Capitolul XVI religiile din china antică

înainte de „contracţie" în Dumnezeu a existat nu numai atributul iubirii şi al milei, ci şi acela al severităţii divine, pe care kabbaliştii îl numesc Din, „Judecată". Totuşi, atributul Din se manifestă si devine vădit abia după Ţimţum, căci acesta din urmă înseamnă nu numai un act de limitare şi de negaţie, ci şi o „Judecată". Se disting două tendinţe în procesul Creaţiei: de flux si de reflux („ieşire", potrivit lexicului kabbalistic). Ca şi organismul uman, creaţia constituie un uriaş sistem de inspiraţie şi de expiraţie divină. Urmând tradiţia Zohar-ului, Luria consideră actul cosmogonic ca având loc în Dumnezeu; într-adevăr, un rest al luminii divine rămâne în spaţiul primordial creat prin Ţimţum6^.

Această doctrină este completată de două concepţii tot atât de profunde şi îndrăzneţe: „Spargerea vaselor" (Shevirath Ha-Kelim) şi Tikkun, termen semnificând repararea unei greşeli sau „restaurare". Luminile care emanau neîntrerupt din pupilele lui En-Sof erau primite şi înmagazinate în vasele sephirotice. Când a venit rândul ultimelor şase Sephiroth, Lumina dumnezeiască a ţâşnit brusc şi „vasele" s-au spart în ţăndări. Astfel, Luria explică, pe de o parte, amestecul luminilor din Sephiroth-uri cu „cojile" (kalipoth), adică forţele răului care

60 VeziRJ.Zwi Werblowschy.Javep/jA'aro, LawyerandMystic,pp. 165 sq.în legătură cu maggid, cf. ibid., pp. 275 sq. Vezi, de asemenea, cap. IV („Spiritual Life in Sixteenth-century Safed: Mystical and Magica! contemplation").

61 G .Scholem, Major Trends, p. 261.

62 După Jacob Emden, citat de G. Scholem (p. 262), acest paradox al lui Ţimţum este singura încercare serioasă de a explicita idcca de Creaţie ex nihilo, în plus, concepţia despre Ţimţum a stăvilit tendinţele panteiste care începeau să influenţeze Kabbală, mai ales începând din Renaştere.

w Idee care reaminteşte de sistemul lui Basilide; G. Scholem, p. 264. Cf. Histoire des croyances, voi. II, p. 358.

578

zăceau în ,,adâncul marelui hău" — şi, pe de altă parte, necesitatea de a purifica elementele sephirotice, eliminând „cojile", spre a se putea restitui entitatea luminoasă, despărţită de Rău64.

în ce priveşte Tikkun, „restaurarea" ordinii ideale, reintegrarea Totului primordial, el este scopul secret al existenţei umane, altfel spus, Salvarea. Aşa cum scrie G.Scholem, aceste secţiuni ale Kabbalei lui Luria reprezintă cea mai mare izbândă pe care gândirea antropomorfică a repurtat-o vreodată în istoria misticii evreieşti (p. 268). într-adevăr, omul este conceput ca un microcosmos şi Dumnezeu cel viu ca un macrocosmos. Luria ajunge întrucâtva la un mit al lui Dumnezeu care îşi dă Sieşi naştere65. Mai mult încă, omul joacă un anumit rol în procesul restaurării finale; el e acela care împlineşte întronizarea lui Dumnezeu în împărăţia sa cerească. Tikkun, înfăţişat simbolic ca emergenţă a personajităţii lui Dumnezeu, corespunde procesului Istoriei. Venirea lui Mesia înseamnă împlinirea lui Tikkun (ibid., p. 274). Elementul mistic şi elementul mesianic s-au sudat în această concepţie.

împlinirea misiunii omului este pusă în legătură de Luria şi de kabbaliştii din Safed — mai ales de Hayym Vital — cu doctrina metempsihozei, Gilgul, ceea ce subliniază şi mai mult importanţa acordată rolului omului în Univers. Fiecare suflet îşi menţine individualitatea până în momentul restaurării sale spirituale. Sufletele, care au împlinit poruncile, aşteaptă, fiecare în locul său binecuvântat, integrarea lor în Adam, când va avea loc restaurarea universală. Pe scurt, adevărata istorie a Lumii este aceea a transmigraţiilor şi a interrelaţiilor dintre suflete. Metempsihoză (Gilgul) constituie un moment în procesul de restaurare, Tikkun. Durata acestui proces poate fi scurtată prin anumite acte religioase (rit, penitenţă, meditaţie, rugăciune)66. Este important de semnalat că după 1550 concepţia despre Gilgul devine parte integrantă a credinţelor populare şi în folclorul religios al evreilor.

