Capitolul XVI religiile din china antică

Pe acest teren este greu să se dezvolte exegeza spirituală a Revelaţiei, pentru a se trece de la sensul exoteric la cel ezoteric.

273. Şiismul şi hermeneutica ezoterică

Islamul, la fel ca iudaismul şi creştinismul, este o „religie a Cărţii". Dumnezeu s-a revelat în Coran prin heraldul său, îngerul, care i-a dictat Profetului Rostirea divină. Din punct de vedere legal şi social, cei cinci „Stâlpi ai Credinţei" (cf. p. 522) constituie esenţialul vieţii religioase. Totuşi, idealul musulmanului este să înţeleagă sensul „autentic" al Coranului, adevărul de ordin ontologic (exprimat prin termenul haqlqă). Profeţii, şi mai cu seamă ultimul dintre ei, Mahomed, au enunţat în cărţile lor inspirate, Legea Divină, sari'a. Dar textele sunt susceptibile de interpretări diverse, începând cu cea mai evidentă, interpretarea literală. Potrivit ginerelui lui Mahomed, 'Alî, primul imam, „nu există verset coranic care să nu aibă patru

4 Al-a.v'arî, tradus de H. Corbin, op. cit., p. 158. Vezi expozeul lui H.A. Wolfson, Philosophy oj'ihe Kalăm, pp. 129 sq., cf. şi H. Laoust, op. cit., s.v. mu'tazilisme, mu'tazilite.

5 Vezi H.A. Wolfson, op. cit., pp. 248 sq. etc.; H. Laoust, pp. 127 sq., 200 sq.

6 H. Corbin, op. cit., pp. 165 sq.

7 Ibid., p. 177. Vezi şi Fazlur Rahman, Islam, pp. 91 sq., H.A. Wolfson, op. cit., pp. 526 sq.

8 H. Corbin, p. 177. „Dacă as'arîsmul a supravieţuit atâtor atacuri şi critici, trebuie să admitem că conştiinţa islamului sunnit s-a recunoscut în el" (p. 178).

De la Mahomed ta epoca Reformelor

544

sensuri: exoteric (zăhir), ezoteric (bătin), limita (hadd), proiectul divin (mortala'}. Sensul exoteric caracterizează lectura orală; cei ezoteric înţelegerea interioară, limita înseamnă enunţurile care stabilesc ce este permis şi ce nu; proiectul divin este ceea ce îşi propune Dumnezeu să realizeze în om, prin fiecare verset"9. Această concepţie este specifică şiismului, dar este împărtăşită de numeroşi mistici şi teosofi musulmani. După cum scrie un mare filosof iranian, Năsir-e Kosharaw (secolul V/XI): „religia pozitivă (sari'a) este aspectul exoteric al Ideii (haqlqa) şi Ideea este aspectul ezoteric al religiei pozitive... Religia pozitivă este simbolul (mltăl); Ideea este simbolizatul (mamYw/)"10.

„Ideea", haqlqa, presupune, pentru a fi făcută accesibilă credincioşilor, maeştri iniţiatori. Pentru şiiţi, maeştrii iniţiatori, ghizii spirituali, prin excelenţă, sunt Imamii1'. într-adevăr, una din cele mai vechi exegeze spirituale ale Coranului se află în învăţătura ezoterică dată de Imami discipolilor lor. Această învăţătură a fost fidel transmisă şi constituie un corpus impunător (douăzeci şi şase de tomuri în ediţia Majlisl). Exegeza practicată de Imami şi de autorii şiiţi se bazează pe complementaritatea a doi termeni-cheie: tanzil şi ta'wll. Primul desemnează religia pozitivă, litera Revelaţiei descinse din Cer la dictarea îngerului. Dimpotrivă, ta'wll întoarce la origini, adică la sensul adevărat, originar, al textului sacru. După un tratat ismailian (cf. § 274), ta'wll înseamnă „a face ca un lucru să se întoarcă la originea sa. Cel ce practică ta'wll este deci unul ce abate enunţul de la aparenţa lui exterioară (exoterică, zăhir) şi îl face să se întoarcă la adevărul lui, haqlqa"^2.

