp. El nu poate sălăşlui într-un loc sau într-o fiinţă; el nu este obiect al vreunuia din atributele sau calificările făpturilor create. Nu este nici condiţionat, nici determinat, nici născând, nici născut [...]. El a creat lumea fără vreun arhetip stabi­lit şi fără ajutor"4. Ca un corolar, mu'taziliţii neagă atributele divine şi susţin că: 1) Coranul a fost creat; 2) justiţia divină, implicând liberul arbitru, îl face pe om responsabil de faptele sale.

Următoarele trei teze se referă mai ales la probleme de morală individuală şi de organizare politică a comunităţii.

La un moment dat, după ridicarea califului al-Ma'mun, — care îmbrăţişa cu totul mu'tazilis-mul proclamându-1 politică de stat —, comunitatea sunnită a cunoscut o criză deosebit de gravă. Unitatea a fost salvată de al-As'arî (260/873-324/935)5. Deşi a urmat teologia mu'tazilită până la vârsta de patruzeci de ani, al-As'arî a părăsit-o public în Marea Moschee din Basra şi şi-a consacrat restul vieţii efortului de a împăca diversele tendinţe care se înfruntau în interiorul sunnismului. împotriva literaliştilor, al-As'arî admite valoarea demonstraţiei raţionale, dar critică supremaţia absolută a raţiunii, aşa cum o profesau mu'taziliţii. După Coran, credinţa în gayb (invizibilul, suprasensibilul, misterul) este indispensabilă în viaţa religioasă. Or, gayb transcende demonstraţia raţională. Tot împotriva mu'taziliţii or, al-As'arî admite că Dumnezeu posedă atributele şi numele menţionate în Coran, dar fără „să se întrebe cum"; el lasă „faţă în faţă, fără mediere, credinţa şi raţiunea". Tot aşa, Coranul este increat, ca Discurs dumnezeesc etern, şi nu „enunţ omenesc manifestat în timp"6.

Deşi n-a fost scutită de critici, formulate mai ales de mu'taziliţi şi literalişti, şcoala as'arîtă a dominat timp de secole aproape întreg islamul sunnit. între contribuţiile sale cele mai importante, analiza aprofundată a raporturilor dintre raţiune şi credinţă merită o menţiune specială. O aceeaşi realitate spirituală poate fi atinsă atât prin credinţă, cât şi prin raţiune; este vorba totuşi, în fiecare caz, de un mod de percepţie ale cărui condiţii sunt atât de deosebite încât nu se pot nici confunda, nici substitui unul altuia, nici face abstracţie de unul pentru a-1 reţine pe celălalt7. Şi totuşi, conchide Corbin, făcând faţă simultan atât mu'taziliţilor, cât şi literaliştilor, as'arîsmul rămâne în fapt pe terenul acestora8.