Capitolul XVI religiile din china antică

De la Mahomed la epoca Reformelor

596

în 1310, este arsă pe rug, la Paris, Marguerite Poret, prima persoană care a fost identificată ca aparţinând mişcării fraţilor şi surorilor Spiritului Liber, (în ciuda unor asemănări semnifi­cative, trebuie să deosebim această mişcare de comunităţile beguinelor şi begarzilor.) Adepţii Spiritului Liber53 rupseseră orice legătură cu Biserica. Ei practicau un misticism radical, căutând unirea cu Dumnezeirea. Potrivit acuzatorilor lor, fraţii şi surorile Spiritului Liber considerau că omul poate atinge, în existenţa sa terestră, un asemenea grad de perfecţiune, încât nu mai poate păcătui. Aceşti eretici se dispensau de medierea Bisericii, căci,,acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Corinteni, 3 : 17). Totuşi, nimic nu dovedeşte că ei încurajau antinomianismul; dimpotrivă, prin austeritate şi asceză se pregăteau pentru unio mystica. Finalmente, ei nu se mai simţeau despărţiţi de Dumnezeu şi de Hristos. Unii dintre ei afirmau: „Eu sunt Hristos şi chiar mai mult... !"56.

Deşi autoarea însăşi a fost arsă ca eretică, lucrarea Margueritei Poret, Le Mirour des simples ămes, a fost de multe ori copiată şi tradusă în mai multe limbi. E adevărat că nu se ştia cine este autorul (identificarea s-a făcut abia în 1946), dar chiar acest fapt probează că erezia nu era evidentă. Le Mirour prezintă un dialog între Iubire şi Raţiune privind călăuzirea sufletului. Autoarea descrie şapte „stări de graţie", care duc în cele din urmă la unirea cu Dumnezeu, în „stările" a cincea şi a şasea, Sufletul este „nimicit" sau „eliberat" şi devine asemeni îngerilor.

în schimb, starea a şaptea, unio, nu are loc decât după moarte, în Paradis57.

Alte opere ale unor autori aparţinând mişcării Spiritului Liber au circulat sub numele lui Meister Eckhart. Cele mai celebre sunt (pseudo-)Predicile nr. 17,18 şi 3758. Tratatul Schwester Katrei relatează raporturile unei beguine cu confesorul ei, Meister Eckhart. La sfârşit, sora Caterina îi face duhovnicului ei această mărturisire: „Stăpâne, bucură-te împreună cu mine: am devenit Dumnezeu!". Confesorul îi prescrie să vieţuiască trei zile în deplină singurătate în biserică. La fel ca în Le Mirour, unirea sufletului cu Dumnezeu nu are consecinţe anarhice. Marea noutate adusă de mişcarea numită a Spiritului Liber constă în certitudinea că unio mystica poate fi dobândită aici, pe Pământ59.

300. Dezastre şi speranţe: de la flagelanţi la devotio moderna

Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană60, secolul al XlV-lea se caracteri­zează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice: cometă, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales din 1347, groaznica epidemie de ciumă, „Moartea neagră", în speranţa de a-1 putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelând61. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic: de la pietate la heterodoxie. într-adevăr, mândri de autotortura

55 G. Leff, op. cit., I, pp. 310-407; R. Lerner, pcm/m.

56 Vezi textele reproduse de R. Lerner, pp. 116 sq.

57 Marguerite Poret este „eretică" prin pasivitate; messa, predicile, posturile, rugăciunile sunt de prisos, pentru că „Dumnezeu este deja aici". Dar Mirour este un text ezoteric; el se adresează celor care „înţeleg". Vezi textele şi analizele la R.Lerner, op. cit., pp. 200 sq.

58 în aceasta din urmă se poate citi: „Persoana care a renunţat la creaţia vi/ibilă şi în care Dumnezeu îşi exercită din plin voinţa Sa (...) este om si Dumnezeu în egală măsură (...(. Corpul său este atât de pătruns de Lumina Divină [...], încât omul acela se poate numi om dumnezeiesc".