Contrar opiniei ortodocşilor, şiiţii consideră că după Mahomed începe un nou ciclu, walăya („prietenie, ocrotire"). „Prietenia" lui Dumnezeu revelă profeţilor şi Imamilor semnificaţiile secrete ale Cărţii şi ale tradiţiei şi prin aceasta îi face capabili să-i iniţieze pe credincioşi în misterele divine. „Sub acest aspect, şiismul este gnosa islamului. Ciclul vvalăya-ei este deci ciclul Imamului care succede Profetului, adică la lui bătin succedând lui zăhir, al lui haqlqa succedând lui sari'a'' (H.Corbin, op. cit., p. 46). în fond,primii Imami voiau să menţină echilibrul între religia pozitivă şi „Idee", fără să disocieze bătin de zăhir. Dar împrejurările au împiedicat păstrarea acestui echilibru şi, prin urmare, unitatea şiismului.

Să amintim pe scurt istoricul atât de dramatic al mişcării şiite. Pe lângă persecuţia politică a califilor omeiazi şi adversitatea învăţaţilor Legii, şiismul a avut mult de suferit şi din pricina disensiunilor interioare, a numeroaselor secte şi schisme. Deoarece şeful religios suprem era Imamul, adică un urmaş direct al lui 'Alî, la moartea celui de al Vl-lea Imam, Ga'far al- Şadîq (mort în anul 148/765), izbucneşte criza. Fiul acestuia, Ismâ'îl, deja învestit de tatăl său, moare prematur. O parte din credincioşi se raliază fiului lui Ismâ'îl, Muhammad ibn Ismă'îl, pe care îl consideră cel de ai VII-lea Imam. Alţi credincioşi recunoscuseră ca al VlI-Iea Imam pe fratele lui Ismă'îl, Musă Qăzim, învestit şi el de Ga'far. Linia lui s-a continuat până la cel de al XH-lea Imam, Muhammad al-Mahdl, dispărut în mod misterios în anul 260/874, la vârsta de cinci ani, chiar în ziua când murea tânărul său tată, penultimul Imam13. Aceştia sunt şiiţii duodecimani

9 Tradus de Henry Corbin, Histoire de la philosophie islam'ujue, p. 30. Cf. teoria celor patru sensuri din teologia creştină medievală (sensul literal, alegoric, moral şi anagogic).

10 Traducerea lui H. Corbin, ibid., p. 17. După un hadît, considerat ca aparţinând Profetului însuşi, Coranul are o aparenţă exterioară, precum şi o adâncime ascunsă, un sens exoteric şi un sens ezoteric; la rândul lui, acest sens ezoteric cuprinde un alt sens ezoteric, şi aşa mai departe, până la şapte sensuri ezoterice; cf. H. Corbin, p. 21.

11 Amintim că termenul arab Imam desemna la început pe cel ce conducea rugăciunea publică, i.e. Califul. La şiiţi, în afara rolului său de şef spiritual, Imamul reprezintă cea mai înaltă demnitate politico-religioasă.

12 Kalăm-e Pir, tradus de H. Corbin, ibid., p. 27.

13 Despre dispariţia celui de al XH-lea Imam şi consecinţele ei (mai ales de ordin spiritual), vezi Henry Corbin, En Islam iranien, voi. IV, pp. 303-389. Această dispariţie marchează începutul „micii ocultări", care va ţine 10 ani, timp în care Imamul ascuns va comunica de mai multe ori cu anumiţi mesageri. Cum el n-a desemnat un succesor, în 329/940 începe Marea Ocultare sau istoria secretă a Imamului al Xll-lea.

545

Teologii şi mistici musulmane

sau Imănîya, care sunt şi cei mai numeroşi, în ce priveşte numerele 7 şi 12, ele au fost mult comentate de teozofii celor două ramuri şiite14.

Din punct de vedere legal, deosebirile faţă de ortodoxia sunnită sunt următoarele: 1) căsătoria temporară şi 2) permisiunea de a-ţi ascunde opiniile religioase într-o perioadă de persecuţii, înnoirile aduse de cele două ramuri ale şiismului sunt evidente mai ales pe plan teologic. Am văzut importanţa ezoterismului şi gnosei. După unii teologi sunniţi, precum şi după unii autori occidentali, tocmai datorită învăţăturii secrete a Imamilor, mai multe concepţii străine (mai ales gnostice şi iraniene) au pătruns în islamul şiit; de exemplu, ideea de emanaţie divină în etape succesive şi legătura Imamilor cu acest proces; metempsihoză; unele teorii cosmologice şi antropologice etc. Amintim totuşi că fenomene similare se întâlnesc în sufism (silfi) (§ 275), înKabbala (§ 289) şi în istoria creştinismului. Ceea ce trebuie pus în evidenţă în toate cazurile nu este faptul în el însuşi, anume împrumutul de idei şi metode spirituale străine, ci reinterpretarea şi articularea acestora în sistemele care 1-au asimilat.