„în Iudaism, Kabbala lui Luria a fost ultima mişcare religioasă cu influenţă preponderentă în toate mediile evreieşti şi în toate ţările, fără excepţie. A fost ultima mişcare din istoria iudaismului rabinic care a exprimat un nou orizont de realitate religioasă comun întregului popor evreu. Pentru filosoful istoriei evreieşti, poate părea surprinzător că doctrina care a dobândit un asemenea rezultat era foarte înrudită cu gnosticismul, dar aşa este dialectica Istoriei."67

Trebuie adăugat că succesul considerabil al noii Kabbale ilustrează încă o dată următoarea trăsătură specifică geniului religios evreiesc: capacitatea de a se reînnoi integrând elemente de origine exotică, fără să piardă, prin aceasta, structurile fundamentale ale iudaismului rabinic. Pe lângă aceasta, în noua Kabbala, numeroase concepţii de ordin ezoteric sunt făcute accesibile neiniţiaţiior şi uneori devin populare (cum a fost în cazul metempsihozei).

291. Răscumpărătorul apostat

O grandioasă mişcare mesianică, deşi repede stopată, se iveşte în septembrie 1665 la Smirna: în faţa unei mulţimi delirante, Sabbatai Zwi (1626-1676) se proclamă Mesia al poporului lui Israel, încă de câtăva vreme circulau zvonuri în jurul persoanei sale, în legătură cu misiunea lui divină, dar Sabbatai a fost recunoscut ca Mesia numai datorită „ucenicului" său,

64 G. Scholem a subliniat caracterul gnostic şi mai ales rnaniheist (părticele de lumină împrăştiate în lume) al acestei doctrine, pp. 271 sq., 280. Cf. Istoria, voi. II, §§'252-253.

65 Pentru Luria, En-Suf interesează puţin din punct de vedere religios.

66 Ibid., pp. 281 sq. Rugăciunea mistică se dovedeşte un puternic instrumenl de răscumpărare; doctrina si practica rugăciunii mistice constituie partea ezoterică a Kabbalei lui Luria; ibid., pp, 276-278.

67 Ibid., pp. 285-286.

579

Iudaismul de la răscoala lui Bar-Kokhba până la hasidism

Nathan din Gaza (1644-1680). De fapt, Sabbatai Zwi avea crize periodice de tristeţe excesivă, urmate de imensă bucurie. Când află că un iluminat, Nathan din Gaza, „revela oricărui om secretele sufletului", Sabbatai se îndreaptă spre acesta cu nădejdea că se va vindeca. Nathan, care îl „văzuse", se pare, în cursul unui extaz, reuşeşte să-1 convingă pe Sabbatai ca este Mesia. Şi tot acest „discipol", se pare excepţional dotat, a organizat teologia mişcării şi i-a asigurat răspândirea, în ce-1 priveşte pe Sabbatai Zwi, acesta n-a scris nimic, nu i se atribuie nici un mesaj original, nici un cuvânt memorabil.

Vestea sosirii lui Mesia a provocat pretutindeni în lumea evreiască un entuziasm fără egal. La sase luni după proclamarea sa, Sabbatai merge la Constantinopol spre a-i converti, poate, pe musulmani. Dar el este arestat şi întemniţat de Mustafa Paşa (la 6 februarie 1666). Ca să evite martiriul, Sabbatai Zwi renunţă la iudaism şi îmbrăţişează islamul68. Dar nici apostazia lui „Mesia", nici moartea sa optsprezece ani mai târziu n-au oprit mişcarea religioasă pe care o declanşase69.

Sabbatianismul reprezintă prima deviaţie serioasă în iudaism din Evul Mediu încoace, prima oară când o idee mistică ducea direct la dezintegrarea ortodoxiei, în cele din urmă, această erezie a încurajat un gen de anarhism religios. La început, propaganda pentru Mesia cel apostat a continuat deschis. Abia mai târziu, când „întoarcerea triumfală a lui Sabbatai Zwi din sferele necurăţiei" a început să se facă aşteptată, propaganda aceasta mesianică a devenit secretă.