59 Cf. R. Lerner, pp. 215 sq., 241 sq.

60 Mutarea reşedinţei papilor la Avignon, 1309-1377; Marea Schismă, 1378-1417, când doi (sau chiar trei) papi domneau în acelaşi timp.

61 Fenomenul nu este nou. Flagelanţii îşi l'ac apariţia la Perugia în 1260, anul când — după proi'cţia lui Gioacchino da Fiore — trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii. In deceniile următoare, mişcarea se răspândeşte în Europa Centrală, dar, cu excepţia câtorva irupţii trecătoare, ca dispare, ca să reapară, cu forţă teribilă, în 1349.

597

Mişcările religioase din Europa

lor, flagelanţii credeau că se pot substitui puterilor charismatice şi taumaturgice ale Bisericii. Este motivul pentru care, din 1349, mişcarea lor e interzisă de Clement al Vl-lea.

Ca să se mântuie de păcate, dar mai ales ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri itinerante de laici parcurgeau ţinutul, conduşi de câte un „maestru". Când soseau într-un oraş, procesiunea, uneori destul de numeroasă (mai multe mii de persoane), se îndrepta spre catedrală, cântând imnuri de slavă, formând mai multe coruri. Suspinând şi plângând, penitenţii îl invocau pe Dumnezeu, pe Hristos şi Fecioara şi începeau să se biciuiască cu o asemenea violenţă încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânătă62.

De altfel, toata epoca pare obsedată de moarte şi de suferinţele ce-J aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii63. Operele de artă (monumente funerare, statui, dar mai ales pictura) prezintă cu o precizie bolnăvicioasă diversele faze ale descompunerii trupului64. „Cadavrul e peste tot acum prezent, chiar şi deasupra mormântului."65 Dansul macabru, în care un dansator reprezintă moartea, antrenând bărbaţi şi femei de toate vârstele şi de toate clasele sociale (regi, cerşetori, episcopi, burghezi ctc.), devine un subiect favorit în pictură şi literatură66.

Este, de asemenea, perioada hostiilor însângerate, a manualelor despre ars moriendi, a avântului temei Picta în artele plastice, a importanţei acordate Purgatoriului. Deşi definiţia pontificală a Purgatoriului datează din 125967, popularitatea lui se dezvoltă ulterior, graţie mai ales prestigiului pe care îl capătă slujbele pentru morţi68.

în acele vremuri de criză şi disperare, dorinţa ducerii unei vieţi religioase autentice creşte şi se răspândeşte, iar căutarea experienţei mistice devine uneori obsedantă, în Bavaria, în Alsacia, în Elveţia, credincioşii se adună, autointitulându-se „prieteni ai lui Dumnezeu". Influenţa lor se va face simţită în diverse medii laice, dar şi în anumite mănăstiri. TauJer şi Suso, discipoli ai lui Meister Eckhart, se străduiesc să-i transmită doctrina, dar într-o formă simplificată, ca să o facă accesibilă şi să o pună la adăpost de suspiciuni.

Se ştiu puţine despre viaţa lui Johann Taulcr (născut pe la 1300, mort în 1361) şi textele ce i-au fost atribuite nu-i aparţin69. Tauler insistă asupra naşterii lui Dumnezeu în sufletul credinciosului: trebuie nimicită „orice voinţă, orice dorinţă, orice sete de acţiune proprie; trebuie lăsată să subziste numai atenţia pentru Dumnezeu". Spiritul este călăuzit în „întunericul tainic al lui Dumnezeu cel fără atribute şi în cele din urmă în Unitatea simpla şi fără atribute, în care El (Spiritul) îşi pierde orice deosebire, în care El e fără de obiect, fără sentimente" (traducere de Jeanne Ancelet-Hustache). Dar Tauler nu încurajează căutarea de avantaje dobândite prin experienţă mistică.

Despre viaţa şi opera lui Heinrich Suso (1296-1366) se ştiu mai multe. Intră de foarte tânăr într-o mănăstire dominicană din Konstanz şi pe la 18 ani are primul extaz. Spre deosebire de

62 Ve/i documentele analizate de G. Lefi', Heresy, II, pp. 485 sq. Fiecare membru al grupului trebuia să se flagele/,e de două ori pe zi în public şi o dată, în singurătate, noaptea.