în plus, poziţia Imamului a stârnit criticile ortodoxiei majoritare, mai ales când anumiţi şiiţi şi-au asemănat maeştrii cu Profetul. Am citat mai sus (p. 512, n. 2) câteva exemple de inevitabilă mitologizare suferită de biografia lui Mahomed. Le-am putea cu uşurinţă multiplica: din creştetul tatălui său iradia o lumină (aluzie la lumina „gloriei mahomedane"); Profetul era Om Desăvârşit ('insăn kămil] devenit intercesor între Dumnezeu şi oameni. Un hadlt consemnează că Dumnezeu i-ar fi spus lui Mahomed: „Dacă n-ai fi existat n-aş fi zidit sferele lumii!" Să adăugăm că pentru numeroase confrerii mistice obiectivul final al adeptului era unirea cu Profetul.

Dar pentru sunniţi Imamul nu putea fi pus alături de Mahomed. Sunniţii recunoşteau desăvârşirea şi nobleţea lui 'Alî, dar respingeau ideea că n-ar mai exista alţi urmaşi legitimi în afara lui şi a casei sale. Sunniţii negau mai ales ideea că Imamul este inspirat de Dumnezeu, ba chiar că este o manifestare a Sa15.

într-adevăr, şiiţii recunoşteau în 'Alî şi în descendenţii lui o părticică a Luminii divine, dar fără să se înţeleagă prin asta ideea de întrupare. Mai exact, s-ar putea spune că Imamul este o epifanie divină, o teofanie (regăsim o credinţă similară, însă fără raportare la Imam, la anumiţi mistici). Prin urmare, pentru şiiţii doudecimani, ca şi pentru ismailiţi, Imamul devine intermediar între Dumnezeu şi credincioşi. El nu se substituie Profetului, dar îi desăvârşeşte opera şi îi împărtăşeşte prestigiul. Concepţie îndrăzneaţă şi originală, căci ea lasă deschis viitorul experienţei religioase. Graţie walăya-e.\, „prietenii lui Dumnezeu", Imamul poate descoperi si revela credincioşilor lui dimensiuni încă nebănuite ale islamului spiritual.

274. Ismailismul şi exaltarea Imamului; Marea Resurecţie; Mahdî

Ismailismul abia acum începe să fie studiat, graţie mai ales lucrărilor lui W. Ivanow. Din vremea începuturilor, au rămas puţine texte. După moartea Imamului Ismă'îl, tradiţia vorbeşte despre trei Imami ascunşi, în 487/1094, comunitatea ismailită se împarte în două: „răsăritenii" (adică cei din Persia), care aveau drept centru domeniul religios din Alamut (castel-fortăreaţă în munţii din sud-vestul Mării Caspice) şi „apusenii", adică cei din Egipt şi Yemen. Economia

14 E cazul să menţionăm o a treia ramură, zaydiţii, numiţi astfel după cel de al V-lea Imam, Zayd (mort în 724). Aceştia sunt mai puţin numeroşi şi mai apropiaţi de sunnism; de fapt, ei nu acordă Imamilor virtuţi supranaturale, cum o fac mai cu seamă ismailiţii (cf. § 274).

15 Nussairiţii din Siria, de filiaţie ismailită, îl considerau pe 'Alî superior Profetului; unii chiar I-au zeificat. Dar această idee e respinsă de şiiţi.

De la Mahomed la epoca Reformelor

546

lucrării de faţă nu ne permite o analiză, fie şi sumară, a ansamblului înglobând cosmologia, antropologia şi eshatologia ismailită16. Să precizăm doar că, potrivit autorilor ismailieni, trupul Imamului nu este din carne; ca şi cel al lui Zarathustra, trupul lui este conceput dintr-o rouă cerească absorbită de părinţii lui. Gnosa ismailiană înţelege prin „divinitatea" (lăhuî) Imamului „naşterea lui spirituală", care îl transformă în stâlp de sprijin al „Templului de Lumină", templu pur spiritual. „«Divinitatea» Imamatului său înseamnă acel corpus mysîicwn compus din toate felurile de lumină ale adepţilor săi" (H. Corbin, op. cit., p. 134).