Glorificarea Răscumpărătorului apostat, sacrilegiu groaznic pentru gândirea evreiască, a fost interpretată şi exaltată ca un mister dintre cele mai profunde şi paradoxale, încă în 1667, Nathan din Gaza afirma că tocmai acţiunile stranii ale lui Sabbatai constituie o dovadă a autenticităţii misiunii sale mesianice. Căci, „dacă n-ar fi fost el Răscumpărătorul, aceste devieri nu s-ar fi produs". Adevăratele acte ale Răscumpărării sunt cele care provoacă cel mai mare scandal70. După teologul sabbatianist Cardozo (mort în 1706), numai sunetul lui Mesia este destul de puternic pentru un asemenea sacrificiu: coborârea până în fundul abisului71. Ca să-şi împlinească misiunea (să elibereze ultimele scântei divine prizoniere ale Răului), Mesia trebuie să se condamne pe sine prin propriile lui acţiuni. Acesta este motivul pentru care valorile tradiţionale ale Torei sunt din acest moment abolite72.

Deosebim în sânul sabbatianismului două tendinţe: moderaţii şi radicalii. Primii nu se îndoiau de autenticitatea noului Mesia, căci, spuneau ei, Dumnezeu nu putea să-şi înşele într-atâta poporul ales; dar misteriosul paradox al lui Mesia apostat nu constituia pentru ei model de urmat. Radicalii gândeau altfel: ca şi Mesia, credinciosul trebuie să coboare în Infern, căci Răul trebuie combătut cu rău. Este proclamată prin aceasta oarecum valoarea sau funcţia soteriologică a Răului. După unii sabbatianişti de tendinţă radicală, orice act vizibil impur şi rău realizează un contact cu sfinţenia. După alţii, păcatul lui Adam o dată abolit, cel ce face răul este virtuos în ochii lui Dumnezeu. Asemenea seminţei îngropate în pământ, Tora trebuia să putrezească pentru ca să dea rod, adică să se împlinească slava mesianică. Totul este permis; aşadar şi imoralismul sexual73. Cel mai sinistru sabbatianist, Jakob Frank (mort 1791) atingea

68 Vezi G. Scholem, Major Trends, pp. 286-324 şi mai ales Sabbatai Sevi, the Mystical Messiah, pp. 103-460.

69 Vezi G. Scholem, Sabbatai Sevi, pp. 461-929.

70 Cf. Major Trends, p. 314; Sabbatai Sevi, pp. 800 sq.

71 Citat de G. Scholem, Major Trends, p. 310; vezi şi Sabbatai Sevi, pp. 614 sq. Nathan din Gaza susţinea că sufletul lui Mesia se află, de la început, captiv în marele abis; Major Trends, pp. 297-298. Ideea este de structură gnostică (atestată în special la oi iţi), dar germenii ei se află în Zahăr şi în scrierile lurianice (ibid.).

72 Pentru Abraham Faez, cei ce rămân credincioşi Legii sunt păcătoşi.

7;i Ibid., p. 316. Practici orgiace, analoage celor săvârşite de carpocratieni, sunt atestate între anii 1700-1760.

De la Mahomed la epoca Reformelor

580

ceea ce G. Scholem numeşte o mistică a nihilismului. Unii dintre discipolii lui şi-au manifestat nihilismul în diverse activităţi politice de tip revoluţionar.

în istoria Kabbalei, observă G. Scholem, apariţia unor noi idei şi interpretări este însoţită de certitudinea că Istoria se apropie de capăt şi că misterele cele mai profunde ale Divinităţii, ocultate în timpul Exilului, îşi vor revela adevărata lor semnificaţie în ajunul Erei Noi74.

292. Hasidismul

Poate părea paradoxal faptul că ultima mişcare mistică, hasidismul, apare în Podolia şi Volînia, regiuni în care Mesia-apostat avusese o profundă înrâurire. Foarte probabil, întemeie­torul mişcării, Rabbi Israel Baal Shem Tov („învăţătorul Bunei Reputaţii", prescurtat Becht), profesa un sabbatianism moderat75. Dar el a neutralizat elementele mesianice ale sabbatia-nismului, după cum a renunţat la exclusivismul de confrerie iniţiatică secretă ce caracteriza Kabbala tradiţională. „Becht"-ul (cea 1700-1760) s-a străduit să facă accesibile evreului de rând descoperirile spirituale ale kabbaliştilor. O atare popularizare a Kabbalei — începută încă de Isaac Luria — asigura misticismului o funcţie socială.