63 Francis Oakley, The Western Church in the Later Middle Ages, p. 117.

64 Cf. excelenta documentaţie ilustrată în Death in the Middle Ages de T.S.R. Boase.

65 Jurgis Baltrusaitis, Le Moyen Âge fantaslique, p. 236. Sfârşitul Evului Mediu e plin de cadavre descompuse si de schelele. Rânjetele craniilor şi scrâşnetele oaselor îl umplu de zgomot (ibid.).

66 J. Baltrusaitis, pp. 235 sq. Deşi de origine elenistică, aceste concepţii şi imagini au sosit în Evul Mediu din Asia, probabil din Tibet; cf. J. Baltrusaitis, pp. 244 sq. Cf., de asemenea, T.S.R.Boase, Death in the Middle Af>es, pp. 104 sq. şi mai ales Normau Cohn, The Pursuit of the Millenium (ediţie revizuită), pp. 130 sq.

67 Cf. Jacques Le Goff, La nai.ssance du Purgatoire, pp, 177 sq., 381 sq.

6S Vezi exemplele citate de F. Oakley, op. cit., pp. 117 sq. Se înmulţesc, de asemenea, messele, în cinstea sfinţilor vindecători; Sfântul Blaise pentru bolile de gât, Sfântul Roch, ocrotitor de ciumă etc.; ibid.

69 Abia în 1910 s-a reuşit să se autentifice un anumit număr de predici, complete sau numai fragmentare.

De la Mahomed la epoca Reformelor

598

Meister Eckhart (la care este trimis în 1320), Suso vorbeşte despre experienţele sale extatice70. El rezumă astfel etapele căii mistice: „Cel care a renunţat la el însuşi trebuie să fie detaşat de lucrurile lumii create, format împreună cu Hristos şi transformat întru dumnezeire".

Deşi criticase sever societatea beguinelor şi pe adepţii mişcării Spiritului Liber, marele mistic flamand, Ruysbroeck (1293-1381) n-a scăpat nici el de suspiciuni71. Majoritatea celor unsprezece scrieri ale sale privesc conduita spirituală. Ruysbroeck insistă asupra erorii „ereticilor" şi a „falşilor mistici", care nu deosebesc vacuitatea spirituală de unirea cu Dumnezeu: adevărata contemplaţie nu se poate cunoaşte fără practică creştină şi supunere faţă de Biserică; unio mysîica nu are loc de la sine; ea este un dar al graţiei divine.

Ruysbroeck nu ignora riscul de a fi greşit interpretat; de aceea el nu a încurajat circulaţia anumitor scrieri, compuse numai pentru cititori destul de iniţiaţi în practica contemplaţiei72. Cu toate astea, nu scapă nici el de primejdia de a fi greşit înţeles şi este atacat de Jcan Gerson, rectorul Universităţii din Paris. Chiar Gerhart Groote, foarte sincerul său admirator, recunoştea că gândirea lui Ruysbroeck putea genera confuzii, într-adevăr, deşi subliniază necesitatea practicii, Ruysbroeck afirmă că experienţa contemplaţiei se efectuează pe un plan superior. El precizează că, şi în timpul acestei experienţe privilegiate, „nu se poate deveni în chip desăvâr­şit Dumnezeu, pierzându-se complet modalitatea noastră de făptură creată" (Piatra scânteie­toare1^). Totuşi, această experienţă realizează „o unificare în unitatea esenţială a lui Dumnezeu", sufletul contemplativului „fiind îmbrăţişat în Sfânta Treime" (Nunti spirituale, III, Prolog; ibid., III, 6). Dar Ruysbroeck aminteşte că Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul Său, „ca o oglindă vie, în care El a întipărit imaginea naturii Sale". El adaugă că pentru a înţelege acest adevăr, profund şi misterios, omul „trebuie să moară pentru sine însuşi şi să trăiască în Dumnezeu" (ibid., III, Prolog).