Şi mai îndrăzneaţă este doctrina ismailismului reformat de la Alamut17. în ziua a 17-a a lunii Ramazan din anul 559 (8 aprilie 1164), Imamul a proclamat, în faţa credincioşilor săi, Marea Resurecţie. „Ceea ce implica proclamarea aceasta era nimic mai puţin decât întronarea unui islam pur spiritual, eliberat de orice tendinţă legalitară, de orice servitute a Legii, o religie personală pentru că îngăduia să fie descoperit şi trăit sensul spiritual al revelaţiilor profetice" (ibid., p. 139). Cucerirea şi distrugerea castelului-fortăreaţă de la Aiamut de mongoli (în 654/1251) nu a lichidat mişcarea; islamul spiritual s-a perpetuat, camuflat, în confreriile sufiste.

Potrivit ismailismului reformat, persoana Imamului are întâietate asupra aceleia a Profetului. „Ceea ce şiismul duodeciman consideră termenul final al unei perspective eshatologice, ismailis-mul îl şi înfăptuieşte «în prezent», prin anticiparea unei eshatologii văzute ca o insurecţie a Spiritului împotriva oricărei servituti" (H. Corbin, op. cit., p. 142). Imamul fiind Omul Desăvârşit sau „Chipul lui Dumnezeu", cunoaşterea sa este „singura cunoaştere a lui Dumnezeu accesibilă omului". După Corbin, în propoziţiile următoare vorbeşte însuşi Imamul cel Veşnic: „Profeţii trec şi se schimbă. Noi însă suntem Oamenii Veşnici" . „Oamenii lui Dumnezeu nu sunt Dumnezeu; totuşi nu pot fi despărţiţi de El" (op. cit., p. 144). Prin urmare, numai Imamul cel Veşnic, ca teofanie, poate face posibilă o ontologie; fiind Cel revelat, el este fiinţa pur şi simplu. El este Persoana Absolută, Faţa Divină veşnică, Atributul Divin suprem care este Numele Suprem al lui Dumnezeu, în forma lui pământeană, el este epifanie a Verbului Suprem, purtătorul de Adevăr al tuturor vremilor, manifestare a Omului Etern care arată Chipul lui Dumnezeu (ibid., pp. 144-145).

La fel de semnificativă este credinţa că, la om, cunoaşterea de sine presupune cunoaşterea Imamului (e vorba, bineînţeles, de o cunoaştere spirituală, de „întâlnirea", într-un mundus imaginalis, cu Imamul ascuns, nevăzut, inaccesibil simţurilor). Un text ismailian afirmă: „Cel ce moare fără să-şi fi cunoscut Imamul, moare asemeni ignoranţilor". Pe bună dreptate, H.Corbin vede în rândurile care urmează mesajul suprem, poate, al filosofici ismailiene: „Imamul a zis: Eu sunt cu prietenii mei oriunde aceştia mă caută, pe munte, în câmpie şi în deşert. Cel căruia i-am revelat Esenţa mea, cunoaşterea mistică de mine însumi, acela nu mai are nevoie de apropierea mea fizică. Aceasta este Marea înviere" (citat ibid., p. 149).

Imamul nevăzut a jucat un rol hotărâtor în mistica ismailiţilor şi în alte ramuri şiite. Concepţii similare, trebuie să o spunem, privind sfinţenia, ba chiar „dumnezeirea" maeştrilor spirituali, se întâlnesc şi în alte tradiţii religioase (India, creştinismul Evului Mediu, hasidismul).

Trebuie să arătăm că imaginea fabuloasă a Imamului ascuns a fost adeseori asociată cu mitul eshatologic despre Mahdi, literal, „Călăuza" (adică „Cel călăuzit de Dumnezeu"). Termenul

16 Se vorbeşte despre Principiul sau Orânduitorul primordial, despre Taina Tainelor, despre purcederea Fiinţei de la Inteligenţa dintâi, despre Adam spiritual, despre cele două ierarhii — cerească şi pământească —, în care, după expresia lui H. Corbin, „una o simbolizează pe cealaltă" etc.; cf. H. Corbin, Hixtoire, pp. 110-136, unde sunt rezumate studiile citate în bibliografia noastră (§ 274). Istoria ismailismului e prezentată de H. Laoust, Leş schismes dans l'Islam, pp.140 sq., 184 sq.