Succesul întreprinderii a fost prodigios şi persistent. Primii cincizeci de ani care au urmat morţii lui Baal Shem Tov — din 1760 până la 1810 — constituie o perioadă eroică şi creatoare a hasidismului. Un număr considerabil de mistici şi de sfinţi au izbutit să regenereze valorile religioase pietrificate ale iudaismului legalist76. într-adevăr, un nou tip de şef spiritual apare: locul eruditului talmudist sau al iniţiatului Kabbalei clasice îl ia „pneumaticul", iluminatul, profetul. Ţaddik („Omul Drept"), adică maestrul spiritual, devine modelul exemplar, prin excelenţă. Exegeza Torei şi ezoterismul Kabbalei îşi pierd primatul. Ceea ce inspiră pe discipoli şi pe credincioşi sunt virtuţile şi comportamentul ţaddikului: acest fapt explică importanţa socială a mişcării. Existenţa omului sfânt constituie pentru întreaga comunitate dovada concretă că se poate realiza cel mai înalt ideal religios al neamului lui Israel. Nu atât doctrina, cât perso­nalitatea maestrului contează. Un vestit ţaddik spunea: „Nu m-am dus la Maggid-u\ din Meţeriţ (Rabbi Dov Baer) ca să învăţ Tora, ci ca să-1 văd cum îşi dezleagă încălţămintea"77.

în pofida unor inovaţii de ordin ritual, acest adevărat revival s-a menţinut mereu în cadrul iudaismului tradiţional. Dar rugăciunea publică a hasidiţilor se încarcă de elemente emoţio­nale: cântece, dansuri, entuziasm, explozii de bucurie. Adăugată la comportamentul adesea excentric al unor maeştri, această emotivitate neobişnuită îi irita pe adversarii hasidismului78. Dar, brusc după 1810, excesele de ordin emoţional îşi pierd din importantă şi popularitate şi hasidiţii încep să recunoască din nou importanţa tradiţiei rabinice.

Aşa cum a arătat Gershom Scholem, hasidismul, chiar în forma sa târzie şi exagerată de „ţaddikism", n-a adus nici o idee mistică nouă79. Contribuţia sa cea mai semnificativă la istoria

74 Ibid., p. 320. Apostazia necesară a lui Mesia este o nouă expresie a dualismului de tip gnostic, anume opoziţia dintre Dumnezeul ascuns (transcendent) şi Dumnezeul care a făcut Lumea, ibid., pp. 322-323.

75 Vezi argumentarea lui G. Scholem, Major Trends, pp. 331-332. 76/^W.,pp.336sq.

77 Citat de G. Scholem, p. 344. într-adevăr, năzuinţa supremă a ţaddikului nu e aceea de a interpreta cât mai riguros Tora, ci de a deveni el însuşi Tora; ibid.

78 Cel mai vestit a fost Rabbi Eli, gaonul din Vilna, care a dus în 1772 o persecuţie sistematică împotriva mişcării, G.Scholem, op. cit., p. 346.

79 Ibid,, pp. 338 sq. Singura excepţie este cea a şcolii întemeiate de R. Shneur Zalman din Ladi (Ucraina) şi care s-a numit Habad (prescurtat de la Hochma-Binah-Daath. primele trei Sephiroth); cf. ibid., pp. 430 sq. Vezi mai ales Lettre aux Hassidim sur l'extase, a fiului lui R. Schneour, Dov Baer de Lubavici (1773-1827).