în cele din urmă, riscul cenzurii eclesiastice îi privea atât pe contemplativii instruiţi în teologie, cât şi pe entuziaştii de orice natură în căutare de „experienţe mistice". Unii au înţeles inutilitatea unui atare risc. Gerhart Groote (1340-1384), iniţiatorul unei noi mişcări ascetice, Fraţii Vieţii comune, nu se interesa de speculaţii teologice şi experienţe mistice. Membrii comunităţilor practicau ceea ce s-a numit devotio moderna, un creştinism simplu, generos şi tolerant, neîndepărtându-se de ortodoxie. Credinciosul era îndemnat să mediteze asupra misteru­lui întrupării, aşa cum îl reactualizează euharistia, în loc să se abandoneze speculaţiilor mistice. La sfârşitul secolului al XV-lea, mişcarea Fraţilor Vieţii comune a atras un marc număr de laici. Tot astfel, nevoia generală şi profundă a unei devoţiuni accesibile fiecăruia explică excepţionalul succes al lucrării Imltatio Christi, compusă de Thomas â Kempis (l 380-1471).

Se discută încă despre semnificaţia şi importanţa acestei mişcări pietiste. Unii autori o consideră drept una din sursele Reformei, fie cea umanistă, cea catolică ori cea protestantă74. Deşi recunoscând că, într-un anumit sens, devotio moderna a anticipat şi a însoţit mişcările

70 „Ani cunoscut un Frate Predicator care, la începuturile iui spirituale, vreme de zece ani, poate, a primit de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, o asemenea graţie infuză care a durat vreme de două vigilii. în acest timp, el era atât de absorbit în Dumnezeu, în înţelepciunea eternă, încât nu putea să vorbească. I se părea adesea că planează în aer si că se leagănă între timp şi veşnicie pe talazul adânc al minunilor insondabile ale lui Dumnezeu ..." (traducere de J. Ancelet-Hustache).

71 Ordonat preot în 1317, Ruysbroeck s-a retras, în 1343, împreună cu un grup de contemplativi, într-o sihăstrie, care ajunge destul de repede o mănăstire de rânduială augustiniană; aici moarte, la vârsta de optzeci şi opt de ani.

72 El scrie mai târziu Micul tratat de iluminare pentru a face accesibilă publicului larg dificila carte împărăţia iubirii. Esenţialul doctrinei lui Ruysbroeck poate fi găsit în amplul tratat Nunţi spirituale — opera sa de căpetenie — precum şi într-un scurt text intitulat Piatra scânteietoare.

73 Vezi şi F. Oakley, op. cit., p. 279.

74 Dimpotrivă. R.R. Post insistă asupra discontinuităţii dintre devotio moderna şi spiritul Reformei; cf. The Modern Devotion, pp. 675-680.

599

Mişcările religioase din Europa

Reformei din secolul al XVI-Jea, Steven Ozment remarcă pe bună dreptate că „principala sa realizare este înnoirea monahismului tradiţional în ajunul Reformei. Devotio moderna a de­monstrat că dorinţa de a trăi o viaţă comunitară simplă, de abnegaţie, imitând pe Hristos şi Apostoli, era la fel de vie la sfârşitul Evului Mediu, aşa cum fusese în vremea Bisericii primitive"75.

301. Nicolaus Cusanus şi amurgul Evului Mediu

Nicolaus Krebs, născut la Cusa în 1401, şi-a început şi el studiile într-un internat al Fraţilor Vieţii comune. Unii autori recunosc urmele acestei prime experienţe în dezvoltarea spirituală a viitorului cardinal76. Nicolaus Cusanus a descoperit foarte devreme scrierile lui Meister Eckhart şi ale (Pseudo-)Areopagitului; aceşti doi teologi mistici i-au orientat şi hrănit gândirea. Dar cultura sa universală (stăpânea matematicile, dreptul, istoria, teologia, filosofia), profunda originalitate a metafizicii sale şi cariera lui eclesiastică excepţională fac din Nicolaus Cusanus una din figurile cele mai complexe şi mai captivante din istoria creştinismului77.