17 Castelul-i'ortăreaţă de la Alamut şi ismailismul reformat au produs în Occident o adevărată legendă privind „Asasinii" (termen ce ar deriva, după Sylvestre de Sacy, de la hssăsln, pentru că se presupunea că adepţii lor luau hasls). Despre aceste legende, vezi L. Olschki, Marco Polo's Asia, pp. 368 sq., şi alte lucrări consemnate de noi în Tabloul problemelor, § 274.

547

Teologii si mistici musulmane

nu se găseşte în Coran şi numeroşi autori sunniţi 1-au aplicat unor personaje istorice18. Dar ceea ce a izbit cel mai mult imaginaţia a fost prestigiul lui eshatologic. Pentru unii, Mahdl era lisus (Tsă), dar majoritatea teologilor îl văd ca un descendent din familia Profetului. Pentru sunniţi, Mahdl, deşi declanşează o renovatio universală, el nu este călăuza neabătută, aşa cum îl proclamă şiiţii; aceştia din urmă 1-au identificat pe Mahdl în persoana celui de al XH-lea Imam.

Ideea ocultării şi reapariţiei lui Mahdl la capătul vremilor a jucat un rol însemnat în pietatea poporului şi în crizele milenariste. După o sectă (a musulmanilor Kăisanîya), Mahdî ar fi fost Muhammad ibn al-Hanafîya, fiu al lui 'Alî cu o altă soţie decât Fatma. Deşi în viaţă încă, el zace într-un mormânt, pe muntele Radwă, de unde credincioşii săi îl aşteaptă să se reîntoarcă. La fel ca şi în alte tradiţii, apropierea sfârşitului vremii se vesteşte printr-o radicală decădere a oamenilor şi prin semne specifice: Ka'ba va dispărea, foile Coranului vor deveni albe, cei ce vor rosti numele lui Allah vor fi ucişi etc, Epifania lui Mahdî va inaugura, pentru musulmani, o eră a dreptăţii şi belşugului cum nu s-a mai văzut pe pământ. Stăpânirea lui Mahdî va dura cinci, şapte sau nouă ani. Evident, aşteptarea ivirii lui va atinge o mare încordare în vremi de dezastru. Numeroşi şefi politici au încercat să dobândească puterea (şi adesea au dobândit-o), proclamându-se Mahdî19.

275. Sufism, ezoterism, experienţe mistice

Sufismul reprezintă dimensiunea mistică cea mai cunoscută a islamului şi una din cele mai importante tradiţii de esoterism musulman. Etimologic, substantivul arab şufi pare să derive de la ş uf, „lână", aluzie la mantia de lână pe care o poartă sufiştii. Termenul se răspândeşte începând din secolul III (IX). Potrivit tradiţiei, strămoşi spirituali ai sufismului se găseau între tovarăşii lui Mahomed; de exemplu, Salmăn al-Fărisî, bărbierul persan care locuia în casa Profetului şi care a devenit modelul adopţiunii spirituale şi al iniţierii mistice, precum şi Uways al-Qaranî, căruia Mahomed le lăudase devoţiunea20. Se cunoaşte mult mai puţin originea tendinţelor ascetice21; ele se precizează probabil sub dinastia Omeiazilor. într-adevăr, un mare număr de credincioşi erau dezamăgiţi de indiferenţa religioasă a califilor, preocupaţi doar de continua expansiune a Imperiului22.

Primul ascet mistic este Hasan al-Başrî (mort 110/728), celebru pentru pietatea şi adânca sa tristeţe; căci el se gândea tot timpul la Ziua Judecăţii. Un alt contemplativ, Ibrâhîm ibn Adham, a definit cele trei faze ale ascezei (zuhd): 1) a renunţa la lume; 2) a renunţa la bucuria de a şti că ai renunţat la lume; 3) a realiza atât de profund lipsa de importanţă a lumii încât aceasta nici nu mai e luată în considerare23. Răbî'a (moartă 185/801), o sclavă eliberată de stăpânul ei, introduce în sufism dragostea pură şi absolută faţă de Dumnezeu, îndrăgostitul

18 Vezi referinţele în articolul lui D.B. Macdonald, Shorter Encyclopaedia of Islam, p. 310. între prezentările cele mai competente şi mai detaliate ale legendelor şi credinţelor privind figura lui Mahdî, cf. Ibn Haldun, The Muqaddimah (traducere de Fr.Rosenthal), voi.II, pp. 156-206).