581

Iudaismul de la răscoala lui Bar-Kokhba până la hasidism

iudaismului constă în mijloacele, simple şi îndrăzneţe totodată, prin care sfinţii şi maeştrii hasidiţi au reuşit să popularizeze — şi să facă accesibilă — experienţa unei înnoiri interioare. Povestirile hasidice, devenite celebre prin traducerea lui Martin Buber, reprezintă cea mai importantă creaţie a mişcării. Povestirea faptelor săvârşite si a cuvintelor rostite de sfinţi capătă o valoare rituală. Naraţia îşi regăseşte funcţia sa primordială, anume aceea de a reîntoarce timpul mitic şi de a actualiza personaje supranaturale şi fabuloase. Or, biografiile de sfinţi şi de ţaddik abundă, de asemenea, în episoade miraculoase, în care se reflectă anumite practici magice. La capătul istoriei mistice evreieşti, aceste două tendinţe — mistica şi magia — se reapropie şi coexistă ca la început80.

Adăugăm că fenomene analoage se întâlnesc şi în altă parte; de exemplu, în hinduism şi în islam, unde povestirea legendelor despre asceţi şi yogini vestiţi sau a episoadelor diverselor epopei joacă un rol capital în religia populară. Şi aici recunoaştem funcţia religioasă a literaturii orale, în primul rând a naraţiei, adică a „istoriilor" fabuloase şi exemplare. La fel de frapantă este analogia dintre ţaddik şi gurii, maestrul spiritual al hinduismului (uneori divinizat de credincioşii săi: giirudev). în forma sa extremă, ţaddikismul a cunoscut anumite cazuri aberante, când ţaddikul ajungea victimă a propriei sale puteri. Acelaşi fenomen este atestat în India, din vremile vedice până în epoca modernă, în fine, coexistenţa celor două tendinţe — mistica şi magia — caracterizează, ştim bine, şi istoria religioasă a Indiei.

'G. Scholem, op. cit,, p. 349.

Capitolul XXXVII

MIŞCĂRILE RELIGIOASE DIN EUROPA : DIN EVUL MEDIU TÂRZIU PÂNĂ ÎN AJUNUL REFORMEI

t

•

293. Erezie dualistă în Imperiul bizantin : bogomilismul

începând din secolul al X-lea, observatori laici şi religioşi ai Bizanţului au remarcat în Bulgaria avântul unei mişcări religioase sectare, bogomilismul. întemeietorul ei era un preot de ţară, Bogomil („cel iubit de Dumnezeu"), despre care în afară de nume nu mai ştim nimic. Către anul 930, ci pare să fi început să propovăduiască sărăcia, umilinţa, pocăinţa şi rugăciunea: căci, după Bogomil, lumea aceasta e rea, ea a fost zămislită de Satanail (fratele lui Hristos şi fiul lui Dumnezeu), „Dumnezeul cel aspru" din Vechiul Testament1. Tainele, icoanele şi ceremoniile Bisericii ortodoxe sunt declarate deşarte, deoarece sunt lucrarea Diavolului. Crucea trebuie detestată, căci pe Cruce a fost răstignit şi omorât Hristos. Singura rugăciune acceptată era Tatăl nostru, care trebuia rostită de patru ori pe zi şi de patru ori în cursul nopţii.

Bogomilii nu mâncau carne, nu beau vin şi respingeau căsătoria. Comunitatea lor nu cunoştea nici o ierarhie. Bărbaţii şi femeile îşi mărturiseau si îşi dezlegau unii altora păcatele, îi criticau pe cei bogaţi, condamnau boierimea, îndemnau poporul să nu se supună stăpânilor şi să practice o rezistenţă pasivă. Succesul mişcării se explică prin devoţiunea populară, decepţionată de fastul Bisericii şi nevrednicia preoţilor, dar şi prin ura ţăranilor bulgari — săraci şi reduşi la serbie — împotriva stăpânitorilor de pământ şi, mai ales, împotriva agenţilor bizantini2.

După cucerirea Bulgariei (1018) de către Vasilc al II-lea, numeroşi nobili bulgari se instalează la Constantinopol. Adoptat de anumite familii de nobili locali şi chiar de unii călugări bizantini, bogomilismul îşi organizează teologia. Dar secta s-a scindat, probabil datorită disputelor teologice. Cei ce susţineau autonomia lui Satan, afirmând că el este un zeu veşnic şi atotputernic, s-au grupat în jurul bisericii de la Dragoviţa (un sat la marginea dintre Tracia şi Macedonia). Vechii bogomili, care îl socoteau pe Satan un fiu decăzut al lui Dumnezeu, îşi păstrează vechiul nume de „bulgari". Deşi „dragoviţanii" proclamau un dualism absolut, iar „bulgarii" un dualism moderat, cele două biserici se tolerează reciproc. Căci bogomilismul cunoştea la acea dată un nou avânt. Comunităţi noi se organizează la Bizanţ, în Asia Mică, în Dalmaţia şi numărul credincioşilor creşte. Se deosebesc acum două categorii: preoţii şi credincioşii. Rugăciunea şi postul se întăresc, ceremoniile se înmulţesc şi se prelungesc. „La sfârşitul secolului al Xll-lca, mişcarea ţărănească din secolul al X-lea a devenit o sectă, având rituri monastice şi o învăţătură speculativă în care conflictul dintre dualism şi creştinism este din ce în ce mai vădit."3