Ar fi zadarnic să încerci o prezentare condensată a sistemului lui Cusanus. Pentru ceea ce ne-am propus, e important mai ales să evocăm perspectiva universalistă a metafizicii sale religioase, aşa cum apare în prima lui carte, De Concordantia Catholica (1433), în De Docta Ignorantia (1440) şi în De pacefidei (1453). Nicolaus Cusanus a fost primul care a recunoscut concordantia ca o temă universală, prezentă atât în viaţa Bisericii, în dezvoltarea istoriei şi structura lumii, cât şi în natura lui Dumnezeu78. Pentru el, concordantia se poate săvârşi nu numai între papă şi conciliu, între Biserica de Răsărit şi cea de Apus, ci şi între creştinism şi religiile istorice. El ajunge la această îndrăzneaţă concluzie cu ajutorul teologiei negative a (Pseudo-)Areopagitului. Folosind aceeaşi via negativa, el îşi construieşte capodopera despre „docta ignoranţă".

Nicolaus Cusanus a avut intuiţia ideii de docta ignorantia pe când traversa Mediterana (în noiembrie 1437), îndreptându-se spre Constantinopol. Deoarece este vorba de o operă greu de rezumat, să semnalăm doar câteva din tezele sale centrale. Cusanus aminteşte că cunoaşterea (care este relativă, completă şi finită) este incapabilă să sesizeze adevărul (care este simplu şi infinit). Orice ştiinţă, fiind conjuncturală, omul nu-1 poate cunoaşte pe Dumnezeu (I, 1-3). Adevărul — maximum absolut — este dincolo de raţiune, căci raţiunea este incapabilă să rezolve contradicţiile (I, 4). Trebuie, aşadar, să se transceandă raţiunea discursivă şi imaginaţia şi să se sesizeze maximum prin intuiţie, într-adevăr, intelectul se poate ridica peste diferenţe şi diversităţi, printr-o simplă intuiţie (1,10). Dar, deoarece intelectul nu se poate exprima într-un limbaj raţional, Cusanus recurge la simboluri şi întâi de toate la figuri geometrice (I, l, 12). în Dumnezeu ceea ce e infinit mare (maximum) coincide cu ceea ce e infinit mic (minimum; 1,4) şi virtualitatea coincide cu actul.79 Dumnezeu nu este nici Un, nici Tri-un, ci pur şi simplu

75 Steven Ozment, The Age of Reform, p. 98.

76 Ernst Cassirer, The Individual and the Cosmos in the Renaissance Philosophy, pp. 33, 49.

77 După ce a frecventat mai multe universităţi celebre (între altele, pe cea de la Padova, din 1417 până la 1423), el este ordonat preot şi, spre 1430, consacrat decan al Catedralei Sfântul Florentin din Coblenz. El este admis în Colegiul conciliar din Basci în 1432; totuşi, el intră în partida papei Eugen IV şi acesta îl trimite ca legat la Constantinopol ca să-i invite pe Patriarhul Răsăritului si pe împăratul loaii Paleologul la sinodul de la Florenţa, ca să pregătească unirea Bisericilor, în intervalul care separă două din operele sale cele mai importante — De Docta Ignorantia (1440) şi De Visione Dei (1453) — Nicolaus Cusanus e numit cardinal (1448) şi episcop de Brixen (1450). La Brixen, intră în conflict cu regele Sigismund din Tirol (1457) şi se retrage la Roma, consacrându-şi ultimii ani scrierilor sale. Se stinge la Todi, în 1464.

78 Ci. Jaroslav Pelikan, „Negative Theology and Positive Religion", p. 68.

79 Cusanus recunoaşte că teologia negativă este superioară teologiei pozitive, dar precizează că ele coincid într-o teologie copulativă.

De la Mahomed la epoca Reformelor

600

unitatea coincide cu trinitatea (1,19). în infinita sa simplicitate, Dumnezeu ascunde (complicatio) toate lucrurile, dar, în acelaşi timp, el este în toate lucrurile (explicativ); altfel spus, complicatio coincide cu explicaţia (II, 3). înţelegând principiul lui coincidentia oppositorum, „ignoranţa" noastră devine „doctă". Dar coincidentia oppositorum nu trebuie inteipretată ca o sinteză dobândită prin raţiune, căci ea nu se poate realiza pe planul finitudinii, ci, în manieră conjunctu­ra] ă, pe planul infinitului80.