19 Cf., de exemplu, Mahdî-ul din Sudan, învins de Lord Kitchener în 1885.

20 Vezi L. Massignon, „Salman Pâk el Ies premices de l'Islam iranien "; Anne-Marie Schimmel, Mysiical Dimensiona of Islam, pp. 28 sq.

21 în secolul III de la Hegira, majoritatea şuţilor erau căsătoriţi; peste încă două secole cei căsătoriţi nu mai constituiau decât o minoritate.

22 Mai târziu, numeroşi sufi au identificat „guvernarea" cu „răul"; cf. Schimmel, p. 30. Trebuie ţinut, de asemenea, seama de influenţa monasticismului creştin; cf. Marijan Mole, Leş mysliques musulmans, pp. 8.

23 Cf. A.-M. Schimmel, ibid., p. 37.

De la Mahomed la epoca Reformelor

546

lucrării de faţă nu ne permite o analiză, fie şi sumară, a ansamblului înglobând cosmologia, antropologia şi eshatologia ismailită16. Să precizăm doar că, potrivit autorilor ismailieni, trupul Imamului nu este din carne; ca şi cel al lui Zarathustra, trupul lui este conceput dintr-o rouă cerească absorbită de părinţii lui. Gnosa ismailiană înţelege prin „divinitatea" (lăhut) Imamului „naşterea lui spirituală", care îl transformă în stâlp de sprijin ai „Templului de Lumină", templu pur spiritual. „«Divinitatea» Imamatului său înseamnă acel corpus mysticwn compus din toate felurile de lumină ale adepţilor săi" (H. Corbin, op. cit., p. 134).

Şi mai îndrăzneaţă este doctrina ismailismului reformat de la Alamut17. în ziua a 17-a a lunii Ramazan din anul 559 (8 aprilie 1164), Imamul a proclamat, în faţa credincioşilor săi, Marea Resurecţie. „Ceea ce implica proclamarea aceasta era nimic mai puţin decât întronarea unui islam pur spiritual, eliberat de orice tendinţă legalitară, de orice servitute a Legii, o religie personală pentru că îngăduia să fie descoperit şi trăit sensul spiritual al revelaţiilor profetice" (ibid., p. 139). Cucerirea şi distrugerea castelului-fortăreaţă de la Alamut de mongoli (în 654/1251) nu a lichidat mişcarea; islamul spiritual s-a perpetuat, camuflat, în confreriile sufiste.

Potrivit ismailismului reformat, persoana Imamului are întâietate asupra aceleia a Profetului. „Ceea ce şiismul duodeciman consideră termenul final al unei perspective eshatologice, ismailis-mul îl şi înfăptuieşte «în prezent», prin anticiparea unei eshatologii văzute ca o insurecţie a Spiritului împotriva oricărei servituti" (H. Corbin, op. cit., p. 142). Imamul fiind Omul Desăvârşit sau „Chipul lui Dumnezeu", cunoaşterea sa este „singura cunoaştere a lui Dumnezeu accesibilă omului". După Corbin, în propoziţiile următoare vorbeşte însuşi Imamul cel Veşnic: „Profeţii trec şi se schimbă. Noi însă suntem Oamenii Veşnici" . „Oamenii iui Dumnezeu nu sunt Dumnezeu; totuşi nu pot fi despărţiţi de El" (op. cit., p. 144). Prin urmare, numai Imamul cel Veşnic, ca teofanie, poate face posibilă o ontologie; fiind Cel revelat, el este fiinţa pur şi simplu. El este Persoana Absolută, Faţa Divină veşnică, Atributul Divin suprem care este Numele Suprem al lui Dumnezeu, în forma lui pământeană, el este epifanie a Verbului Suprem, purtătorul de Adevăr al tuturor vremilor, manifestare a Omului Etern care arată Chipul lui Dumnezeu (ibid., pp. 144-145).