Când începe represiunea, chiar pe la începutul secolului al Xll-lca, bogornilii se retrag în nordul Balcanilor si misionarii lor pornesc spre Dalmaţia, Italia şi Franţa. Totuşi, în anumite

1 E posibil ca Bogomil să fi cunoscut anumite idei dualiste răspândite de paulicicni si masalieni în Asia Mică (seco­lele VI—X); ve/.i o succintă expunere a doctrinelor şi a istoriei lor în Steven Runciinan, Le manicheisme medieval, pp. 30-60.

2 Vezi, recent, Robert Browning, Byzitntium and Bulgaria, pp. 163 sq. O paralelă se poate alia în Cruciada împotriva Albigen/.ilor, oglindind invidia nobililor din nord faţă de bogăţia nobilimii meridionale.

•* Arno Borst, Leş Cathares, p. 63. \'e/i şi sursele citate în note.

583

Mişcările religioase din Europa

momente, bogomilismul reuşeşte să se impună oficial; de pildă, în Bulgaria, în prima jumătate a secolului al XHI-lea; în Bosnia, el devine religie de stat sub banul Kulin (l 180-1214). Dar în secolul al XlV-lea secta îşi pierde influenţa şi, după cucerirea otomană din Bulgaria şi Bosnia (1393), majoritatea bogomililor se convertesc la islamism4.

Vom urmări îndată soarta bogomililor în Occident. Adăugăm că în Europa de Sud-Est anumite concepţii bogomilice au fost transmise prin Apocrife şi supravieţuiesc încă în folclor, în Evul Mediu circulau numeroase cărţi apocrife în Europa de Răsărit, sub numele unui preot bogomil, Ieremia5. Totuşi nici unul din aceste texte nu este opera lui Ieremia. De exemplu, Lemnul Crucii derivă din Evanghelia lui Nicodim, o lucrare de origine gnostică. Tema unei alte apocrife, Cum s-a făcut Hristospreot, era de multă vreme cunoscută de greci. Dar bogomilii au adăugat la aceste vechi legende elemente dualiste. Versiunea slavonă a Lemnului Crucii începe cu această frază: „Când a făurit Dumnezeu toate, numai El şi Satanail erau pe lume"6. Or, am văzut (§251), acest motiv cosmogonic este larg difuzat, dar variantele sud-est europene şi slave scot în relief rolul Diavolului. Urmând modelul anumitor secte gnostice, bogomilii au accentuat probabil dualismul, sporind rolul Diavolului.

Tot astfel, în apocrifa Aclam si Eva, bogomilii au introdus episodul unui „contract" semnat de Adam şi Satan, după care, Pământul, fiind făurit de acesta din urmă, Adam şi urmaşii lui îi aparţin lui Satan până la venirea lui lisus Hristos. Regăsim această temă în folclorul balcanic7.

Metoda reinterpretării Apocrifelor este ilustrată de Interrogatio lohannis, singura lucrare bogomilică autentică, tradusă în latină de inchizitorii din sudul Franţei. Este vorba de un dialog între loan Evanghelistul şi lisus Hristos, privind facerea lumii, căderea lui Satan, înălţarea la cer a lui Enoh şi povestea Lemnului Crucii. Găsim pasaje împrumutate din alte Apocrife, precum şi traducerea unei lucrări slavoneşti din secolul al XH-lea, întrebările Sfântului loan Evanghelistul. „Dar teologia este strict bogomilică, înainte de căderea lui, Satan era primul după Dumnezeu-Tatăl (totuşi Hristos şedea de-a dreapta Tatălui); [...]. Insă nu putem spune dacă este vorba de o lucrare bogomilică originală sau de traducerea unei lucrări greceşti. Judecând după doctrina conţinută, ea reprezintă probabil o compilaţie, datorată vreunui autor bogomil sau mesalian, a unor materiale apocrife mai vechi."8