Nicolaus Cusanus nu se îndoia deloc că via negativa, care face posibilă coincidenţa contrariilor, deschide un cu totul alt orizont pentru teologia şi filosofia creştină, permiţând totodată amorsarea unui dialog coerent şi fructuos cu celelalte religii. Din nefericire pentru creştinătatea apuseană, intuiţiile şi descoperirile lui n-au avut urmări. Cusanus a redactat De pace f idei în 1453, când turcii tocmai cuceriseră Constantinopolul şi Imperiul bizantin încetase să mai existe, în fapt, căderea celei de „a doua Rome" ilustrează la modul patetic incapacitatea Europei de a păstra sau de a reintegra unitatea pe plan religios si politic, în ciuda acestei catastrofe, de care era dureros conştient, Cusanus reia în De pace fidel argumentele sale în favoarea unităţii fundamentale a religiilor. El nu este împiedicat de problema „particularităţilor": politeism, iudaism, creştinism, islam. Urmând via negativa, Cusanus evidenţiază nu numai discontinuităţile, ci şi continuităţile dintre ritualurile poliţeiste şi adevăratul cult. Căci politeistii „adoră dumnezeirea în toţi zeii"81. în ceea ce priveşte deosebirea dintre monoteismul evreilor şi musulmanilor şi monoteismul trinitar al creştinilor, Nicolaus Cusanus scrie: „în calitate de Creator, Dumnezeu este Unu şi Treime, dar. ca infinitate, El nu este nici Unu, nici Treime, nici orice altceva. Căci numele atribuite Iui Dumnezeu sunt derivate din creaturile sale; în El însuşi, Dumnezeu este inefabil şi mai presus de tot ce se poate spune ori numi"82, în plus, necreştinii, care cred în nemurirea sufletului, îl presupun, iară să ştie, pe Hristos, care a fost dat morţii şi a înviat.

Această carte strălucitoare şi îndrăzneaţă a fost aproape complet uitată. Aşa cum reaminteşte J .Pelikan, De pace fidei a fost descoperită la sfârşitul secolului al XVIII-lea de Lessing. Este semnificativ că viziunea universalistă a lui Nicolaus Cusanus a inspirat Nathan der Weise. Nu mai puţin semnificativ este faptul că De pace fidei este încă ignorată de diverşi ecumenişti contemporani.

Nicolaus Cusanus a fost ultimul teolog-filosof important al Bisericii romane, una şi nedespărţită. La cincizeci de ani după moartea sa, Luthcr a publicat în 1517 faimoasele sale 95 de teze (cf. § 309); câţiva ani mai târziu, unitatea creştinătăţii occidentale era iremediabil pierdută. Şi totuşi, de la valdensii şi franciscanii din secolul al Xll-lea până la Jan Hus83 şi la adepţii unei devotio moderna din secolul al XV-lea, numeroase au fost eforturile de a „reforma" („purifica") anumite practici şi instituţii fără ca prin aceasta să se despartă de Biserică.

Cu câteva rare excepţii, aceste eforturi au rămas fără rezultat. Predicatorul dominican Girolamo Savonarola (1452-1498) reprezintă ultima încercare de „reformă" întreprinsă înăuntrul

so Remarcăm deosebirea dintre această concepţie — i. e. coincidentia oppositorum efectuată pe planul infinitului — şi formulele arhaice şi tradiţionale, raportându-se la unificarea reală a contrariilor (de exemplu, samsăra si nirvana, cf. § 189). Ve/,i si § 296.

81 De pace fidei, VI, 17, citat de J. Pelikan,,,Negative Theology", p. 72. „Tu eşti cel ce dai viaţă şi fiinţa, Tu cel pe care îl caută feluritele sisteme de cult, numit cu diverse nume, Tu rămâi necunoscut de toţi şi inefabil", De pace fidei, VII, 21; J. Pelikan, ibid.