La fel de semnificativă este credinţa că, la om, cunoaşterea de sine presupune cunoaşterea Imamului (e vorba, bineînţeles, de o cunoaştere spirituală, de „întâlnirea", într-un mundm imaginalis, cu Imamul ascuns, nevăzut, inaccesibil simţurilor). Un text ismailian afirmă: „Cel ce moare fără să-şi fi cunoscut Imamul, moare asemeni ignoranţilor". Pe bună dreptate, H.Corbin vede în rândurile care urmează mesajul suprem, poate, al filosofiei ismailiene: „Imamul a zis: Eu sunt cu prietenii mei oriunde aceştia mă caută, pe munte, în câmpie şi în deşert. Cel căruia i-am revelat Esenţa mea, cunoaşterea mistică de mine însumi, acela nu mai are nevoie de apropierea mea fizică. Aceasta este Marea înviere" (citat ibid., p. 149).

Imamul nevăzut a jucat un rol hotărâtor în mistica ismailiţilor şi în alte ramuri şiite. Concepţii similare, trebuie să o spunem, privind sfinţenia, ba chiar „dumnezeirea" maeştrilor spirituali, se întâlnesc şi în alte tradiţii religioase (India, creştinismul Evului Mediu, hasidismul).

Trebuie să arătăm că imaginea fabuloasă a Imamului ascuns a fost adeseori asociată cu mitul eshatologic despre Mahdl, literal, „Călăuza" (adică „Cel călăuzit de Dumnezeu"). Termenul

16 Se vorbeşte despre Principiul sau Orânduitorul primordial, despre Taina Tainelor, despre purcederea Fiinţei de la Inteligenţa dintâi, despre Adam spiritual, despre cele două ierarhii — cerească şi pământească —, în care, după expresia lui H. Corbin, „una o simbolizează pe cealaltă" etc.; cf. H. Corbin, Histoire, pp. 110-136, unde sunt rezumate studiile citate în bibliografia noastră (§ 274;. Istoria ismailismului e prezentată de H. Laoust, Leş schismes dans l'Islam, pp.140 sq., 184 sq.

17 Castelul-fortăreaţă de la Alamut şi ismailismul reformat au produs în Occident o adevărată legendă privind „Asasinii" (termen ce ar deriva, după Sylvestre de Sacy, de la hssăsln, pentru că se presupunea că adepţii lor luau hasls). Despre aceste legende, vezi L. Olschki, Marco Polo's Asia, pp. 368 sq., şi alte lucrări consemnate de noi în Tabloul problemelor, § 274.

547

Teologii şi mistici musulmane

nu se găseşte în Coran şi numeroşi autori sunniţi 1-au aplicat unor personaje istorice18. Dar ceea ce a izbit cel mai mult imaginaţia a fost prestigiul lui eshatologic. Pentru unii, Mahdi era lisus ('Isă), dar majoritatea teologilor îl văd ca un descendent din familia Profetului. Pentru sunniţi, Mahdi, deşi declanşează o renovatio universală, el nu este călăuza neabătuta, aşa cum îl proclamă şiiţii; aceştia din urmă 1-au identificat pe Mahdl în persoana celui de al XH-lea Imam.

Ideea ocultării şi reapariţiei lui Mahdî la capătul vremilor a jucat un rol însemnat în pietatea poporului şi în crizele milenariste. După o sectă (a musulmanilor Kăisanîya), Mahdî ar fi fost Muhammad ibn al-Hanafîya, fiu al lui 'All cu o altă soţie decât Fatma. Deşi în viaţă încă, el zace într-un mormânt, pe muntele Radwă, de unde credincioşii săi îl aşteaptă să se reîntoarcă. La fel ca şi în alte tradiţii, apropierea sfârşitului vremii se vesteşte printr-o radicală decădere a oamenilor şi prin semne specifice: Ka'ba va dispărea, foile Coranului vor deveni albe, cei ce vor rosti numele lui Allah vor fi ucişi etc. Epifania lui Mahdî va inaugura, pentru musulmani, o eră a dreptăţii şi belşugului cum nu s-a mai văzut pe pământ. Stăpânirea lui Mahdî va dura cinci, şapte sau nouă ani. Evident, aşteptarea ivirii lui va atinge o mare încordare în vremi de dezastru. Numeroşi şefi politici au încercat să dobândească puterea (şi adesea au dobândit-o), proclamându-se Mahdî19.