Ceea ce ne interesează aici este faptul că aceste Apocrife şi, mai cu seamă, variantele lor orale au jucat, timp de multe secole, un rol în religiozitatea populară. Aşa după cum vom vedea (§ 304), ele nu constituie singura sursă a folclorului religios european. Dar persistenţa temelor eretice dualiste în universul imaginar al mediilor populare nu este lipsită de semnificaţie. Ca să dăm un singur exemplu: în Europa de Sud-Est, mitul Creaţiei Lumii cu ajutorul Diavolului (care se scufundă în oceanul primordial ca să scoată nămol) are o urmare: oboseala fizică şi mentală a lui Dumnezeu. In unele variante, Dumnezeu adoarme profund; în altele el nu ştie cum să rezolve o problemă postcosmogonică: nu izbuteşte să facă să intre Pământul sub bolta Cerului şi ariciul îl sfătuieşte să strângă puţin Pământul cu palmele, dând astfel naştere văilor si munţilor9.

4 Istoria mişcării este retrasată de S. Runciman, op. cit., pp. 61 sq; D, Obolensky, The Bogomils, pp. 120 sq. Despre persistenţa unor nuclee bogomilice în Balcani şi în România până în secolul al XVII-lea, vezi N. Cartojan, Cărţile populare, I. pp. 46 sq.; Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident, pp. 241 sq.

3 Vezi S. Runciman, op. cit., pp. 76 sq.; E. Turdeanu, Apocryphes bogomiles et apocryphes pseudo-bogomiles etc. Citat de S. Runciman, p. 78. Despre istoria şi circulaţia acestei legende, vezi N.Cartojan, Cărţile populare, I, pp. 115 sq.; E.C. Quinn, The Quest ofSeth for the Oii of Life, pp. 49 sq.

7 în ceea ce priveşte legendele româneşti, vezi N. Cartojan, op. cit., pp. 71 sq.

8 S. Runciman, p. 80. Vezi Edina Bozoky, I^e Livre Secret des Cathares.

9 Vezi sursele citate în De Zamolxis ă Gengis-Khan, pp. 89 sq. (trad. românească, pp. 92 sq. — nota trad.).

De la Malwmed la epoca Reformelor

584

Prestigiul Diavolului, pasivitatea lui Dumnezeu şi incomprehensibila sa decădere pot fi considerate ca o expresie populară a lui deus oliosus din religiile primitive, în care Dumnezeu, după ce creează Lumea şi pe oameni, se dezinteresează de soarta Creaţiei sale şi se retrage în Cer, lăsând desăvârşirea operei sale pe seama unei Fiinţe Supranaturale sau a unui Demiurg.

294. Bogomilii în Apus : Katharii

în primele două decenii ale secolului al XH-lea se semnalează în Italia, Franţa şi în vestul Germaniei prezenţa misionarilor bogomili. La Orleans, ei reuşesc să convertească nobili si chiar preoţi, printre care un consilier al regelui Robert, confesor al reginei. Putem recunoaşte esenţialul ereziei: nu Dumnezeu a creat lumea vizibilă; materia este impură; căsătoria, botezul, euharistia şi mărturisirea păcatelor sunt inutile; Sfântul Duh, coborând peste creştetul credin­ciosului prin punerea mâinilor, îl purifică pe acesta şi îl sfinţeşte etc. Regele îi descoperă pe eretici, îi judecă, îi condamnă şi, la 28 decembrie 1022, îi arde pe rug; sunt primii eretici din Occident osândiţi la ardere. Dar mişcarea continuă să se extindă. Religia kathară10, instalată deja ca Biserică în Italia, trimite misionari în Provence, în Languedoc, în regiunile renane până la Pirinei. Mai ales ţesătorii sunt aceia care propagă noua doctrină. Comunităţile din Provence se rânduiesc în patru episcopii. Un sinod pare să fi avut loc în 1167, lângă Toulouse. Cu această ocazie, episcopul bogomil din Constantinopol izbuteşte să convertească la dualismul radical grupurile din Lombardia şi din sudul Franţei.