82 De pace fidei, VII, 21; J. Pelikan, p. 74.

K3 Preotul ceh Jan Hus (1369-1415), numit rector al Universităţii din Praga în 1400, a criticat în predicile sale clerul, episcopii şi papalitatea. Influenţat de John Wycliffe (1325-1384), Hus publică cea mai importantă scriere a sa, De ecclexia (1413). Convocat la Konstanz ca să se apere (1414), el este aeu/.at de ere/ie si condamnat la ardere pe rug.

601

Mişcările religioase din Europa

Bisericii romane: acuzat de erezie, SavonaroJa a fost sugrumat şi cadavrul său ars pe rug. De acum înainte, reformele se vor înfăptui împotriva Bisericii catolice sau în afara ei.

Desigur, toate aceste mişcări spirituale, adesea la marginea dreptei credinţe, precum şi reacţiile pe care ea Je-a provocat, erau influenţate, mai mult ori mai puţin direct, de transformările de ordin politic, economic şi social. Dar reacţiile ostile ale Bisericii, şi mai ales excesele Inchiziţiei, au contribuit la sărăcirea, ba chiar la sclerozarea experienţei creştine, în ce priveşte transformările de ordin politic — atât de importante pentru istoria Europei —, c de ajuns să amintim victoria monarhiilor şi avântul noii forţe spirituale care le susţinea: naţionalismul. De mai mare interes pentru scopul nostru: în ajunul Reformei, realitatea seculară — Statul, precum şi Natura — ajunge independentă faţă de domeniul credinţei.

Poate contemporanii acelei epoci nu realizau încă acest lucru, dar teologia şi politica iui Ockham erau validate de însuşi cursul istoriei.

302. Bizanţul şi Roma. Controversa luifllioque

Deosebirile dintre Biserica de Apus şi cea de Răsărit, evidente încă din secolul al IV-lea (cf. § 251), se precizează în secolele următoare. Cauzele sunt multiple: tradiţii culturale diferite (greco-orientale, pe de o parte, romano-germanice, pe de alta); necunoaşterea reciprocă, nu doar a limbilor, ci şi a literaturilor teologice respective; divergenţele de ordin cultural sau eclesiastic (căsătoria preoţilor, interzisă în Apus; întrebuinţarea în cult a azimei în Apus şi a pâinii dospite în Răsărit etc.). Papa Nicolae protestează împotriva ridicării precipitate a Jui Fotie (un laic) la rangul de patriarh, „uitând" cazul Jui Ambrozie, ordonat dintr-o dată episcop al Milanului. Anumite iniţiative ale Romei displac bizantinilor: de pildă, când în secolul al Vl-Jea papa proclamă supremaţia Bisericii asupra puterii temporale; sau când, la anul 800, ratifică încoronarea lui Carol cel Mare, deşi acest drept aparţinuse dintotdeauna împăratului bizantin.

Unele dezvoltări ale cultului şi instituţiilor eclesiale dau creştinismului oriental o fizionomie proprie. Am văzut importanţa venerării icoanelor în Imperiul bizantin (§ 258) şi a „creştinismului cosmic", aşa cum era el trăit de populaţiile rurale din Europa de Sud-Est (§ 236). Certitudinea că întreaga Natură a fost răscumpărată şi sfinţită de Cruce şi de înviere justifică încrederea în viaţă şi încurajează un anumit optimism religios. Amintim, de asemenea, marea importanţă acordată de Biserica orientală tainei mirungerii — „pecetea darului Sfântului Duh". Acest rit urmează îndată după botez şi îl transformă pe orice laic (de la laos, „popor") într-un purtător de Spirit; aceasta explică atât responsabilitatea religioasă a tuturor membrilor comunităţii, cât şi autonomia acestor comunităţi conduse de episcopi şi grupate în centre metropolitane. Să adăugăm o altă trăsătură caracteristică: certitudinea că adevăratul creştin poate atinge încă de aici, din lumea aceasta, îndumnezeirea (theosis, cf. § 303).